ICCJ. Decizia nr. 2175/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2175/2012
Dosar nr. 9582/3/2008
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 06 martie 2008, reclamantul S.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC T.V.R.M. SRL: obligarea pârâtei la plata de daune interese datorate pentru reproducerea, distribuirea şi comercializarea neautorizată, de la data publicării/distribuirii şi până în prezent, a produsului în format DVD intitulat „Maeştrii Comediei”, daune pe care le estimează provizoriu ca fiind de 30.000 Euro, echivalent în lei; obligarea pârâtei la încetarea actelor de reproducere, distribuire neautorizată şi comercializare sub orice formă a produsului în format DVD intitulat „Maeştrii Comediei”; obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 3.000 Euro pe zi de întârziere, în ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de a înceta actele de reproducere şi distribuire neautorizate a produsului în format DVD intitulat „Maeştrii Comediei”.
În fapt, reclamantul arată că este moştenitorul autorului S.B. şi titularul drepturilor conexe deţinute de acesta, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor, act care atestă calitatea reclamantului de titular al drepturilor patrimoniale de autor asupra tuturor operelor artistice ale autorului său, precum şi al drepturilor patrimoniale conferite de drepturile conexe, aferente operelor.
Reclamantul a arătat că pârâta a reprodus şi distribuit mai multe DVD-uri intitulate „Maeştrii Comediei”, în care sunt redate interpretări ale maestrului S.B., menţionând că suporturile pe care au fost distribuite prestaţiile lui S.B. cuprind un format DVD.
S-a mai susţinut că toate reproducerile şi distribuirile efectuate de pârâtă au fost realizate fără acordul său, deşi reclamantul a solicitat în repetate rânduri negocierea şi semnarea unui contract de cesiune a drepturilor de autor, precum şi plata unei remuneraţii echitabile, fără a se ajunge la un acord între părţi.
Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile, se arată că, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, această materie a fost guvernată de Decretul nr. 321/1956, reclamantul enunţând textul art. 3 din acest act normativ; pe de altă parte, reclamantul invocă şi dispoziţiile art. 98 alin. (1) lit. c), d), e), f) şi e) din Legea 8/1996.
De asemenea, s-a arătat că Legea nr. 8/1996 prevede că drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi pot fi cesionate, în tot sau în parte, exclusiv sau neexclusiv, în condiţiile prevăzute de art. 39 - art. 43, care se aplică prin analogie, aceeaşi lege prevăzând, la art. 41 că un contract de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi să menţioneze, pentru fiecare dintre acestea, modalităţile de utilizare, durata şi întinderea cesiunii, precum şi remuneraţia titularului dreptului de autor.
Totodată, se menţionează că Legea nr. 8/1996 prevede, la art. 43, că remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabileşte prin acordul părţilor.
Aceeaşi lege prevede expres că, după moartea autorului, exerciţiul componentei nepatrimoniale a drepturilor conexe se va transmite către moştenitori, sens în care se face trimitere la dispoziţiile art. 96 şi art. 97 alin. (2) din lege.
Reclamantul a susţinut că, pentru repararea prejudiciului produs, se impune acordarea de daune interese al căror cuantum va fi precizat definitiv, după administrarea probelor şi, eventual, a unei expertize de specialitate.
Susţine că pârâta i-a încălcat drepturile, fapta ilicită a acesteia constând în reproducerea şi distribuirea neautorizată a interpretărilor pe suport DVD, sens în care subliniază că orice reproducere sau distribuire a interpretărilor necesită, în virtutea art. 98 alin. b) şi c) din Legea 8/1996, o autorizare din partea titularului drepturilor patrimoniale ce decurg din drepturile conexe drepturilor de autor. Fără această autorizare şi în lipsa unor relaţii contractuale prestabilite, titularului drepturilor patrimoniale i se încalcă drepturile legitime, prin aceasta aducându-i-se un prejudiciu.
Reclamantul arată că prejudiciul produs este cert şi nu a mai fost reparat şi există raport de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de pârâtă şi prejudiciul ce i-a fost produs.
Reclamantul a mai arătat că a trimis notificări în mod repetat, protestând faţă de acţiunile pârâtei şi solicitând reglarea pe cale contractuală a încălcărilor aduse drepturilor sale.
Cu toate acestea, pârâta a continuat acţiunile de reproducere, distribuire şi comercializare neautorizate a interpretărilor, deşi ştia că reclamantul este titularul drepturilor de autor.
În legătură cu petitul vizând daunele cominatorii, arată că acestea reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului unei obligaţii de a face sau de a nu face, prin care acesta este ţinut să-şi aducă la îndeplinire obligaţia, sub sancţiunea plăţii unei sume de bani pe zi de întârziere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 112 şi urm. C. proc. civ., Decretul 321/1956, Legea 8/1996.
Prin cererea depusă la dosar la 08 mai 2008, urmare a dispoziţiilor instanţei de la termenul din 03 aprilie 2008, reclamantul a precizat, cu privire la natura drepturilor încălcate, că pârâta a încălcat drepturile conexe ale artistului interpret, prevăzute de art. 98 alin. (1) din lege, precum şi dreptul de remuneraţie echitabilă, prevăzut de art. 101 din lege. De asemenea, a precizat că pârâta a încălcat drepturile reclamantului prin reproducerea şi distribuirea neautorizate şi fără acordarea unei remuneraţii echitabile, a operei „Maeştrii Comediei”, publicată sub formă de pachet de 5 DVD-uri.
La termenul de judecată din data de 08 mai 2008, în şedinţă publică, pârâta SC T.V.R.M. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea integrală a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, răspunzând argumentat pretenţiilor formulate de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 874 din 18 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în lei la data executării hotărârii, cu titlu de despăgubiri pentru reproducerea, distribuirea şi comercializarea DVD - ului intitulat „ Maeştrii comediei”, precum şi la plata cheltuielilor parţiale de judecată, în cuantum de 1.777,3 lei; celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că societatea pârâtă a editat o colecţie de 5 DVD-uri cuprinzând prestaţiile mai multor artişti interpreţi, colecţie intitulată „Maeştrii Comediei”, cuprinzând opere interpretate de artişti de renume, precum A.P., T.C., D.R., J.C. şi alţii, printre aceştia, aflându-se şi S.B. Senior, autorul reclamantului.
În scopul realizării acestui proiect, pârâta a încheiat cu Societatea Română de Televiziune, contractul de cesiune nr. 7435 din 11 martie 2005, în temeiul căruia SRTv a cesionat pârâtei, în temeiul art. 113 din Legea nr. 8/1996, cu titlu oneros, reproducerea şi difuzarea prin vânzare, fără limitare teritorială, a propriilor programe, pentru realizarea unei producţii pe suport VHS şi/sau DVD, intitulată „Maeştrii Comediei: S.B.”, editată în două volume, conţinând înregistrări realizate în studiourile Televiziunii Române (contract depus la filele 35-37 din dosar).
În articolul referitor la obligaţiile părţilor, cuprins în contractul de cesiune, părţile au stipulat că SRTv împuterniceşte pârâta să depună diligenţele necesare pentru obţinerea autorizărilor şi cesiunilor de la titularii de drepturi, în vederea realizării contractului, iar pârâta „garantează că prin reproducerea producţiilor audiovizuale indicate în obiectul contractului, nu va prejudicia şi nu va aduce atingere în niciun fel, imaginii, onoarei, memoriei şi/sau intereselor patrimoniale, şi nu numai, ale titularilor de drepturi sau ale oricărei alte persoane fizice şi/sau juridice”, „garantează că va respecta prevederile Legii nr. 8/1996 privind plata remuneraţiilor către titularii de drepturi”.
