ICCJ. Decizia nr. 2666/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2666/2012
Dosar nr. 11771/2/2010

Şedinţa publică din 6 aprilie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A.B.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000 lei, din care 500.000 lei cu titlu de daune materiale şi 3.500.000 lei cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile ce i-au fost create printr-un proces penal finalizat cu soluţie de achitare, în perioada 21 august 2002 – 22 martie 2007 şi, respectiv, în perioada 21 septembrie 2002 - 28 iunie 2004 (aproximativ 1 an şi 9 luni).

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost arestat la data de 21 septembrie 2002, fiind învinuit de săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, fiind condamnat, iniţial, la o pedeapsă de 10 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 533/2003 a Tribunalului Bucureşti, hotărâre infirmată într-un al doilea ciclu procesual de sentinţa penală nr. 462 din 18 aprilie 2006 pronunţată în dosarul nr. 122/2004, prin care reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii susmenţionate, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., constatându-se că acesta a fost arestat în perioada 21 august 2002- 29 iunie 2004, şi reţinându-se că din probele administrate nu rezultă vinovăţia inculpatului în săvârşirea faptei.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a fost admis, doar în sensul că s-a dispus confiscarea şi distrugerea unei cantităţi de 160 comprimate MDMA depuse la camera de corpuri delicte, fiind menţinută soluţia de achitare, iar recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a fost retras, astfel că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin decizia penală nr. 1580 din 23 martie 2007 pronunţată în dosarul nr. 867/3/2004, a luat act de această manifestare de voinţă.

Reclamantul a mai arătat că, în perioada cercetării penale nu s-a respectat prezumţia de nevinovăţie şi confidenţialitatea anchetei, probele fiind administrate defectuos, astfel că a fost supus pe nedrept unui regim de detenţie de circa 2 ani, participând la un proces trucat timp de 5 ani, intens mediatizat în presă şi televiziune, el suferind stigmatizarea din partea societăţii, ca şi a familiei sale, determinând şi accentuând suferinţele sale fizice şi psihice şi ale familiei sale, astfel soţia sa a fost nevoită să-şi întrerupă activitatea, s-a îmbolnăvit de diabet în mod grav, fiind dependentă de insulină şi nevoită să urmeze un tratament medical de lungă durată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen., întrucât nu există o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă, măsurile preventive luate pe parcursul cercetării au fost raportate la situaţia de fapt de la acel moment, fiind verificate de către instanţa de judecată, iar acestea nu au încălcat nici prevederile art. 20 din Constituţia României şi nici art. 3 din Protocolul nr. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a precizat în ce constau daunele materiale de 500.000 lei/ron solicitate, iar cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procesului penal cu onorariile de avocat sunt cheltuieli voluptorii efectuate pentru o siguranţă privind modul în care va fi apărat în cauză, în condiţiile în care, reclamantul avea dreptul la un apărător din oficiu.

Privitor la daunele morale de 3.500.000 lei/ron solicitate, pârâtul a arătat că instanţa, în lipsa unor criterii precise de acordare, poate acorda daune morale, doar în limita unui – probatoriu pertinent şi util care să contureze dimensiunea suferinţelor fizice şi întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă victima.

Prin sentinţa civilă nr. 1477 din 2 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, în dosarul nr. 3737/3/2008, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, s-a admis în parte acţiunea reclamantului A.B.R. şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata, către reclamant, a sumei de 9.955 lei reprezentând daunele materiale, şi a sumei de 1.000.000 lei reprezentând daune morale suferite de către reclamant ca urmare a arestării pe nedrept, în perioada 21 august 2002 – 29 iunie 2004 şi cercetării penale pe nedrept în perioada 21 august 2002 – 22 martie 2007; a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Referitor la excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii, tribunalul a constatat că, potrivit art. 504 C. proc. pen., reclamantul a suferit o condamnare definitivă în primul ciclu procesual de 10 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 533/2003 a Tribunalul Bucureşti, secţia a II a penală, şi decizia penală nr. 454/2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, textul de lege fiind aplicabil cauzei.

În plus, acţiunea este admisibilă din perspectiva art. 504 alin. (2) C. proc. pen., privitor la invocata arestare nelegală care este confirmată prin sentinţa de achitare, şi nici o lege nu interzice formularea unei astfel de acţiuni, altfel ar însemna, o încălcare a dreptului la accesul în justiţie al reclamantului.

Pe fond, s-a reţinut că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, acestuia i-au fost cauzate multiple suferinţe psihice, expunerea dispreţului public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană cu studii superioare, având perspectiva dezvoltării unei cariere profesionale de care a fost lipsit, fiind expus dispreţului public – litigiul său fiind mediatizat puternic, prin izolare de familie şi societate, imprimându-i-se un sentiment de frustrare accentuată, de nerealizare din punct de vedere material şi moral, imposibilitate de a se bucura de o viaţă normală, el şi inclusiv familia sa.

