ICCJ. Decizia nr. 7611/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7611/2012
Dosar nr. 723/63/2011*
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 06 ianuarie 2011, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a solicitat Tribunalului Dolj ca, în contradictoriu cu pârâta D.A.F., să se pronunţe o hotărâre prin care să se dispună restrângerea pentru pârâtă a exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea sesizării, s-a arătat că pârâta a fost expulzată din Italia la data de 28 octombrie 2010, în baza Decretului Chesturii Provinciei Lecce, măsura fiind luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în această ţară, reţinând atenţia gradului scăzut de integrare a pârâtei în perimetrul statului italian şi având în vedere că aceasta a avut o activitate infracţională, prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
Din declaraţia pârâtei a reieşit că aceasta a părăsit teritoriul României la data de 21 septembrie 2010, prin Punctul de Trecere a Frontierei Nădlac, cu destinaţia Italia, fiind reţinută şi returnată pentru încălcarea unei interdicţii de a intra pe teritoriul Italiei, emisă de către Prefectul Provinciei Lecce, în anul 2009, pentru săvârşirea infracţiunii de prostituţie.
Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 51 din 28 ianuarie 2011, a respins cererea formulată de reclamantă, reţinând în esenţă următoarele:
Returnarea pârâtei din Italia pentru şedere nelegală nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtei. Această ingerinţă nu poate fi privită ca necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei, în sensul art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
În cauză nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă. Singurele probe administrate sunt reprezentate de declaraţiile pârâtei la Poliţia de Frontieră Timişoara, decretul de reţinere al Biroului de Imigrări al Chesturii din Lecce, decizia chestorului provinciei Lecce, din care nu reiese pericolul pe care îl reprezintă activitatea desfăşurată de pârâtă pentru ordinea şi siguranţa publică a statului italian.
Faţă de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtei doar pentru că a fost returnat de autorităţile italiene pentru că nu îndeplinea condiţiile de şedere cerute cetăţenilor comunitari, nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acesteia.
S-a apreciat că legislaţia comunitară, prioritară în speţă, nu permite restricţionarea dreptului discutat decât în condiţiile art. 27 din Directivă, excluzând raţiuni de ordin economic, de imagine ori cu caracter preventiv şi simpla neîndeplinire de către pârâtă a formalităţilor privind intrarea ori şederea, neînsoţită de alte probe, nu constituie, în sine, o conduită de natură să afecteze ordinea şi securitatea publică a statului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, deoarece instanţa nu a luat în considerare Obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 şi nici cele ale Prefectului Provinciei Lecce.
Prin decizia civilă nr. 201 din 31 martie 2011, Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentinţa criticată şi a constatat de drept încetată procedura judiciară având drept obiect restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia pentru pârâtă.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut că Legea nr. 206/2010 a modificat Legea 248/2005, abrogându-se dispoziţiile art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1) şi art. 42 alin. (2) din Legea 248/2005.
De asemenea, prin aceeaşi lege, s-a dispus încetarea de drept a procedurilor judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la liberă circulaţie în străinătate, începute în temeiul art. 38 lit. a), art. 39 alin. (1), art. 40 lit. d) şi art. 42 alin. (2) din Legea nr. 248/2005.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Prin decizia civilă nr. 2084 din 22 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de apelantă, a casat decizia nr. 201 din 31 martie 2011 şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.
Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, neexaminând astfel fondul cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Prin decizia civilă nr. 36 din 27 aprilie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, a fost respins apelul reclamantei.
Instanţa de rejudecare a reţinut, în esenţă, următoarele:
Temeiul legal al cererii formulată de reclamantă l-a constituit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 248/2005, ca act normativ naţional ce prevede regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, trebuie analizată însă în contextul legislaţiei europene (având în vedere că România face parte din ţările membre ale Uniunii Europene), îndeosebi a Directivei nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Potrivit art. 27 pct. 1 din Directiva nr. 2004/38/CE, statele membre pot restricţiona libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de naţionalitate, din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice.
