ICCJ. Decizia nr. 7144/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7144/2012
Dosar nr. 9210/2/2010*
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18 aprilie 2007, sub nr. 13582/3/2007, reclamanta SC N.P. SRL în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Primăria Sector 1 Bucureşti, reprezentată prin Consiliul Local al Sectorului 1 şi Primarul Sectorului 1 Bucureşti, a solicitat obligarea acestora la plata de despăgubiri în cuantum de 1.200.000 RON, reprezentând valoarea de înlocuire a terenului proprietatea reclamantei, situat în Bucureşti, Şos. N., sector 1.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 480, 481, 489, 490 C. civ.; art. 39, 44, 45, 63 din Legea nr. 350/2001, art. 1 art. 16 din Regulamentul general de urbanism aprobat prin H.G. nr. 525/1996, art. 59 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 44 pct. 2, 3, 5, 6, art. 136 pct. 5 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., Legea nr. 215/2001, modificată prin Legea nr. 286/2006, Legea nr. 33/1991, Legea nr. 213/1998.
La data de 22 noiembrie 2007, reclamanta a formulat o cerere completatoare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtului Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor, având în vedere că activitatea de amenajare a teritoriului şi urbanismului a trecut de la Ministerul Lucrărilor Publice Transporturilor şi Locuinţei la Ministerul Dezvoltării Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Prin încheierea pronunţată în data de 1 februarie 2008, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Guvernul României, Ministerul Dezvoltării, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Primarul General al Municipiul Bucureşti, Primăria sectorului 1 Bucureşti şi Primarul sectorului 1 Bucureşti şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local sector 1 Bucureşti, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia prematurităţii, ca neîntemeiate.
La data de 25 septembrie 2008, reclamanta a formulat o nouă precizare la cererea de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâţilor la despăgubiri în cuantum de 1.896.457,50 RON, sumă stabilită prin expertiza topo evaluatoare.
Prin sentinţa civilă nr. 1531 din 3 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea reclamantei SC N.P. SRL, astfel cum a fost precizată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin Hotărârea nr. 170 din 29 aprilie 2004 a Consiliului Local al sectorului 1 Bucureşti, s-a aprobat planul urbanistic pentru construcţii definitive PUZ - Şos. N., sector 1, referitor la o suprafaţă de teren de circa 5.000 mp. Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, o parte din terenul proprietatea reclamantei, identificat prin anexa A din raport, în suprafaţă de 175 mp este afectată de PUZ - ul anterior menţionat.
Reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.522,52 mp, situat în Bucureşti, Şos. N. A, sector 1, prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. A1., respectiv 3963, ambele încheiate la data de 30 septembrie 2004, iar hotărârea emisă de Consiliul Local al sectorului 1, prin care s-a aprobat planul urbanistic pentru construcţii definitive PUZ - Şos. N., sector 1, a fost adoptată anterior încheierii acestor contracte de vânzare-cumpărare.
Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că planurile de amenajare a teritoriului, sau, după caz, planurile urbanistice şi regulamentele locale de urbanism, cuprind într-adevăr, norme obligatorii pentru autorizarea executării construcţiilor, însă reclamanta nu a arătat şi nici nu a probat în ce măsură a fost prejudiciată, prin emiterea acestei hotărâri.
împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, reclamanta SC N.P. SRL, criticând soluţia primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 428 din 25 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate ulterior adoptării Hotărârii Consiliului local de aprobare a PUZ-ului, situaţie în care, cumpărând un teren care era deja afectat de P.U.Z., aceasta a achitat un preţ corespunzător valorii terenului la momentul transferului dreptului de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 3880 din 18 iunie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a admis recursul declarat de reclamanta SC N.P. SRL continuat de N.A.C., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond, SC N.P. SRL (împreună cu N.A.C., conform contractului de vânzare cumpărare depus în recurs), este proprietara unei suprafeţe de teren de 2.525,79 mp, care, la acest moment, urmare a comasării (realizate prin actul autentificat sub nr. 143 din 24 ianuarie 2006 de B.N.P. L.) reprezintă un corp de proprietate unic cu număr cadastral nou (20587), intabulat ca atare la 25 ianuarie 2006. Proprietatea, situată iniţial în Şos. N. A, sector 1 a fost dobândită prin încheierea a două contracte de vânzare cumpărare consecutive: contract autentificat sub nr. A1. din 30 septembrie 2004 (pentru suprafaţa de 1.970,32 mp) şi sub nr. A2. din 30 septembrie 2004 (pentru suprafaţa de 555,20 mp) de B.N.P. M.G. şi A.A.J., iar în prezent, în întregul ei, se identifică prin adresa poştală Şos. N. B, sector 1, autoritatea competentă atribuind celor două loturi, un nou şi unic număr poştal.
La data dobândirii acestei proprietăţi, destinaţia terenului era aceea de spaţiu verde, astfel că, în vederea construirii unor imobile au fost iniţiate demersuri la autorităţile publice locale pentru aprobarea schimbării destinaţiei lui în zonă construibilă, cerinţă necesară şi anterioară obţinerii autorizaţiei de construire. Aceste demersuri s-au soldat cu emiterea de către intimatul pârât Consiliul Local sector 1 a Hotărârii nr. 170 din 20 aprilie 2004, hotărâre pe care reclamanta a indicat-o drept cauză a restrângerii dreptului său proprietate. Prin aceasta s-a aprobat P.U.Z. (PUZ) pentru o suprafaţă de teren de cea. 5.000 mp, în vederea realizării unor construcţii definitive în Şos. N., sector 1 şi s-a stabilit necesitatea creării unei artere noi de circulaţie, perpendiculară pe Şoseaua N. pentru a se putea asigura accesul la imobilele ce se urmau a se construi, în caz contrar, nefiind posibilă emiterea autorizaţiei de construire, soluţie conformă prevederilor HCGM nr. 269 din 21 decembrie 2000 de aprobare a Planului Urbanistic General (PUG), ca şi a celorlalte acte normative enumerate în justificarea H.C.L. sector 1 nr. 170 din 20 aprilie 2004.
S-a considerat că SC N.P. SRL, în calitatea sa de succesor cu titlu particular, în mod justificat s-a considerat îndreptăţită a pretinde repararea prejudiciului, ca urmare a încălcării dreptului de proprietate al autorilor săi care au fost împiedicaţi să îi transmită posesia asupra dreptului în limitele convenite (2.525,52 mp), întrucât aceştia, la momentul formulării acţiunii, ca urmare a adoptării PUZ - ului, aveau doar nuda proprietate asupra porţiunii de 175,10 mp, contrar voinţei părţilor contractante şi ca efect al obligativităţii celor stabilite prin PUZ.
În cauză, prin formularea cererii de chemare în judecată, cumpărătoarea a exercitat un drept al vânzătorului prin care se tinde la acoperirea prejudiciului încercat prin aprobarea PUZ-ului, autorul societăţii SC N.P. SRL, reclamantul actual - N.A.C., exercitând un drept legal de a solicita eliberarea unei autorizaţii de construire, pentru a cărui finalitate trebuia realizată schimbarea categoriei de folosinţă a terenului cumpărat şi pentru care legislaţia în vigoare nu prevedea îndeplinirea vreunei obligaţii corelative din partea solicitantului, respectiv, cedarea unor atribute ale unei părţi din proprietate în vederea afectării ei unei utilităţi publice pentru obţinerea schimbării categoriei de folosinţă a terenului şi, ulterior autorizaţiei de construire.
Ori, dacă PUZ-ul s-a aprobat în aceste condiţii, trebuia să fie asigurată şi modalitatea legală de reparare a lui, cercetând şi poziţia părţii solicitante din acest punct de vedere şi identificarea unor soluţiile aplicabile, pentru respectarea dispoziţiilor art. 480, art. 481 C. civ., ale art. 44 alin. (3) din Constituţie ca şi ale art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană, cerinţa prealabilă fiind aceea a unei juste despăgubiri pentru limitarea dispusă prin aprobarea PUZ-ului.