Din declaraţia martorei M.D.D., coroborată cu înscrisurile depuse de reclamant la dosar (filele 88 – 91) a rezultat că soţia reclamantului, de profesie cadru didactic, a fost nevoită să-şi întrerupă activitatea, deoarece s-a îmbolnăvit grav de diabet pe fondul stresului provocat de arestarea reclamantului, fiind dependentă de insulină în prezent şi urmând un tratament de lungă durată.

S-a mai reţinut că soţia şi copilul reclamantului au fost nevoiţi să rămână într-o comunitate restrânsă, ca urmare a imaginii negative create prin arestarea şi condamnarea sa pe nedrept, prejudiciul moral fiind evident, în condiţiile în care reclamantul a fost în imposibilitatea de a-şi desfăşura normal viaţa, de a fi alături de familie, prin starea de stres permanent, de suferinţe fizice şi psihice suportate care impun acordarea unor daune morale într-un cuantum de 1.000.000 lei/ron, considerate ca fiind necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantului, menţionându-se că şi faptul achitării sale, constituie o importantă reparaţie morală de care acesta a beneficiat.

S-a considerat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale şi cel al repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu pot avea decât un caracter aproximativ, prin stabilirea unei sume care să-i permită reclamantului să găsească o alinare, în condiţii de viaţă mai confortabile, de a găsi anumite satisfacţii de ordin moral în suma acordată, care să înlocuiască valoarea de care a fost privată, suma solicitată de 3.500.000 lei, fiind apreciată ca fiind una exorbitantă, menită să se transforme într-un mijloc de îmbogăţire pentru cel ce o solicită.

S-au acordat şi daune materiale în cuantum de 9.955 lei privitoare la onorariile de avocat achitate în cursul procesului penal, potrivit chitanţelor de la dosar şi a onorariilor de expertiză, inclusiv pentru expertul parte încuviinţat.

S-au exclus sumele de 10.000.000 lei/rol de la fila 117 dosar penal, întrucât era pe alt nume decât cel al reclamantului şi de 16.850.000 lei/rol, întrucât s-a constatat că cele două chitanţe de la fila 119 sunt identice cu cele de la filele 93 şi 95 pentru sume care nu pot fi acordate de două ori.

Nu s-au primit susţinerile pârâtului că aceste cheltuieli cu onorariile avocaţilor aleşi ar fi cheltuieli voluptorii, întrucât dimpotrivă, ele se înscriu în cheltuielile necesare şi utile, fiind fără relevanţă posibilitatea reprezentării de un apărător din oficiu.

S-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cauză, conform art. 274 C. proc. civ., având în vedere lipsa chitanţelor doveditoare la dosar.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamantul, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 140 A din 2 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a majorat cuantumul daunelor materiale la suma de 10.455 lei, a diminuat cuantumul daunelor morale la suma de 80.000 lei şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, la plata de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, efectuate la fond, în sumă de 5.000 lei – onorariu avocat, redus conform art. 274 pct. 3 C. proc. civ., către reclamant; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a respins cererea reclamantului de obligare a Statului Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, să plătească cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariul de avocat, ca nefondată.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cereri de recurs reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia civila nr. 1917 din 19 martie 2010, Înalta Curte a dispus admiterea recursurilor şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinând că achitarea dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii de libertate, întrucât art. 504 alin. (3) C. proc. pen. prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocate şi de către reclamant în acţiune, instanţa supremă a reţinut că trebuie avute în vedere şi principiile reflectate în jurisprudenţa Curţii Europene sub acest aspect, unul din criteriile prin prisma cărora aceasta examinează legalitatea restrângerii de libertate fiind cel potrivit căruia organul care a dispus-o să fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, nu atât de severe ca o restrângere de libertate, iar acestea să fi fost găsite insuficiente în persoana inculpatului/învinuitului.

Astfel, trebuie arătat de ce măsura arestării este absolut necesară şi care sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, care nu trebuie să se rezume la o redare generică a prevederilor art. 148 C. proc. pen. Trebuie argumentate la persoana în cauză şi conduita acesteia motivele de drept reţinute în justificarea măsurii arestării.

În cauza Tase contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat practica, pe care a constatat-o ca fiind obişnuită, a procurorilor români de a nu menţiona motivele concrete ale măsurii arestării, în special atunci când este vorba despre invocarea pericolului pentru ordinea publică, ca fiind contrară art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţie, în sensul de a nu fi conforma cu procedura prevăzută de lege.

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, cauza s-a reînregistrat sub nr. 11771/2/2010.