La pct. 2 din acelaşi articol al Directivei nr. 2004/38/CE se stipulează că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se bazează exclusiv pe conduita personală a individului în cauză.
În speţă, pârâta D.A.F. a fost expulzată din Italia la data de 28 octombrie 2010, în baza Decretului Chesturii Provinciei Lecce, reţinându-se că avea interdicţie să intre pe teritoriul Statului italian, emisă de către Prefectul Provinciei Lecce, în anul 2009, conform declaraţiei pârâte, dată la 28 octombrie 2010.
La dosarul cauzei a fost depus în copie Decretul Chesturii Provinciei Lecce, în care se menţionează că pârâta a fost reţinută pentru prostituţie, fiind pusă în libertate la data emiterii decretului şi că fapta constituie o ameninţare la adresa siguranţei publice.
Nu există însă nicio dovadă din care să rezulte că pârâta a fost cercetată şi condamnată de instanţele de judecată ale statului italian, pentru săvârşirea vreunei infracţiuni.
Or, nu se poate susţine că simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului de unde s-a dispus returnarea, referitoare la intrarea şi şederea pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii, ar reprezenta, prin ea însăşi, o faptă contrară ordinii publice din acel stat.
Cât priveşte săvârşirea de infracţiuni de către pârâtă pe teritoriul statului italian, nici aceasta nu reprezintă un criteriu suficient în raport de care să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulaţie, în condiţiile în care Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertăţii de circulaţie.
Simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea statului italian referitoare la dreptul de intrare şi şedere pe teritoriul său a unui cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene nu poate fi încadrată în categoria faptelor de natură a aduce atingere ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, după cum nici condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, restricţionarea pe viitor a dreptului la liberă circulaţie, pentru a se putea admite acţiunea cu care reclamanta a învestit instanţa.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, criticând-o pentru nelegalitate, fără a indica în drept motivele de modificare sau casare incidente, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că sesizarea instanţei s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 raportat la dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, iar în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie.
S-a susţinut că pârâta a fost îndepărtată de pe teritoriul Italiei, la data de 28 octombrie 2010 conform Decretului de îndepărtare emis de către Chestorul din provincia Lecce, întrucât aceasta a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian, practicând prostituţia, măsura fiind luată din motive de ordine şi siguranţă publică.
S-a arătat că în cauză sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 27 şi 28 din Directiva nr. 2004/38/CE, iar măsura solicitată respectă principiul proporţionalităţii şi are în vedere conduita pârâtei.
Înalta Curte, examinând recursul de faţă prin prisma criticilor formulate, ce se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îl constată nefondat pentru următoarele considerente:
Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit în sarcina Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date obligaţia de a înainta instanţei competente dosarul de îndepărtare a persoanei vizate.
Acest demers trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie se dispune de către instanţă, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
În alin. (2) textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare gradul scăzut de integrare, munca fără drept, nu poate justifica, luarea unor asemenea măsuri.
Art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează, de asemenea, că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, fără a se face dovada motivelor privind atingerea adusă ordinei, siguranţei sau sănătăţii publice.
Astfel, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară.
În cauză se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie doar pentru faptul că prezenţa pârâtei pe teritoriul Italiei ar constitui o ameninţare la adresa siguranţei publice a acelui stat, nu ar respecta principiul proporţionalităţii şi nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.
Împrejurarea că autorităţile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea pârâtei cetăţean român nu este prin ea însăşi suficientă pentru instanţa română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulaţie al cetăţeanului său.
Dispoziţiile art. 2 lit. a) din H.G. nr. 1347/2007 prevăd doar dreptul Ministerului Administraţiei şi Internelor de a sesiza instanţa în vederea restrângerii dreptului la liberă circulaţie, în condiţiile prevăzute de lege, şi nu o obligaţie a instanţei de a se pronunţa în sensul celor solicitate, fără a cenzura starea de fapt şi îndeplinirea condiţiilor privind afectarea ordinei, siguranţei sau sănătăţii publice.
Prin urmare, având în vedere considerentele sus-menţionate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 36 din 27 aprilie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1869/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6177/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