Reţinând că, în cauză, nu s-a dovedit că s-a iniţiat procedura de expropriere, încă posibilă, în condiţiile Legii nr. 33/1994, s-a apreciat că instanţele de fond nu au lămurit pe deplin situaţia de fapt, după cum nu au stabilit nici normele de drept incidente, în baza cărora raportul juridic dedus judecăţii trebuia cercetat şi soluţionat, legislaţia internă neoferind un temei juridic adecvat pentru repararea unui prejudiciu astfel produs, ca urmare a unei exproprieri atipice, de facto, cauza a fost trimisă spre rejudecare.
S-a considerat că, instanţa de rejudecare trebuie să analizeze cererea pornind de la dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. şi prevederile constituţionale în materie, dar şi pe baza reglementării din art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg creată în aplicarea acestui text, urmând a se verifica: existenţa unui „bun", existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate, ingerinţă care să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un just raport de proporţionalitate între interesele individuale şi cele generale.
Pe baza celor arătate, se va stabili dacă în prezent N.A.C. (urmare a transmisiunii convenţionale de calitate procesuală activă de la S.C Parc Nord S.R.L.) este titularul unui „bun actual", în sensul autonom al Convenţiei, se va verifica existenţa "ingerinţei" pretins produse prin aprobarea PUZ-ului, iar în caz afirmativ se va individualiza, în sensul stabilirii patrimoniului pe care îl grevează şi limitele în care operează această restrângere a prerogativelor dreptului de proprietate.
S-a mai arătat că deşi s-a stabilit că cererea de aprobare a PUZ-ului a fost iniţiată pentru obţinerea unei autorizaţii de construire, instanţa de apel nu a verificat dacă aceasta a fost eliberată sau nu, consecutiv, nu s-a cercetat dacă, eliberată fiind, autorizaţia a fost urmată de ridicarea efectivă a construcţiilor, ori dacă acestea, edificându-se, au respectat cele stabilite prin PUZ şi dacă strada prevăzută prin HCL sector 1 nr. 170/2001 are o existenţă concretă şi îngrădeşte în mod efectiv dreptul de proprietate al reclamantului, aşa cum pretinde acesta.
S-a mai reţinut, că nu s-a observat că PUZ-ul a fost aprobat pentru o suprafaţă de 5.000 mp, pe când proprietatea reclamantei iniţiale SC N.P. SRL era de doar 2.525,79 mp; în acest context, dacă PUZ-ul a fost aprobat pentru o suprafaţă mai mare, trebuie stabilit dacă strada se poziţionează în totalitate pe proprietatea SC N.P. SRL sau grevează şi imobilele vecine ori dacă această arteră, ocupând o suprafaţă mai mare, doar 175,10 mp se regăseau în proprietatea societăţii, urmând a se constata că în prezent, cei 175,10 mp sunt deţinuţi de reclamantul N.A.C.
În cazul în care PUZ-ul nu a fost urmat de eliberarea autorizaţiei de construire şi aceasta, de ridicarea construcţiilor, se va avea în vedere ca perioada de valabilitate a acesteia de 5 ani, în prezent, este expirată; în aceste condiţii, se va constata că „ingerinţa" nu este de actualitate (expirarea fiind incidenţă şi cu privire la Planul Urbanistic General, aprobat prin H.C.G.M.B. nr. 269/2000 a cărui valabilitate este de 10 ani).
S-a mai stabilit ca instanţa de rejudecare să cerceteze şi dacă litigiul purtat între reclamantă în calitatea de pârâtă şi SC H.R. SRL în calitate de reclamanta (Dosar nr. 7123/299/2006 înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1) decurgând din necesitatea stabilirii unor raporturi de bună vecinătate între proprietarii imobilelor alăturate şi în care chestiunile legate de concretizarea efectelor PUZ-ului au fost şi acolo dezbătute, s-a finalizat şi dacă puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în acest litigiu poate fi valorificată.