Potrivit Certificatului de moştenitor nr. 1397 din 25 iunie 1995, ca urmare a decesului lui S.C.B., au rămas ca moştenitori B.S. şi B.A.S., descendenţi de gradul I, cu o cotă egală din moştenire, de câte ½ fiecare.
În cauza dedusă judecăţii, reclamantul a susţinut că reproducerea şi distribuirea operelor interpretate de autorul său, au fost realizate fără consimţământul reclamantului, verbal sau scris, subliniind că, deşi a încercat negocierea remuneraţiei cu pârâta, o atare negociere nu s-a realizat. În aceste condiţii, reclamantul a solicitat despăgubiri de 30.000 de Euro, apreciind că această sumă este de natură să repare prejudiciul suferit. În acelaşi timp, pârâta a susţinut că DVD-ul a fost realizat tocmai în baza consimţământului reclamantului, acesta din urmă fiind chiar persoana care a selectat operele interpretate de autorul său, dar nu s-a încheiat un contract în formă scrisă din culpa reclamantului, care a emis pretenţii financiare exagerate.
De asemenea, deşi a solicitat respingerea în tot a acţiunii, pentru reaua-credinţă a reclamantului în declanşarea litigiului, pârâta a recunoscut că reclamantului i s-ar cuveni o remuneraţie de 3.366 lei, sumă calculată prin raportare la veniturile încasate din vânzarea DVD-ului. Pe de altă parte, pârâta a afirmat că, în temeiul Contractului de cesiune nr. 7435/2005, încheiat cu Societatea Română de Televiziune, activitatea sa de reproducere şi distribuire se desfăşoară în baza autorizării SRTv, fără a fi necesară obţinerea altor autorizări din partea titularilor de drepturi.
În primul rând, în ce priveşte autorizarea dată pârâtei prin contractul de cesiune încheiat cu SRTv, prima instanţă a constatat că aceasta din urmă a cesionat pârâtei, în calitate de producător al operei audiovizuale, reproducerea şi difuzarea prin vânzare, fără limitare teritorială, a propriilor programe, pentru realizarea unei producţii pe suport VHS şi/sau DVD, intitulată „Maeştrii Comediei: S.B.”, editată în două volume, conţinând înregistrări realizate în studiourile Televiziunii Române. În cuprinsul acestei convenţii, s-a menţionat că cesiunea are loc în condiţiile art. 65 alin. (2) şi art. 113 din Legea nr. 8/1996 modificată. De asemenea, în capitolul privitor la obligaţiile părţilor, s-a menţionat că SRTv împuterniceşte pe T.V.R.M. să depună diligenţele pentru obţinerea autorizărilor şi cesiunilor de la titularii de drepturi în vederea realizării contractului, iar T.V.R.M. garantează că va respecta prevederile Legii nr. 8/1996 privind plata retribuţiilor către titularii de drepturi.
Tribunalul a apreciat că din convenţia părţilor ca şi din dispoziţiile art. 92 şi următoarele privitoare la drepturile artiştilor interpreţi şi drepturile conexe, precum şi din prevederile art. 113 şi următoarele, referitoare la drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune, rezultă că acestea sunt drepturi diferite, iar atributele patrimoniale recunoscute producătorului de înregistrări sonore trebuie să nu aducă atingere drepturilor autorilor operelor înregistrate ori celor conexe. Astfel, împrejurarea că pârâta a primit autorizarea Societăţii Române de Televiziune de a reproduce şi difuza interpretările lui S.B. senior, nu ţine loc de consimţământ al titularului dreptului conex, în speţă, al reclamantului, în calitate de moştenitor al interpretului.
În ce priveşte existenţa ori inexistenţa consimţământului reclamantului la reproducerea DVD-ului, s-a constatat că reclamantul a susţinut că s-au încălcat prevederile art. 98 din Legea nr. 8/1996, arătând, în cuprinsul acţiunii, că reproducerea şi distribuirea interpretărilor pe DVD s-au efectuat fără acordul său, scris ori verbal.
Prima instanţă a reţinut că în cadrul interogatoriului administrat la cererea pârâtei (filele 81-85), reclamantul a arătat că părţile au convenit plata unei sume globale de 15.000 de Euro, şi nu a unei sume în procente, arătând şi că a efectuat selecţia interpretărilor, motivul implicării în efectuarea selecţiei fiind acela că interpretul era tatăl său. De asemenea, la întrebarea 11 din interogatoriu, reclamantul a arătat că pârâta a fost de acord cu suma solicitată, în caz contrar, reclamantul arătând că nu ar fi efectuat selecţia.
Martorul propus de reclamant, C.B.C.S. (fila 89), a arătat că nu cunoaşte că s-ar fi încheiat un contract între părţi, dar a aflat de la reclamant că pârâta nu a respectat înţelegerea convenită cu reclamantul.
La interogatoriul propus de reclamant (filele 100-102), pârâta a arătat că a fost autorizată de către SRTv, prin Contractul de cesiune nr. 7425 din 11 martie 2005, să reproducă interpretările autorului reclamantului, că nu există un înscris încheiat între părţi, care să cuprindă acordul reclamantului pentru reproducerea şi difuzarea interpretărilor, dar a existat o înţelegere verbală, în temeiul căreia chiar reclamantul a făcut selecţia momentelor reproduse pe DVD, iar pârâta a purces la realizarea proiectului. La aceeaşi întrebare - nr. 8, pârâta a menţionat că existenţa înţelegerii verbale este incontestabilă, de vreme ce demararea proiectului s-a făcut la solicitarea şi insistenţa reclamantului însuşi. Aceeaşi pârâtă a aratat că demersurile sale faţă de reclamant au vizat doar cuantumul remuneraţiei plătibile reclamantului, nu şi autorizarea reproducerii şi distribuirii, pentru că aceasta nu numai că a existat, dar nici nu era necesară, faţă de existenţa contractului de cesiune încheiat cu SRTv şi de recomandările ORDA. De asemenea, pârâta a menţionat că nu a plătit reclamantului nicio sumă de bani, pentru că negocierile purtate în acest sens au fost blocate de refuzul reclamantului de a se raporta la elemente obiective - volumul vânzărilor, contribuţia fiecărui artist, etc.
Pârâta a administrat proba testimonială, fiind audiaţi martorii E.V.A., administratorul societăţii, şi D.A., angajată a pârâtei.
Din analiza coroborată a acestor probe, tribunalul a reţinut că, deşi între părţi s-au purtat discuţii privitoare la producerea şi difuzarea DVD-ului, acestea nu s-au finalizat prin încheierea unui contract. Corespunde adevărului susţinerea pârâtei, recunoscută de reclamant, în sensul că reclamantul şi-a exprimat acordul la realizarea DVD-ului, aspect care, însă, este lipsit de relevanţă, pentru aceea că părţile nu au încheiat un contract în formă scrisă, după cum stipulează art. 39-43 din Legea nr. 8/1996, modificată, dispoziţii aplicabile şi în situaţia drepturilor artiştilor interpreţi, conform art. 92 din aceeaşi lege, coroborate cu art. 97, art. 98 din acelaşi act normativ.
Din analiza acestor dispoziţii legale, instanţa a apreciat că artistul interpret, în speţă, moştenitorul acestuia (exerciţiul drepturilor fiind transmis reclamantului, conf. art. 97 alin. (2) din lege), poate ceda prin contract, altor persoane, drepturile sale patrimoniale, drepturi enumerate de art. 98 din lege.