Prin decizia civilă nr. 375A din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a majorat cuantumul daunelor materiale la suma de 11.455 lei, a diminuat cuantumul daunelor morale la suma de 90.000 lei, a obligat Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor la plata către reclamant, a cheltuielilor de judecată la fond în cauză, reduse conform art. 274 pct. 3 C. proc. civ., la 8.500 lei; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pârâtul la plata sumei de 500 lei RON, cheltuieli de judecată, efectuate în apel către reclamant.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, în primul ciclu procesual penal, după emiterea primului rechizitoriu de trimitere în judecată, singura hotărâre de condamnare a reclamantului, la 10 ani închisoare, nu a rămas definitivă, decizia din apel, de menţinere a măsurii condamnării, fiind casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Întrucât reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile pentru care a fost cercetat penal, prin raportare la prevederile art. 4161 şi art. 417 C. proc. pen., rezultă că aprecierea primei instanţe, în sensul incidenţei în cauză a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., este greşită.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 504 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a apreciat că, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, aceasta analiză se impune a fi realizată prin raportare la prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., în raport de susţinerile reclamantului privind existenţa sentinţei penale nr. 462 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II a penală, (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1580 din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie), prin care acesta a fost achitat.

Instanţa de apel a constatat că, în materia reglementată de art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., caracterul nelegal al privării de libertate se impune a fi raportat nu numai la dispoziţiile art. 143 şi respectiv art. 148 din acelaşi cod, când are loc revocarea măsurii preventive conform art. 139 alin. (2) teza I, ci şi la terminarea procesului penal prin una din soluţiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), respectiv, achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a reţinut că, deşi în cadrul hotărârii penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului, nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, dispuse în cursul aceluiaşi proces penal împotriva acestuia, nu se poate face abstracţie de faptul că prin această hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit că nu există probe certe din care să rezulte că reclamantul a săvârşit fapta penală pentru care a fost arestat preventiv, trimis în judecată şi condamnat, nedefinitiv în primul ciclu procesual, în situaţia acestuia fiind aplicat principiul ,,in dubio pro reo”.

Or, hotărârea penală de achitare, rămasă definitivă, se impune instanţelor civile, cu putere de lucru judecat.

În consecinţă, în aprecierea instanţei de apel, chiar dacă respectivele măsuri privative de libertate au fost analizate de către instanţele penale, investite cu analiza cererilor reclamantului prin care se solicita revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acestei măsuri, şi apreciate în acest context, ca fiind justificate în lumina cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor, din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă fără dubiu că prin sentinţa penala nr. 462 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, s-a reţinut că nu sunt probe temeinice din care să rezulte vinovăţia reclamantului.

Aşa fiind, prezumţia sa de nevinovăţie, a fost încălcată, reclamantul fiind deţinut aproximativ 1 an şi 10 luni, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat.

Totodată, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4), (5) şi (6) C. proc. civ. şi a art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel s-a raportat şi la cel de-al doilea temei juridic al acţiunii, respectiv art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 5 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în vigoare inclusiv la data de adoptării măsurilor preventive împotriva reclamantului (Convenţia fiind adoptată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 şi fiind direct aplicabilă conform art. 11 alin. (2) din Constituţie).

Aşa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate”, par. 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepţiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei urmărind ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar.

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.

Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în par. 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

Dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 paragraful 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării.

În acelaşi sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că scopul esenţial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale şi că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

De altfel, în acelaşi sens, s-a decis şi în contenciosul constituţional prin Decizia nr. 45/1998, statuându-se că principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.

Aplicând aceste consideraţii teoretice în cauză, instanţa de apel a constatat, din verificarea actelor dosarului penal de fond, că la data privării de libertate a reclamantului, măsura arestării preventive a fost luată de către procuror, prin ordonanţă, la data de 21 august 2002, fiind ulterior prelungită de către instanţele penale, măsura fiind menţinută şi prin decizia de casare nr. 4682 din 22 octombrie 2003 pronunţată de Înalta Curte, pronunţată în primul ciclu procesual, astfel că reclamantul a fost pus în libertate la data de 28 iunie 2004, ca urmare a revocării măsurii, prin decizia penală nr. 1230/2004 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, care a reţinut pe de o parte că, în raport de datele cauzei, inculpatul nu mai prezintă un pericol public, cauza aflându-se în stare de rejudecare, fiind necesară respectarea unei perioade de detenţie rezonabile, iar pe de altă parte, cel al celerităţii soluţionării cauzei.

Aşa cum a arătat şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, unul dintre criteriile prin prisma cărora Curtea Europeană examinează legalitatea restrângerii de libertate este cel potrivit căruia organul care a dispus-o, să fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, nu atât de severe ca o restrângere de libertate, iar acestea să fi fost găsite insuficiente în persoana inculpatului/învinuitului. Astfel, trebuie arătat de ce măsura arestării este absolut necesară şi care sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, care nu trebuie să se rezume la o redare generică a prevederilor art. 148 C. proc. pen. Trebuie argumentate la persoana în cauză şi conduita acesteia, motivele de drept reţinute în justificarea măsurii arestării.