Pentru lămurirea tuturor celor enumerate şi a altor aspecte ce ar putea reieşi din dezbateri şi s-ar dovedi utile pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel, în aplicarea art. 295 alin. (2) din C.proc. civ., va dispune efectuarea unei noi expertize topo cu obiective clare, precise şi neechivoce.
Rejudecând apelul, prin prisma motivelor de apel şi a deciziei de casare, prin decizia nr. 723A din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reţinând în esenţă, următoarele:
Cu privire la Dosarul nr. 7123/299/2006 înregistrat pe rolul Judecătoriei sector 1, litigiu având ca obiect stabilirea unei servituti în favoarea reclamantei SC H.R. SRL, s-a constatat că acest dosar nu a fost finalizat, fiind depusă încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care au fost suspendate, în baza acordului părţilor, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 1 din C.proc. civ., apelurile declarate de apelanţii SC H.R. SRL, şi alţii, în contradictoriu cu SC N.P. SRL
Urmând îndrumările date prin decizia de casare, instanţa de apel a analizat cererea pornind de la art. 480, art. 481 C. civ. şi prevederile constituţionale în materie, precum şi pe baza reglementării din art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg creată în aplicarea acestui text.
În raport de dispoziţiile legale menţionate, de principiul legalităţii care implică existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile şi de preeminenţa dreptului, a rezultat că necesitatea de a analiza dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât, dacă se dovedeşte că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu era arbitrară.
În speţă, s-a reţinut că apelantul N.A.C. deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la 55 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul său de proprietate asupra terenul de 175 mp, fiind dobândit în temeiul unui contract de vânzare cumpărare valabil.
Ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului constând în faptul că acesta nu îşi poate exercita dreptul de dispoziţie asupra suprafeţei de 175 mp, astfel că, în prezent, deşi bunul nu a ieşit din patrimoniul său, este folosit drept stradă publică de către oricine, dar cu precădere de proprietarii imobilelor învecinate.
Această îngrădire în dreptul său de proprietate a rezultat însă din necesitatea asigurării unei căi de acces la imobilul construit de SC N.P. SRL, societate al cărei administrator este reclamantul. Deşi s-a susţinut că de strada nouă creată prin PUZ nu profită în niciun fel SC N.P. SRL, întrucât accesul la imobilul proprietatea acesteia se realizează direct din Şos. N., instanţa de apel a constatat că, astfel cum s-a prevăzut în certificatul de urbanism eliberat la cererea dlui N.A.C., modul de circulaţie şi accesul se vor realiza direct din străzile nou create, perpendiculare pe şoseaua N., tocmai în vederea realizării unor construcţii pe terenul în discuţie. Astfel, fără existenţa căilor de acces, parcela apelanţilor nu putea fi construibilă, având în vedere o necesitate de ordine publică, respectiv, aceea ca drumul de acces să permită intervenţia mijloacelor de stingere a incendiilor.
În ceea ce priveşte principiile avute în vedere de C.E.D.O., s-a constatat că încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a fost reţinută în acele cauze pentru situaţii în care, fără a proceda la o expropriere, autorităţile au preluat imobilele reclamanţilor, cărora le-au dat o altă destinaţie, fără acordul reclamanţilor şi fără a-i despăgubi pe aceştia.
Astfel, chiar dacă dreptul de dispoziţie a fost limitat prin hotărârea dată de Consiliul Local Sector 1 Bucureşti, această limitare a fost necesară în vederea soluţionării favorabile a cererii formulate de reclamantul N.A.C. De altfel, reclamantul nu a atacat hotărârea consiliului local, deşi avea această posibilitate, pentru cazul în care considera că acest act îi produce o vătămare.