Pe de altă parte, din economia dispoziţiilor art. 41 alin. (1), art. 42 şi art. 43 din Legea 8/1996, s-a apreciat de prima instanţă că în vederea producerii şi comercializării DVD-ului, se impunea ca părţile implicate în realizarea acestui produs să încheie un contract, în formă scrisă, simplul acord verbal al acestora nevalorând convenţie. În aceste condiţii, rezultă că fapta pârâtei, de a produce şi comercializa DVD-ul în absenţa unui contract scris, constituie o faptă generatoare de prejudiciu în patrimoniul reclamantului, încălcând drepturile prevăzute de art. 98 lit. b) şi c) din Legea nr. 8/1996, republicată. Astfel, este îndeplinită prima dintre condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, în cadrul reglementat de art. 998-999 C. civ., existenţa faptei ilicite.
În acest context, este de subliniat că însăşi pârâta a recunoscut, în întâmpinare, că a hotărât continuarea procesului de scoatere pe piaţă a produsului, deşi reclamantul înaintase pretenţii financiare exagerate, pârâta justificând aceasta nu numai prin necesitatea de a-şi recupera investiţia, dar şi prin aceea că era necesar să evite prejudicierea celorlalţi artişti incluşi pe DVD, pârâta făcând trimitere la contractele scrise încheiate cu toţi ceilalţi titulari de drepturi de autor şi drepturi conexe. Aceleaşi aspecte au fost evidenţiate şi de martorii pârâtei - E.V. şi D.A.
Tribunalul a apreciat că necesitatea recuperării investiţiei nu poate constitui, însă, o justificare pentru încălcarea legii, iar menţiunea pârâtei şi a martorilor săi, referitoare la încheierea contractelor scrise cu ceilalţi titulari de drepturi, denotă împrejurarea că pârâta a respectat dispoziţiile legii în raport cu alte persoane implicate în proiect, chiar dacă nu a depus la dosar niciunul dintre aceste contracte.
De asemenea, în aprecierea faptei ilicite, este necesar a se preciza că, deşi pârâta susţine că, în absenţa unui contract, instanţa poate interveni în stabilirea remuneraţiei, potrivit art. 43 alin. (2) din lege, textul legii nu vizează lipsa obligaţiei de încheiere a unui contract în formă scrisă, ci ipoteza când, deşi s-a încheiat un contract de cesiune, remuneraţia nu a fost stabilită în cuprinsul acestuia.
Pârâta a mai invocat, în apărare, şi faptul că reclamantul nu a prezentat un certificat de moştenitor, aspect susţinut şi de martorul Enescu, apărare care nu poate afecta caracterul ilicit al conduitei sale, atâta vreme cât însăşi pârâta, ca şi martorii săi, arată că au purtat negocierile cu reclamantul, acesta a efectuat selecţia interpretărilor, de unde prezumţia că pârâta avea convingerea că reclamantul este moştenitorul lui S.B. senior.
Pornind de la considerentele anterior enunţate şi de la prevederile art. 998-999 C. civ., Tribunalul a concluzionat că rezultă, alături de existenţa unei fapte ilicite, şi vinovăţia pârâtei, ca cerinţă a angajării răspunderii acesteia. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că pârâta a acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei, chiar pârâta recunoscând că era necesară continuarea producerii DVD-ului, pentru recuperarea investiţiei şi respectarea drepturilor celorlalţi artişti. Instanţa a apreciat că vinovăţia pârâtei în săvârşirea unei fapte ilicite îmbracă forma unei intenţii indirecte, pentru aceea că pârâta a prevăzut rezultatul faptei, cunoscând prevederile legale şi, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
În continuare, instanţa a reţinut că, prin fapta pârâtei, reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu, cert şi nereparat, prin aceea că reclamantul nu a încasat o remuneraţie la care Legea nr. 8/1996 rep. îl îndreptăţea, urmând ca, la stabilirea despăgubirilor, instanţa să ţină seama de criteriile prevăzute de art. 139 al aceleiaşi legi.
Conform art. 139 alin. (2) din lege, „La stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată ia în considerare: a) fie criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot utiliza criteriile prevăzute la lit. a)”.
Reclamantul nu a indicat expres criteriul după care să fie apreciat prejudiciul, astfel că instanţa a analizat cuantumul acestuia prin raportare la câştigul nerealizat de reclamant şi beneficiul obţinut de pârâtă, sens în care s-au analizat concluziile raportului de expertiză, întocmit în cauză de expertul I.G., precum şi cele din răspunsul la obiecţiuni.
Astfel, din analiza acestor probe, Tribunalul a reţinut că pârâta a produs şi comercializat 2.443 de exemplare ale DVD-ului „Maeştrii Comediei”, cuantumul încasărilor brute fiind de 28.796.666 lei (ROL). Unul dintre acestea are o durată de 67 minute şi cuprinde interpretările autorului reclamantului „Momente de aur - S.B.”. Din durata totală a celor 5 DVD-uri, expertul a stabilit că interpretările „Momente de aur - S.B.” reprezintă 11,43%, iar timpul său de interpretare este de 44,06% din totalul DVD-ului. Astfel, expertul a stabilit că reclamantului i se cuvine un procent de 3,85% din suma de plată către titulari şi interpreţi, conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, suma fiind de 554,34 lei.
Coroborând dispoziţiile art. 43 cu cele ale art. 139 alin. (2) lit. a) din lege, instanţa a apreciat că reclamantului i se cuvine un procent de aproximativ 10% din cuantumul încasărilor brute obţinute de pârâtă, şi nu suma stabilită de expert ca fiind de 554,34 lei, instanţa ţinând cont de faptul că beneficiul obţinut de pârâtă a fost rezultatul unei fapte ilicite.
Cum fapta pârâtei a generat prejudiciul în patrimoniul reclamantului, s-a constatat că este întrunită şi condiţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste cerinţe ale răspunderii civile delictuale.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 998, art. 999 C. civ., raportat la art. 139 din Legea nr. 8/1996 rep., acţiunea a fost admisă în parte, cu obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în lei la data executării hotărârii, cu titlu de despăgubiri pentru reproducerea, distribuirea şi comercializarea DVD - ului intitulat” Maeştrii comediei”.
În temeiul art. 274, art. 276 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii şi faţă de faptul că cererea a fost doar în parte admisă, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată parţiale către reclamant, în cuantum de 1.777,3 lei, sumă formată din onorariul expertului, taxă de timbru şi timbru judiciar, 1/3 din onorariul avocatului.
Tribunalul a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată, în primul rând, pentru pretenţiile de până la 30.000 Euro, o atare despăgubire nefiind dovedită. De asemenea, petitul având ca obiect obligarea pârâtei la încetarea actelor de reproducere, distribuire şi comercializare a DVD-ului a fost considerat ca neîntemeiat, nu numai faţă de faptul că pârâta a arătat că acest DVD nu se mai produce ori comercializează, dar şi faţă de concluziile expertului, potrivit cărora stocul de astfel de produse a fost epuizat. Cum petitul având ca obiect plata daunelor cominatorii este accesoriu celui ce vizează încetarea actelor de reproducere şi comercializare, acesta a fost respins în virtutea principiului de drept accesorium sequitur principalem.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au formulat apel, fiecare dezvoltând critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie a soluţiei apelate.
Prin decizia civilă nr. 126A din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului, apelul pârâtei fiind admis, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate, astfel că, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 1.538,19 lei cu titlu de remuneraţie echitabilă, respectiv, suma de 1.538,19 lei cu titlu de daune interese (despăgubiri); s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a constatat că motivele de critică din celor două apeluri, nu conţin elemente cu privire la situaţia de fapt reţinută în primă instanţă, astfel încât, instanţa de apel s-a preocupat prioritar de calificarea în drept a pretenţiilor deduse judecăţii.
Prin urmare, au fost analizate criticile apelului ce vizau modalitatea de soluţionare a cererii reclamantului de acordare a daunelor interese estimate la 30.000 Euro, pentru reproducerea, distribuirea şi comercializarea neautorizată de către pârâtă, de la data publicării/distribuirii şi până în prezent, a produsului în format DVD intitulat „Maeştrii Comediei”, incluzând şi prestaţia artistică a autorului reclamantului.
S-a reţinut că acest produs a fost realizat sub forma unei colecţii de 5 DVD-uri, conţinând scheciuri şi momente comice extrase din arhiva TVR, fiecare DVD din colecţie fiind dedicat unui actor - colecţia însumând 586 de minute în total, astfel: 205 minute T.C., 139 minute A.P., 67 minute S.B. Sr., 109 minute S.P. şi A.A., 66 minute H.M.
Colecţia conţine interpretări extrase de către pârâtă, din arhiva Televiziunii Române (TVR), în baza Contractului de cesiune cu SRTV nr. 7435 din 11 martie 2005, înregistrări realizate în cadrul producţiilor de programe realizate de TVR în perioada anilor 1970 - 1980, când era în vigoare Decretul 321/1956 privind drepturile de autor.
Instanţa de apel a constatat că una dintre problemele de drept în discuţie este dată de existenţa în patrimoniul reclamantului – ca moştenitor al unui artist interpret, a dreptului exclusiv de utilizare a interpretării înregistrate, cu ignorarea transmiterii acestuia către producătorul înregistrării.
S-a apreciat că în acest sens, nu se poate considera că în lipsa unei cesionări, dreptul conex celui de autor născut sub imperiul vechii legislaţii (Decretul nr. 321/1956) datorită înregistrărilor realizate în perioada anilor 1970 - 1980, ar fi preluat noua protecţie, conform art. 149 alin. (2) din Legea 8/1996, într-un regim diferit de cel actual, ori că ar fi necesară existenţa unui contract de cesiune de drepturi de autor, pentru utilizarea interpretării de către producător ori cesionarul acestuia (în speţă, pârâta).
Urmărind evoluţia legislaţiei în materie, instanţa de apel a constatat că în lipsa oricărei protecţii a drepturilor artistului interpret, consacrată de legislaţia sub care s-a efectuat înregistrarea (Decretul nr. 321/1956), actualele prevederi date de Legea 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, conţin în art. 101 o prezumţie legală, aplicabilă atât înregistrărilor anterioare, cât şi celor ulterioare apariţiei legii, de cedare către producătorul înregistrării, în schimbul unei remuneraţii echitabile, a dreptului exclusiv de utilizare a prestaţiei artistului interpret.
În acest context, s-a apreciat că în speţă, prezumţia legală nu a fost răsturnată, nici nu s-a făcut dovada unei clauze contractuale contrare.
Această interpretare este concordantă cu dispoziţiile cuprinse în art. 19 rap. la art. 7 din Convenţia de la Roma - pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune (ratificată de România prin Legea nr. 76/1998), de înlăturare a prerogativei exclusive a autorizării/interzicerii acordate artistului interpret, în ipoteza unei fixări anterioare autorizate.
Reţinând în acest fel efectul prezumţiei legale ca operând în favoarea producătorului (cesionarului acestuia), instanţa de apel a constatat că în speţă, nu se pune problema emiterii unei autorizări sau a interzicerii ori cea a încheierii unui contract de cesiune cu reclamantul şi, deci a unei fapte ilicite a pârâtei sub acest aspect.
Pe de altă parte, s-a reţinut dreptul reclamantului, ca moştenitor legal al artistului interpret, de a încasa o remuneraţie echitabilă, prin aplicarea dispoziţiilor art. 101 din Legea 8/1996.
Sub acest titlu, drepturile pecuniare ale reclamantului sunt supuse criteriilor conţinute de art. 43 alin. (1) din Legea 8/1996, cu luarea în considerare a încasărilor realizate de pârâtă din utilizarea operei, respectiv, a ponderii contribuţiei autorului reclamantului în interpretare, astfel:
Pornind de la cuantumul încasărilor pârâtei de 287.966, 66 lei (RON), raportat la numărul de 2.383 colecţii de DVD-uri comercializate (diferenţa de 60, fiind oferite gratuit, până la numărul de 2.443 colecţii de DVD-uri produse), se observă realizarea unei încasări de 120,84 lei pentru o colecţie de DVD-uri vândută.
Aplicând acestor încasări, procentul de 5% cuvenit drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi, rezultă o valoare de 6,042 lei pentru o colecţie de DVD-uri vândută. Din această valoare, dreptul patrimonial al reclamantului asupra unei singure colecţii de DVD-uri, se obţine aplicând procentul contribuţiei autorului său la interpretare (3.664 secunde dintr-un total înregistrat de 35.160 secunde pentru întreaga colecţie), obţinându-se valoarea de 0,62963 lei. Înmulţind această valoare cu numărul de 2.443 exemplare colecţie DVD-uri, se ajunge la un cuantum de 1.538,19 lei reprezentând dreptul reclamantului la remuneraţie echitabilă, rezultând din producerea şi comercializarea colecţiei de DVD-uri.
Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că în baza art. 998-999 C. civ., se cuvin reclamantului daune interese cuantificate la aceeaşi valoare, faţă de reţinerea împrejurării că, deşi iniţiate între părţi demersurile de stabilire a remuneraţiei echitabile cuvenite reclamantului, în condiţiile permise de art. 43 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, acestea au fost abandonate de către pârâtă, conform propriei recunoaşteri, care a procedat culpabil la comercializarea produsului, implicit la publicarea operei, fără a lămuri anterior întinderea dreptului reclamantului, prin acordul acestuia asupra cuantumului remuneraţiei ori prin intermediul organelor jurisdicţionale competente.
Astfel, constatând că instanţa de fond a efectuat o greşită aplicare a legii, unei situaţii de fapt corect reţinute, observând că prin cuprinderea acestor considerente s-a răspuns şi criticilor de fond ale reclamantului, găsite ca nefondate, instanţa de apel, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul pârâtei, schimbând în parte sentinţa apelată şi obligând pârâta la plata către reclamant, a sumelor menţionate, cu păstrarea restului dispoziţiilor hotărârii atacate.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., apelantul-reclamant a fost obligat la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 19,65 lei, reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar, achitate în această fază procesuală.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de ipoteza legală prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul susţine că instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a legii sub aspectul raportului dintre dispoziţiile legale aplicabile la data fixării prestaţiei de către Societatea de Televiziune şi dispoziţiile legale aplicabile la momentul realizării unei opere derivate şi a distribuirii acesteia.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că în temeiul dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe s-a realizat o cesionare exclusivă a drepturilor de reproducere şi distribuire, prin fixarea prestaţiei artistului S.B. Sr. către Societatea Română de Televiziune la respectivul moment.
În condiţiile inexistenţei unui contract, încheiat în formă scrisă care se prevadă în mod expres drepturile cesionate, recurentul consideră că nu poate reţine că prin realizarea unei fixări, la momentul existentei unor dispoziţii în materia dreptului de autor, s-ar realiza o cesionare către producător a dreptului de utilizare. Instanţa de judecată omite să ia în considerare că la momentul fixării prestaţiei erau în vigoare prevederile Decretului nr. 321/1956 care, la art. 19, prevedea: „contractul privitor la exercitarea dreptului de autor se va încheia în forma scrisă, cuprinsul contractului neputându-se dovedi prin martori.
Or, în absenţa unui contract în formă scrisă, în cadrul căruia să se menţioneze în mod expres drepturile patrimoniale cesionate, rezultă în mod evident că artistul S.B. şi-a manifestat acordul numai pentru realizarea fixării prestaţiei sale.