În concluzie, s-a constatat că, în situaţia de faţă, P.U.Z. modificator „Şos. N. B” aprobat prin Hotărârea Consiliului Local sector 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004 s-a efectuat ca urmare a solicitării formulate de N.A.C. în vederea schimbării destinaţiei terenului din zonă verde în zonă construibilă, că acesta a înstrăinat către SC N.P. SRL terenul pe care societatea a construit imobilul, societate în care N.A.C. are calitatea de asociat, şi cu privire la suprafaţa în litigiu a intervenit un nou contract, în timpul procesului, prin care proprietatea căii de acces, de 175 mp, a fost transferată către N.A.C.
În temeiul acestor consideraţii, s-a apreciat că situaţia acestuia poate fi considerată „previzibilă" şi corespunzătoare cerinţei „principiului securităţii juridice". Situaţia în cauză a permis SC N.P. SRL să tragă foloase de pe urma schimbării regimului juridic ăl terenului, construind pe acesta un bloc de 6 etaje şi 35 de apartamente, această schimbare de regim intervenind tocmai la cererea reclamantului N.A.C., şi nu se poate susţine că autorităţile au tras foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea.
În consecinţă, s-a apreciat că ingerinţa litigioasă este compatibilă cu principiul legalităţii şi, prin urmare, nu a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs N.A.C., ca urmare a transmisiunii convenţionale a calităţii procesuale active intervenită prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 20 mai 2010, susţinând că hotărîrea pronunţată de instanţa de apel este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C.proc. civ.).
Nelegalitatea hotărârii atacate vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 pct. 1 C.proc. civ., art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., art. 480-481 C. civ. în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate şi art. 44 pct. 3 din Constituţia României.
Prin decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că prin actul de autoritate, respectiv P.U.Z. aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Sector 1 nr. 170 din 29 aprilie 2004, reclamanta a suferit o privare de proprietate concretizată printr-o expropriere atipică, de facto, situaţie ce a creat în patrimoniul acesteia un prejudiciu.
Faţă de împrejurarea că legislaţia internă nu oferă un temei juridic adecvat pentru repararea prejudiciului astfel produs, instanţa de rejudecare va trebui să analizeze cererea pornind de la art. 480, 481 C. civ., prevederile constituţionale în materie, dar şi pe baza reglementării art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg în aplicarea acestui text.
În acest sens, prin decizia de casare s-au dat îndrumări clare cu privire la aspectele ce trebuiau a fi verificate de instanţa de rejudecare, respectiv: existenţa unui "bun", existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate, ingerinţă care să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un just raport de proporţionalitate între criteriile individuale şi cele generale, iar dacă toate acestea sunt îndeplinite se va decide asupra reparaţiei echitabile în funcţie de criterii adecvate.
În acest sens, condiţiile ce trebuiau analizate, conform art. 1 din Protocol I adiţional la C.E.D.O. şi jurisprudenţa Curţii de la Strabourg, în materia privării de proprietate pentru a se stabili dacă privarea de bun reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului se referau la: existenţa unei privări de proprietate prevăzută de legea internă, impunerea unei cauze de utilitate publică, conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului şi limitarea proporţională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei.
Jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că, în cazul în care măsura contestată are o bază legală în sistemul de drept intern, instanţa va trebui să se examineze dacă această măsură constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, conformă cu dispoziţiile art. 1 din Protocol I adiţional la C.E.D.O. (cauza Belvedere Alberghiera S.R.L. contra Italiei; Cornelui Bârsan- C.E.D.O.).
În speţă, prin decizia atacată, instanţa de apel a constatat că reclamantul este titularul unui bun în sensul C.E.D.O., că, prin actul de autoritate, respectiv PUZ-ul aprobat prin H.C.L. sector 1, s-a produs o ingerinţă în dreptul său de proprietate concretizată în faptul că reclamantul nu poate exercita dreptul de dispoziţie asupra terenului în suprafaţă de 175 mp., dar ingerinţa litigioasă este compatibilă cu principiul legalităţii şi prin urmare nu a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului.