Recurentul susţine că, drept urmare, orice utilizare ulterioară constituie o fapta ilicită, în condiţiile în care nu a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor legale privind concretizarea acordului de utilizare în cadrul unui contract de cesiune.
Aceasta concluzie trebuie luată în considerare atât din perspectiva Decretului nr. 321/1956 privind drepturile de autor, cât şi prin raportare la prevederile Convenţiei internaţionale de la Roma pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma la 26 octombrie 1961.
Potrivit art. 19 din această Convenţie, se prevede în mod expres: „Fără a lua în considerare oricare alte dispoziţii ale prezentei convenţii, prevederile art. 7 vor înceta să fie aplicabile de îndată ce un artist interpret sau executant îşi va fi dat consimţământul spre a se include execuţia sa într-o fixare de imagini sau de imagini şi sunete".
Aceste dispoziţii legale, deşi într-o formă lacunară prevăd existenţa unui contract scris, tocmai pentru a putea fi dovedită întinderea drepturilor cesionate. Intimata-pârâtă nu a depus în cadrul administrării probelor nicio dovadă a existenţei vreunui înscris privitor la transmiterea drepturilor patrimoniale către Societatea Română de Televiziune.
În condiţiile incertitudinii asupra întinderii drepturilor cesionate, recurentul arată că autorul său, artistul S.B., şi-a manifestat acordul numai pentru fixarea reprezentaţiei sale, iar nu şi pentru alte drepturi.
Astfel, urmează a se constata că în lipsa unui contract în formă scrisă care să ateste drepturile patrimoniale cesionate, orice utilizare ulterioară a operei este condiţionată de obţinerea consimţământului autorului, artistului interpret, respectiv, moştenitorilor de drept ai acestuia.
Recurentul arată că în condiţiile inaplicabilităţii, la momentul fixării reprezentaţiei, a art. 101 din Legea nr. 8/1998 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, este total injust să se reţină că s-a realizat o cedare a utilizării reprezentaţiei către producător. Admiterea unei soluţii contrare, ar echivala cu situaţia că orice operă sau prestaţie realizată şi fixată înainte de aplicarea Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor să poate fi utilizată în orice modalitate fără ca titularii drepturilor de autor sau a drepturilor conexe să îşi manifeste consimţământul.
Chiar în condiţiile unor dispoziţii legale lacunare cuprinse în cadrul Decretului nr. 321/1956, recurentul consideră că este prevăzută în mod expres condiţia imperativă a manifestării consimţământului pentru fiecare tip de utilizare.
De asemenea, interpretând chiar dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 321/1956 rezultă în mod evident concluzia că o utilizare a unei opere nu se poate realiza atât timp cât aduce atingere şi altor drepturi recunoscute în favoarea altor categorii de persoane care au contribuit la realizarea operei respective.
Dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996 nu pot fi considerate aplicabile la nivelul anului în care a avut loc fixarea prestaţiei artistului S.B.
Se mai arată că acordul de voinţă al titularului de drepturi trebuie să se concretizeze în formă scrisă cu respectarea dispoziţiilor art. 39-43 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe. În aceste condiţii, prin neindicarea unui contract de cesiune a drepturilor conexe dreptului de autor, rezultă că titularul drepturilor nu şi-a manifestat consimţământul pentru reproducerea şi distribuirea operelor care conţin interpretări ale artistului S.B.
Totodată, recurentul susţine că instanţa de apel a realizat o aplicarea greşită a legii sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor şi remuneraţiei pentru utilizarea prestaţiei artistului S.B. în cadrul DVD-ului intitulat „Maeştrii Comediei”, întrucât în mod eronat a stabilit, în temeiul art. 101 din lege, că dreptul său la o „remuneraţie echitabilă” este supus criteriilor de determinare prevăzute de către dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
Pe de altă parte, şi cu privire la remuneraţia echitabilă datorată, instanţa de apel a realizat o aplicare greşită a legii, reţinând aplicarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
Astfel, instanţa omite să ia în considerare că între părţi, respectiv, între recurentul-reclamant S.B., în calitate de titular al drepturilor conexe asupra prestaţiei utilizate şi T.V.R.M., în calitate de producător al DVD-ului „Maeştrii Comediei”, nu a fost încheiat niciun contract de cesiune a drepturilor conexe; or, în această situaţie, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 alin. (1), care, de altfel, nici nu limitează modalitatea de stabilire a remuneraţiei la încasările provenite din utilizarea operei, ci dispoziţiile art. 43 alin. (2) care prevăd stabilirea remuneraţiei de către organele jurisdicţionale competente, în raport de „sumele primite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului.”
În acest context, rezultă că instanţa trebuia să ia în considerare nu numai veniturile încasate de către intimata T.V.R.M., ci şi criteriile anterior enumerate.
De asemenea, instanţa de apel a menţionat aplicarea unui procent de 5% cuvenit artiştilor interpreţi, procent ce nu are nicio aplicabilitate legală, de vreme ce el decurge din înţelegerea bilaterală încheiată între Societatea Română de Televiziune şi T.V.R.M., faţă de care recurentul este terţ, respectiv, procesul verbal privind stabilirea cuantumului remuneraţiei cuvenite SRTV pentru editarea pe suport DVD a unor materiale din arhivă.
În ceea ce priveşte utilizarea unei prestaţii fără obţinerea consimţământului artistului interpret şi fără achitarea unei remuneraţii echitabile, astfel cum este menţionat chiar în cadrul art. 101 din Legea nr. 8/1996, articol invocat de către instanţa de apel ca aplicabil, se săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii pentru recurentul-reclamant.
În acest sens, cuantumul reţinut de către instanţa de judecată de 1.538,19 lei cu titlu de remuneraţie echitabilă şi suma de 1.538,19 lei cu titlu de daune interese sunt este absolut injuste.
În condiţiile în care între părţi au existat discuţii cu privire la încheierea unui contract, negocieri care nu s-au concretizat prin semnarea unui contract de cesiune a drepturilor conexe dreptului de autor, era un aspect ce trebuia luat în considerare de instanţa de apel, ţinând cont de faptul că intimata-pârâtă a realizat totuşi reproducerea şi distribuirea operelor care conţin interpretări ale artistului S.B., în absenţa consimţământului recurentului.
Pentru utilizarea unor opere interpretate de S.B. prin includerea lor într-o nouă operă intitulată „Maeştrii Comediei”, recurentul-reclamant a solicitat o remuneraţie în valoare de 15.000 Euro, însă părţile nu au căzut de comun acord asupra acestei sume, acesta fiind şi motivul pentru care nu s-a încheiat contractul de cesiune a drepturilor conexe dreptului de autor.
T.V.R.M. avea obligaţia de a obţine autorizaţiile şi cesiunile necesare în vederea utilizării operelor, obligaţie stabilită prin contractul de cesiune nr. 435 din 11 martie 2005 încheiat cu Societatea Română de Televiziune, contract prin care intimata-pârâtă şi-a asumat garanţia de a respecta dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind plata remuneraţiilor către titularii de drepturi de autor.
Cu toate că instanţa de judecată a reţinut aceste aspecte în hotărârea judecătorească, nu le-a luat în considerare la momentul aprecierii prejudiciului cauzat; or, aceste aspecte trebuiau reţinute, întrucât denota atitudinea intimatei-pârâte care nu a fost interesată decât de obţinerea unor beneficii ilicite şi de promovarea unui produs, respectiv, DVD-ul "Maeştrii Comediei".
Recurentul mai învederează că astfel cum a menţionat şi în cadrul dosarului de fond şi de apel, pe rolul Tribunalului Bucureşti a fost formulată o acţiune având ca obiect constatarea încălcării şi acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin utilizarea unor opere care conţin prestaţia artistului T.C., dosar în cadrul căruia instanţa de judecată a dispus în dosarul menţionat obligarea pârâtei SC T.V.R.M. SRL la plata sumei de 15.126,25 lei.
Totodată, instanţa de apel nu a luat în considerare daunele morale cauzate titularului de drepturi şi, drept urmare, a ignorat dispoziţiile art. 96 coroborate cu dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe care stabilesc că instanţa de judecată, în condiţiile analizării unui prejudiciu cauzat trebuie să ia în considerare şi drepturile morale încălcate printr-o faptă ilicită de utilizare a unei interpretări/execuţii fără acordul titularului.
Recurentul consideră că circumstanţele în care prestaţiile artistului S.B. au fost preluate şi incluse într-o altă operă intitulată „Maeştrii Comediei”, ridică şi problema încălcării drepturilor morale, astfel au fost reglementate în cadrul art. 96 din Legea nr. 8/1996.
Se mai arată că instanţa de judecată, în mod incorect, reţine că pretenţiile în valoare de 30.000 Euro nu au fost dovedite, întrucât nu este necesar să se demonstreze prejudiciul cert, cuantificabil creat în patrimoniul recurentului-reclamant, ci trebuie să fie luate în considerare şi alte aspecte precum beneficiul ilicit realizat, conduita intimatei-pârâte, daunele morale.
Beneficiul obţinut de către intimata-pârâtă poate să fie cuantificat, astfel cum a rezultat din încasările obţinute menţionate în cadrul raportului de expertiză, iar pe de altă parte, imposibil de cuantificat, partea constând în renumele obţinut, în atragerea clientelei, în promovarea anumitor produse pe piaţă, folosindu-se de numele unui mare artist - S.B..
Un alt aspect, de asemenea important, îl reprezintă faptul că prestaţia artistului S.B. din cadrul DVD-ului „Momente de Aur - S.B.”, cuprinsă în cadrul DVD-ului „Maeştrii Comediei”, este de 44,06% din întregul DVD; în condiţiile în care din setul de 5 DVD-uri, un DVD întreg este destinat marelui artist, autorul său, recurentul consideră că se impune o analiză mult mai atentă, sub aspectul obligării intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri corespunzătoare prejudiciului cauzat; totodată, se aduc argumente de practică judiciară, sens în care se face trimitere la decizia civilă nr. 49 A din 26 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, cauză în care au fost acordate daune în valoare de 10.000 Euro pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin utilizarea compoziţiei muzicale şi a interpretării piesei muzicale „Zece”, în cadrul campaniei „Mai bine o carte".
Ulterior, pentru termenul de judecată din 7 octombrie 2011, recurentul reclamant a depus precizare a motivelor de recurs, precizări care, la termenul din 18 noiembrie 2011 au fost calificate de Înalta Curte ca excedând unor motive de ordine publică, astfel cum au fost susţinute de recurent, motiv pentru care ele nu pot fi evaluate în prezentul recurs, fiind formulate cu depăşirea termenului legal pentru motivarea recursului, astfel cum este prevăzut de art. 303 C. proc. civ., în realitate acestea fiind completări ale motivelor de recurs formulate în termen.
În recurs, s-a adminsitrat proba cu înscrisuri, respectiv, contract de cesiune drepturi conexe dreptului de autor nr. 159 din 12 septembrie 2008 privitor la DVD-ul „Maeştrii Comediei: T.C.” prin care un moştenitor al artistului T.C. cedează neexclusiv către T.V.R.M. SRL dreptul de reproducere, difuzare pe format DVD, dar şi dreptul de a pune producţia audiovizuală la dispoziţia publicului, precum şi alte înscrisuri – contracte de cesiune neexclusivă încheiat cu alţi artişti (J.C.) sau moştenitori ai acestora (O.P. pentru A.P., alt moştenitor al actorului T.C.), etc. enumerate în opisul de la fila 73 dosar recurs.
Intimata pârâtă SC T.V.R.M. SRL nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, ci a depus concluzii scrise încă de la termenul din 21 iunie 2011.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed:
Analizând materialul probator al cauzei, văzând criticile formulate prin motivele de recurs şi examinând decizia recurată în baza acestora, Înalta Curte constată că în cauză sunt întrunite cerinţele de modificare a deciziei în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin formularea cererii de chemare în judecată (ulterior precizată), recurentul reclamant a solicitat repararea prejudiciului material, decurgând din încălcarea de către pârâtă a drepturilor patrimoniale ale autorului său S.B. Sr., prevăzute de art. 98 alin. (1) din Legea 8/1996 [lit. b) - reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate şi lit. c) – distribuirea interpretării sau a excecuţiei fixate], potrivit precizării temeiurilor de drept ale cererii realizate de reclamant la fila 56 a dosarului de fond, dar şi încălcarea dreptului la remuneraţie echitabilă (art. 101 din Legea 8/1996, republicată).
Pentru motive ce vor fi ulterior detaliate, la soluţionarea prezentului recurs urmează a se avea în vedere şi acoperirea prejudiciului decurgând din pretinsa încălcare a dreptului patrimonial al artistului interpret cu privire la autorizarea punerii la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei sale fixate, astfel încât să poată fi accesată, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public, drept reglementat de art. 98 alin. (1) lit. h) din Legea 8/1996, republicată; nu vor fi însă avute în vedere drepturile morale ale artistului interpret, al căror exerciţiu a fost transmis prin moştenire succesorilor săi [conform art. 97 alin. (2) din Legea 8/1996], potrivit certificatului de moştenitor de la fila 59 dosar fond, întrucât reclamantul nu s-a referit decât generic la aceste drepturi în motivarea cererii de chemare în judecată, fără a indica pretinsa încălcare a vreunuia dintre drepturile morale ale autorului său dintre cele enumerate de art. 96 din lege şi fără a cere repararea vreunui prejudiciu legat de acestea, iar în recurs această cerere nouă nu putea fi formulată, având în vedere prevederile art. 316 rap. la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte constată că premisa necesară a soluţionării cererii, dată fiind absenţa din legea anterioară (Decretul 321/1956) a protecţiei drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, constă, cum corect a stabilit şi curtea de apel, în a se decide dacă artistul interpret sau executant a cărui prestaţie a fost fixată într-o înregistrare sau o operă audiovizuală ce a fost creată anterior intrării în vigoare a Legii 8/1996 (anii 1970 -1980), cum sunt „momentele” al căror protagonist este S.B. Sr, are dreptul de a reclama încălcarea unor drepturi patrimoniale şi/sau morale, personal sau prin moştenitori (ca în speţă) şi de a pretinde repararea prejudiciilor produse prin aceste încălcări.
O atare situaţie nu putea fi rezolvată decât prin dispoziţiile finale şi tranzitorii ale legii noi, lege ce include şi protecţia drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor, adoptarea legii (în vigoare din 26 iunie 1996) fiind anterioară aderării României la Convenţia de la Roma pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi organismelor de radiodifuziune, aderare ce s-a produs prin Legea 76 din 14 aprilie 1998.
Se impune precizarea că pretinsele fapte ilicite afirmate de reclamant, s-au produs la nivelul anului 2005 (după încheierea contractului de cesiune dintre SRTv şi SC T.V.R.M. SRL, contract nr. 7435 din 11 martie 2005) prin reproducerea, distribuirea şi comercializarea neautorizată de către pârâtă a produsului în format DVD intitulat „Maeştrii Comediei”, incluzând şi prestaţia artistică a autorului reclamantului. Acest produs a fost realizat sub forma unei colecţii de 5 DVD-uri, conţinând momente comice extrase din arhiva TVR, fiecare DVD din colecţie fiind dedicat unui actor, colecţie însumând 586 de minute în total, astfel: 205 minute T.C., 139 minute A.P., 67 minute S.B. Sr., 109 minute S.P. şi A.A., 66 minute H.M.