Or, în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel s-a limitat să analizeze numai una din condiţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, respectiv caracterul legal al privării de proprietate, lăsând necercetate celelalte condiţii, deşi prin decizia de casare s-au dat îndrumării clare în acest sens şi totodată această obligativitate este impusă de art. 1 Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
Pentru aprecierea caracterului legal al ingerinţei litigioase, instanţa de apel a avut în vedere faptul că limitarea dreptul de proprietate al reclamantului, a fost necesară în vederea soluţionării favorabile a cererii formulate de acesta.
Starea de fapt reţinută în considerentele deciziei atacate în sensul arătat mai sus nu poate constitui un temei juridic pentru aprecierea caracterului legal al privării de proprietate, astfel cum această condiţie este definită în accepţiunea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O.
Legalitatea privării de proprietate este un principiu care presupune îndeplinirea a două condiţii, respectiv să existe o lege în sensul Convenţiei în temeiul căreia privarea să fie făcută şi această lege să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.
Deci pentru aprecierea legalităţii măsurii de privare de proprietate, instanţa trebuia să se raporteze conform art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. numai la aceste două condiţii, iar constatarea că măsura luată de autorităţi profită sau nu uneia din părţi este o problemă de fapt care nu poate reprezenta un temei juridic pentru stabilirea caracterului legal al actului prin care s-a realizat privarea de proprietate.
Faţă de această situaţie, susţinerea instanţei de apel privind caracterul legal al ingerinţei litigioase încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., referitoare la principiul legalităţii.
În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit de autorităţi prin ingerinţa în dreptul de proprietate se observă că privarea de proprietate are la bază o cauză de utilitate publică, respectiv crearea pe terenul în litigiu a unui drum public. Luând în considerare jurisprudenţa Curţii Europene se constată că privarea de proprietate pentru cauză de utilitate publică cum ar fi deschiderea de străzi pe terenuri proprietate privată, creează obligaţia autorităţilor de a expropria bunul şi pe cale de consecinţă de al despăgubii pe proprietar.
În speţă, prin actul administrativ de autoritate, terenul proprietatea recurentei este afectat de o stradă publică Iară a fi demarată procedura de expropriere şi fără să fi fost plătită titularului o indemnizare pentru privarea de dreptul său.
Referitor la obligaţia de indemnizare a proprietarului, C.E.D.O. a decis că o privare de proprietate pentru o cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări.
Temeiul de drept al obligaţiei de indemnizare, conform C.E.D.O. îl constituie art. 1 din Protocolul 1 adiţional la convenţie, arătându-se în mod constant în jurisprudenta Curţii, că în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Neplata de despăgubiri în cazul privării de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei acelui drept şi interesele generale ale comunităţii.
Întrucât privarea de proprietate a reclamantului s-a făcut fără indemnizarea rezonabilă şi proporţională a valorii bunului ce trebuia acordată titularului acestuia în cauză nu s-a păstrat un just echilibru între exigenţele de interes general şi imperativele fundamentale ale individului.
S-a mai arătat că pentru a înlătura dreptul la reparaţia echitabilă, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că îngrădirea dreptului de proprietate al reclamantului a rezultat din necesitatea asigurării unei căi de acces la imobilul construit de SC SC N.P. SRL pe terenul din Şos. N.B, sector 1 Bucureşti.
Cu privire la căile de acces la care face referire instanţa de apel, recurentul a arătat că acestea se regăsesc în avizele de urbanism nr. U1. din 15 din 10 martie 2004 şi nr. U2. din 5 aprilie 2004 şi privesc întreaga zonă reglementată prin PUZ, respectiv 5300 mp., zonă ce includea şi parcele de teren fără acces la drumul public, în speţă Şos. N., aspect confirmat prin raportul de expertiză topo întocmit în apel de expertul Ş.N.