Momentele reproduse pe suport DVD sunt reprezentate de interpretări extrase de către pârâtă, din arhiva TVR, în baza contractului de cesiune anterior menţionat, înregistrările fiind realizate în cadrul producţiilor de programe realizate de TVR în perioada anilor 1970 - 1980, când era în vigoare Decretul 321/1956 privind drepturile de autor.
Înalta Curte apreciază că dispoziţiile Legii 8/1996, în ce priveşte protecţia acordată interpretărilor sau execuţiilor artiştilor interpreţi sau executanţi, sunt pe deplin aplicabile pe temeiul art. 146 lit. e), care prevede: dispoziţiile prezentei legi se aplică interpretărilor sau execuţiilor artiştilor interpreţi sau executanţi care sunt fixate în înregistrări sonore protejate de prezenta lege, pe când dispoziţiile art. 149 alin. (2), aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prevăd: „Beneficiază de protecţia prezentei legi şi operele create anterior intrării în vigoare a acesteia, inclusiv programele pentru calculator, înregistrările sonore, operele cinematografice şi audiovizuale, precum şi programele organismelor de radiodifuziune şi de televiziune, în condiţiile prevăzute la alin. (1).”
Prin urmare, Înalta Curte conchide că beneficiază de prevederile Legii 8/1996 şi interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi fixate într-o operă audiovizuală, anterior intrării în vigoare a legii, astfel încât, se poate reclama încălcarea unor drepturi morale şi/sau patrimoniale ce intră în conţinutul drepturilor conexe ale acestora, prin fapte săvârşite după momentul intrării în vigoare a legii, cu consecinţa reparării prejudiciului astfel produs.
După cum deja s-a precizat, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea prin fapta pârâtei a unor drepturi patrimoniale, pe temeiul răspunderii civile delictuale.
Conform certificatului de moştenitor nr. 1397 din 25 iunie 19895 emis de notariatul local de Stat al Sectorului 2 Bucureşti de pe urma lui S.B., recurentul reclamant este, alături de fratele său, B.A.S., comoştenitor al artistului interpret S.B., astfel încât, Înalta Curte, la stabilirea reparaţiei ce se va acorda, are în vedere ambii moştenitori, considerându-se că recurentul reclamant a acţionat şi în numele fratelui său, pe temeiul unei gestiuni de afaceri.
Spre deosebire de drepturile morale ale artistului interpret sau executant, drepturile patrimoniale care le însoţesc şi care intră în conţinutul noţiunii de drepturi conexe dreptului de autor, se transmit pe cale succesorală potrivit legislaţiei civile, întocmai ca orice drept cu conţinut patrimonial, astfel încât, moştenitorii artistului interpret devin ei înşişi titulari ai acestora, nemaiavând doar exerciţiul lor ca în cazul drepturilor morale, sens în care prevede art. 97 alin. (2) din Legea 8/1996.
Pentru această situaţie, se aplică regulile devoluţiunii succesorale fie legale, fie testamentare, conform art. 650 C. civ., întrucât pentru cazul drepturilor morale a fost necesară edictarea unei norme speciale, derogatorie de la dreptul comun, deoarece, în dreptul comun, drepturile nepatrimoniale nu supravieţuiesc purtătorului lor, ca de altfel, nici exerciţiul acestora.
În consecinţă, de principiu, se constată că drepturile patrimoniale ale artistului interpret sau executant prevăzute de art. 98 alin. (1) lit. b), c) şi h) din Legea 8/1996 în legătură cu momentele comice reproduse pe DVD-ul „Maeştrii Comediei: S.B.” erau susceptibile de transmitere pe cale succesorală moştenitorilor artistului S.B., dacă acestea mai existau în patrimoniul autorului lor la data decesului.
Or, cum corect a identificat instanţa de apel ca text incident speţei, în această materie este reglementată o excepţie, anume cea de la art. 101 din lege, normă care a fost însă greşit aplicată.
Art. 101 prevede că „În lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut.”
În consecinţă, dreptul la remuneraţie echitabilă nu putea fi analizat decât în raport de artistul interpret sau executant însuşi şi în considerarea momentului fixării acelei interpretări în opera audiovizuală, iar nu faţă de moştenitorii acestuia care nu puteau pretinde la momentul formulării cererii de chemare în judecată (6 martie 2008) acordarea unei remuneraţii echitabile pentru prestaţii fixate ale autorul lor în urmă cu 40 de ani (respectiv, în anii 1970-1980).
Pe de altă parte, textul menţionat instituie o prezumţie legală juris tantum a cesiunii exclusive a dreptului de utilizare a interpretării sau executării fixate într-o operă audiovizuală de la interpret la producătorul operei (SRTv), prezumţie ce poate fi răsturnată în condiţiile stipulate de norma citată, anume, dovedirea unei clauze contare.
Din acest punct de vedere, recurentul reclamant s-a prevalat de nedovedirea existenţei unui contract de cesiune în formă scrisă care să fi fost încheiat între autorul său şi producător, la momentul fixării interpretărilor.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamantul însuşi este cel care trebuia să dovedească existenţa unei clauze contrare pentru a răsturna prezumţia legală consacrată de text; drept urmare, acesta era ţinut cel puţin, în contextul art. 174 C. proc. civ., de dovedirea existenţei înscrisului la care a făcut referire, probă pe care nu a făcut-o în etapele procesuale anterioare în care administrarea unei probe cu interogatoriu cu o atare teză probatorie era admisibilă.
În plus, pentru ca o prezumţie să fie operantă este suficient a se dovedi faptul vecin şi conex stabilit de legiuitor pentru ca aceasta să fie aplicabilă; în contextul de faţă, faptul vecin şi conex cu o atare valoare de natură a antrena prezumţia, este, în termenii normei, faptul juridic al simplei participări a artistului interpret sau executant la realizarea operei audiovizuale, iar această participare reiese în mod indubitabil din existenţa fixării interpretării artistului S.B., prestaţie care a fost susceptibilă de reproducere pe suport DVD şi distribuire de către intimata pârâtă.
În concluzie, chiar în absenţa unui contract scris cu privire la prestaţiile din anii 1970-1980, participarea actorului la realizarea operei audiovizuale realizate de producătorul Televiziunea Română (succedată de cedenta SRTv), determină aplicarea prezumţiei cesiunii exclusive a drepturilor patrimoniale pe care cedenta le-a exercitat (reproducere şi distribuire) prin încheierea contractului cu intimata pârâtă a cauzei, dispunând în mod legal, licit, de un drept ce îi aparţinea, caz în care nu trebuia antrenată răspunderea sa civilă delictuală (în absenţa faptului ilicit) nici pentru acordarea remuneraţiei echitabile şi nici pentru stabilirea unor daune interese, adiacente încălcării dreptului de a primi o remuneraţie echitabilă, cum greşit a stabilit instanţa de apel.
Astfel cum deja s-a arătat, actul normativ anterior nu prevedea şi protecţia titularilor de drepturi conexe dreptului de autor, între care, artiştii interpreţi şi executanţi, astfel că, referirea din motivele de recurs la necesitatea formei scrise a contractului de cesiune prevăzută de art. 19 din Decretul 321/1956 este inutil a fi evaluată, aceasta, cu atât mai mult cu cât deja s-au arătat în cauză consecinţele inexistenţei unui contract la momentul fixării interpretărilor, în temeiul legii noi, întrucât inexistenţa contractului nu echivalează cu dovedirea clauzei contrare prescrise de art. 101 din Legea 8/1996 pentru înlăturarea prezumţiei.