Constituirea acestei străzi nu a fost necesară pentru ca terenul reclamantei să fie declarat construibil întrucât, aşa cum rezultă din actele de proprietate, memoriul tehnic ce a stat la baza avizului de urbanism în discuţie şi expertizele topo efectuate în cauză de experţii M.F. şi Ş.N., proprietatea reclamantei avea o deschidere de 73 de m liniari la Şos. N., astfel că strada nouă prevăzută în PUZ nu deserveşte în nici un fel această proprietate.
Această stradă a fost construită pentru a se asigura accesul la calea publică (Şos.N.) pentru parcelele de teren din spatele proprietăţii reclamantei, între care şi terenul de pe Şos. N. nr. 66-70proprietate a SC H.R. SRL.
Parte din acest teren intră în zona reglementată de PUZ-ul aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Sector 1 nr. 170/2004 aşa cum rezultă din certificatul de urbanism nr. U3. din 27 septembrie 2004 emis în favoarea SC H.R. SRL, adresa nr. A1. din 13 decembrie 2006 emisă de Primăria Sector 1 Bucureşti şi expertizele topo efectuate în prezenta cauză.
Faptul că autorităţile administrative la solicitarea reclamantului de schimbare a regimului juridic al terenului din zonă verde în zonă construibilă au reglementat prin PUZ o zonă mult mai mare faţă de terenul ce a generat PUZ-ul, cu consecinţa stabilirii unor reglementări privind reţeaua stradală, nu este o problemă imputabilă reclamantului.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurentul reclamant, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 315 C.proc. civ., susţinând că prin decizia pronunţată instanţa a fost preocupată de analiza numai a uneia din condiţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, respectiv caracterul legal al privării de proprietate, lăsând necercetate celelalte condiţii, deşi prin decizia de casare s-au dat îndrumării clare în acest sens.
Se constată că, prin decizia de casare, Înalta Curte a reţinut că legislaţia internă nu oferă un temei juridic adecvat pentru repararea unui prejudiciu astfel produs, urmare a unei exproprieri atipice, de facto, astfel că instanţa de rejudecare trebuie să analizeze cererea pornind de la art. 480, art. 481 C. civ. şi prevederile constituţionale în materie, dar şi (date fiind dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie) pe baza reglementării din art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg creată în aplicarea acestui text.
Prin decizia de casare, Înalta Curte, a stabilit că se vor cerceta premisele angajării răspunderii pârâtului pentru încălcarea garanţiilor art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană: ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, ca şi raportul de proporţionalitate între drepturile individuale şi cele generale şi, dacă toate acestea sunt îndeplinite, se va decide asupra reparaţiei echitabile, pentru determinarea căreia se vor stabili criterii adecvate.
Dispoziţiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Textul, care enunţă în termeni fără echivoc, principiile ce trebuie urmate de instanţa de rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare, îşi găseşte o justificare deplină din însăşi raţiunea controlului judiciar.
Astfel, existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanţele superioare, limitele rejudecării fiind determinate de împrejurările ce au determinat casarea.
În cauză, nu i se poate imputa instanţei de apel că nu a respectat îndrumările deciziei de casare, pronunţând o soluţie legală pe aspectul criticat de recurent.
Se constată, contrar susţinerilor recurentului reclamant, că dispoziţiile art. 315 C.proc. civ., au fost corect aplicate, instanţa de apel, în rejudecare, analizând cauza în raport de îndrumările de casare, apreciind în final, că ingerinţa litigioasă este compatibilă cu principiul legalităţii şi, prin urmare, dreptul reclamantului nu a fost încălcat.
Astfel, s-a reţinut că, apelantul N.A.C. deţine un bun în sensul art. 1. din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul său de proprietate asupra terenul de 175 mp, fiind dobândit în baza unui contract de vânzare cumpărare încheiat în mod valabil.
Ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului constă în faptul că acesta nu poate exercita dreptul de dispoziţie asupra suprafeţei de 175 mp, întrucât, deşi bunul nu a ieşit din patrimoniul său, este folosit drept stradă publică cu precădere de proprietarii imobilelor învecinate.
Cu privire la situaţia de fapt, care nu mai poate fi cenzurată faţă de actuala configuraţie a motivelor de recurs, s-a reţinut că îngrădirea dreptului reclamantului de proprietate a rezultat însă din necesitatea asigurării unei căi de acces la imobilul construit de SC N.P. SRL, societate al cărei administrator este chiar reclamantul. Astfel, deşi s-a susţinut că de strada nouă creată prin PUZ nu profită în niciun fel SC N.P. SRL, întrucât accesul la imobilul proprietatea acesteia se realizează direct din Şos. N., s-a constatat că, aşa cum s-a prevăzut în certificatul de urbanism eliberat la cererea reclamantului, modul de circulaţie şi accesul vor fi realizate direct din străzile nou create, perpendiculare pe şoseaua N., tocmai în vederea realizării unor construcţii pe terenul în discuţie.
Altfel, tară existenţa căilor de acces parcela apelanţilor nu putea fi construibilă, având în vedere o necesitate de ordine publică, respectiv, aceea ca drumul de acces să permită intervenţia mijloacelor de stingere a incendiilor.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., s-a arătat că dispoziţiile acestui articol au fost reţinute de Curtea Europeană în acele cauze, pentru situaţii în care, tară a proceda la o expropriere, autorităţile au preluat imobilele reclamanţilor, cărora le-au dat o altă destinaţie, fără acordul reclamanţilor şi fără a-i despăgubi pe aceştia.
În cauză nu se regăseşte o astfel de situaţie, întrucât terenul nu a fost preluat de autorităţi pentru folosul lor, ci pentru a servi drept cale de acces în vederea construirii imobilului de către SC N.P. SRL, cale de acces necesară pentru aprobarea certificatului de urbanism, în vederea realizării construcţiei, la cererea reclamantului.
Cum prin situaţia creată s-a permis ca SC N.P. SRL să tragă foloase de pe urma schimbării regimului juridic al terenului, construind pe acesta un bloc de 6 etaje, această schimbare de regim intervenind tocmai la cererea reclamantului N.A.C., nu se poate susţine că autorităţile au tras foloase din ocuparea terenului în cauză şi nu au respectat regulile ce guvernează exproprierea.
Prin urmare, se constată că privarea de proprietate a avut caracter legal, astfel că, în mod corect, s-a apreciat că ingerinţa litigioasă este compatibilă cu principiul legalităţii existând astfel un echilibru just între cerinţele de interes general al comunităţii şi interesul recurentului-reclamant.
De altfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. recunoaşte anumite limitări ale dreptului de proprietate, statul intervenind asupra dreptului de proprietate fie prin privare fie prin anumite restricţii.
De asemenea, se constată că, faţă de circumstanţele cauzei, în speţă, există un raport de proporţionalitate între privare de proprietate şi scopul urmărit prin intermediul acesteia, realizându-se concilierea celor două interese contrare, cel individual al recurentului şi cel social care aparţine statului; că prin exercitarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general se realizează o limitare a unuia dintre atributele dreptului de proprietate cu respectarea măsurii proportionalitătii între cele două interese individual şi general şi că dreptul de dispoziţie asupra terenului a fost în continuare exercitat de recurent din moment ce a fost posibilă încheierea actului de vânzare cumpărare prin care recurentul a cumpărat suprafaţa de teren de 175 mp de la SC N.P. SRL prin contractul de vânzare - cumpărare nr. V1. din 20 mai 2010.
Prin urmare, dispoziţiile art. 315 C.proc. civ., au fost respectate de instanţa de rejudecare, în soluţionarea apelului cu care a fost învestită, pornind tocmai de la îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunţată de instanţa de recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii reclamanţi.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii N.A.C. şi SC N.P. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 723A din 19 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2910/2012. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 1869/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