În ce priveşte Convenţia de la Roma din 1961, ratificată de România prin Legea 76/1998, publicată în M. Of. Nr. 148 din 14 aprilie 1998, după cum reiese din menţionarea datei publicării legii de ratificare, tratatul internaţional în discuţie nu făcea parte din dreptul intern la data fixării interpretărilor artistului S.B. (1970-1980) şi, în plus, textul de la art. 19 din Convenţie este preluat tocmai în conţinutul art. 101 din Legea 8/1996, incidenţa textului în cauza fiind deja analizată.
Cu toate că, astfel cum s-a demonstrat, pârâta nu a săvârşit o faptă ilicită (întrucât a utilizat drepturi pe care le avea în patrimoniu), Înalta Curte nu poate ignora cerinţele unei proceduri echitabile (securitatea jurisprudenţială sau certitudine jurisdicţională), astfel cum acestea sunt garantate de art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În acest sens, Înalta Curtea are în vedere condamnările pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauzele Beian (I) contra României din 6 decembrie 2007, par. 34-40, Cauza Ştefan şi Ştef din 27 ianuarie 2009, par. 32-37, Cauza Tudor Tudor din 24 martie 2009, par. 31, Cauza Ştefănică din 2 noiembrie 2010, par. 30-38, etc., hotărâri prin care s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie pentru insecuritate jurisprudenţială sau incertitudine jurisdicţională, nu numai când aceasta a provenit chiar de la Curtea Supremă de Justiţie (ca în primele două cauze enunţate), dar şi atunci când aceasta a fost constatată la nivelul instanţelor de ultim grad de jurisdicţie care exclud Înalta Curte (cazul celorlalte două condamnări citate).
Pentru ilustrare, este suficient a se reproduce par. 37-38 din Cauza Ştefănică din 2 noiembrie 2010 în care Curtea Europeană reţine:
„Curtea recunoaşte că aprecierea faptelor unei cauze de către o instanţă inferioară şi evaluarea făcută de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru părţi cu plângeri foarte asemănătoare. Această realitate nu încalcă în sine principiul certitudinii juridice.
Totuşi, atunci când există divergenţe cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale în esenţă similare în cazul persoanelor aflate în grupuri aproape identice, apare o problemă în privinţa certitudinii juridice. Aceasta a fost situaţia şi în această cauză.
38. În lumina consideraţiilor precedente, Curtea concluzionează că, în absenţa unei căi de a rezolva aceste divergenţe, soluţionarea inconsistentă a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situaţii similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie să fi redus încrederea publicului în justiţie, această încredere fiind cu certitudine o componentă esenţială a statului bazat pe norme de drept (a se vedea mutatis mutandis, Vinèiæ, citată anterior, pct. 56) Incertitudinea judiciară în cauză i‑a privat pe reclamanţi de un proces echitabil.”
Ca atare, având în vedere că în mod constant recurentul reclamant din pricina de faţă a făcut o paralelă, reluată şi în această etapă procesuală, cu soluţia pronunţată în litigiul declanşat de moştenitorii artistului T.C. în dosar nr. 42516/3/2006, în urma căruia intimata pârâtă a încheiat cu una dintre moştenitoarele artistului contractul de cesiune nr. 159 din 12 septembrie 2008 prin care i s-a acordat o compensaţie de 5.065 lei pentru cota sa succesorală de 1/3 (T.C. fiind protagonistul unui alt DVD din seria celor 5, intitulată Maeştrii Comediei, aşadar, reclamanţii ambelor pricini aflându-se în situaţii similare), Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană impun soluţionarea în acelaşi sens şi a cererii de faţă, pentru salvgardarea principiului securităţii juridice, finalitate ce nu poate fi atinsă decât prin înlăturarea aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 101 din Legea 8/1996; de altfel, recurentul a mai depus la dosar contracte de cesiune încheiate de pârâtă cu moştenitorii altor interpreţi ale căror prestaţii au fost reproduse în aceeaşi colecţie de DVD-uri „Maeştrii Comediei” – O.P. pentru A.P., J.C. – în nume propriu, filele 153-156 dosar recurs, dar acestea acte juridice nu au fost încheiate în urma unei proceduri judiciare.
Drept urmare, se constată că prin contractul de cesiune nr. 42516/3/2006 (fila 76 şi 155) încheiat între SC T.V.R.M. SRL şi una dintre moştenitoarele actorului T.C. (cu o cotă succesorală de 1/3), cu titlu de tranzacţie în dosarul menţionat, acesteia din urmă i-a fost acordată o remuneraţie de 5.065 lei pentru cesiunea neexclusivă a drepturilor patrimoniale ale artistului interpret T.C. privind dreptul de reproducere [art. 98 alin. (1) lit. b), de difuzare pe VSH/DVD art. 98 alin. (1) lit. c) ca şi a dreptului de a pune la dispoziţia publicului producţia audiovizuală în care este fixată prestaţia actorului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual de către public art. 98 alin. (1) lit. h)].
În acelaşi timp, recurentul reclamant a susţinut că remuneraţia totală acordată moştenitorilor lui T.C. a fost de 15.126,25 lei, sumă pe care instanţa urmează a o avea în vedere. Pe de altă parte, durata prestaţiei actorului T.C. în cadrul colecţiei cuprinzând cele 5 DVD-uri este de 205 min., în timp ce prestaţia autorului reclamantului (S.B. Sr.) are o durată de 67 min., prin aplicarea regulii de trei simplă, reiese că celor doi moştenitori ai lui S.B. (reclamantul şi B.A.S.) li se cuvine, în echitate, o sumă de 4.943,70 lei la care pârâta urmează a fi obligată.
Totodată, se impune precizarea că această sumă acoperă reparaţia pentru utilizarea celor trei drepturi de natură patrimonială – art. 98 lit. b), c) şi h), iar nu doar pentru primele două ipoteze, întrucât, în ansamblul drepturilor recunoscute de pârâtă moştenitorilor lui T.C. nu s-au prevăzut defalcat sumele corespunzătoare fiecărui drept; Înalta Curte apreciază că luarea în considerare în cauza de faţă şi a dreptului patrimonial prevăzut de art. 98 lit. h) din Legea 8/1996, detaliat de recurent în mod explicit prin motivele de recurs şi în nota de probatorii, nu reprezintă o cerere nouă în recurs, contrară art. 294 corob. cu art. 316 C. proc. civ., întrucât, reclamantul în motivele cererii de chemare în judecată (ca şi prin răspunsul la întâmpinare de la fila 56 dosar primă instanţă) s-a referit global la drepturile patrimoniale prevăzute de art. 98 din legea specială în materie.
Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul reclamantului, va modifica în parte decizia recurată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a sumei de 4.943,70 lei cu titlu de despăgubiri; se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
În aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se va dispune obligarea intimatei către recurentul reclamant a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată, reduse, pentru această etapă procesuală, întrucât Înalta Curte apreciază că onorariul total de 8.109,47 lei achitat de recurent este nepotrivit de mare în raport cu munca îndeplinită de avocat, prin observarea ponderii argumentelor dezvoltate de apărător ce au fost reţinute pentru adoptarea soluţiei de faţă, de admitere a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul B.S., împotriva deciziei nr. 126A din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Modifică în parte decizia recurată, astfel:
Obligă pârâta SC T.V.R.M. SRL Bucureşti la plata sumei de 4.943,70 lei, cu titlu de despăgubiri, către reclamant.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Obligă pârâta SC T.V.R.M. SRL Bucureşti la plata sumei de 5.000 lei către recurentul-reclamant B.S., reprezentând cheltuieli de judecată reduse, pentru faza procesuală a recursului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 607/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2666/2012. Civil → |
|---|