Or, în raport de aceste elemente, pe care instanţa de recurs, le-a apreciat ca fiind determinante în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a constatat că în cauză, arestarea reclamantului a fost dispusă de către procuror şi s-a derulat în condiţiile vechilor reglementări C. proc. pen. privind măsura arestării preventive, care au fost apreciate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca nefiind conforme exigenţelor art. 5 din Convenţie, aspect ce a determinat şi o primă condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003).

De asemenea, în cuprinsul ordonanţei de arestare preventivă, motivele care au justificat adoptarea măsurii au fost reprezentate de reţinerea incidenţei prevederilor art. 148 lit. b) şi h) C. proc. pen., menţionându-se: ,,infracţiunea este flagrantă, pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare iar lăsarea în libertate constituie pericol public”, măsura fiind analizată de către tribunal la 17 septembrie 2002, în cadrul încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive, considerându-se că motivele care justificau măsura iniţială rămâneau neschimbate, circumstanţele cauzei fiind aşadar, similare cu cele din cauza Tase vs. România, la care a făcut trimitere, decizia de casare.

În afara acestui aspect, care ar fi dus prin el însuşi la obţinerea de despăgubiri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat că, deşi pârâtul susţine că arestarea a respectat întru totul dispoziţiile legale privind arestarea preventivă, Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia penală nr. 4862 din 22 octombrie 2003, a Secţiei penale a restituit cauza la procuror apreciind că urmărirea penală nu este completă, reţinând cu putere de lucru judecat că probatoriul se impunea a fi complinit prin administrarea acelor probe la care reclamantul făcuse referire, în apărare, atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti iar în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a constatat că din administrarea probelor, nu rezultă că reclamantul a comis infracţiunea pentru care a fost arestat preventiv.

Or, aceste constatări ale instanţei penale, deşi ulterioare, nu pot fi ignorate în cadrul situaţiei de fapt, sub aspectul ce face obiectul prezentei analize, ele fiind de natură să circumstanţieze, din perspectiva cerinţelor impuse de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a practicii Curţii Europene nelegalitatea privării de libertate a reclamantului.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a apreciat că o persoană acuzată de o infracţiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica detenţia continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (cauza Tase vs. România – par. 36).

Instanţa de apel a concluzionat că, nereţinerea în cuprinsul hotărârii de achitare, a împrejurării că privarea sau restrângerea de libertate a fost nelegală, nu poate constitui un fine de neprimire al acţiunii reclamantului, câtă vreme reclamantul şi-a fundamentat pretenţiile atât pe prevederile art. 504 C. proc. pen., cât şi pe cele înscrise în art. 21 şi 52 alin. (3) din Constituţie şi, respectiv art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; or, aceste norme, garantează libertatea individuală, statuând că statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

În consecinţă, chiar dacă art. 504 C. proc. pen. prevede limitativ cazurile în care se acordă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar în cauză nu s-a probat existenta unei hotărâri penale care să constate neegalitatea măsurii arestării preventive, faţă de dispoziţiile art. 20 şi art. 23 din Constituţia României, art. 5 paragraf 5 şi art. 6 din Convenţia Europeană, acţiunea nu este inadmisibilă, deoarece art. 20 din Constituţie reglementează supremaţia normelor convenţiilor internaţionale la care România este parte, referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale, în situaţia unor neconcordanţe între aceste norme.

Referitor la cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a reţinut că la aprecierea cuantumului acestora, conform art. 505 C. proc. pen. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie coroborat cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie avută în vedere necesitatea acoperirii consecinţelor negative suferite de reclamant şi familia sa în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care reclamantului i-a fost afectată situaţia familială prin arestarea sa preventivă, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, de natura a determina o îmbogăţire fără justă cauză în persoana acestuia.

Or, probele administrate şi evaluate de prima instanţă, nu sunt, de natură a conduce la o evaluare atât de mare a prejudiciului moral suferit, sumă stabilită de tribunal cu acest titlu, apărând ca exagerată.

Instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, reclamantul a dovedit prin probatoriul administrat în faţa primei instanţe, înregistrarea unui prejudiciu moral ca efect al arestării sale preventive în condiţiile la care s-a făcut referire în prima parte a considerentelor, o perioadă de 679 zile, a cercetării sale în procesul penal, pe parcursul a cca. 5 ani, timp în care a planat asupra sa, suspiciunea că s-ar face vinovat de infracţiunea de trafic de droguri de mare risc, pentru care ulterior a fost achitat definitiv, din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, dar şi sub aspect socio-profesional, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii uman - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă şi de familia acestuia.

De asemenea, este real că în condiţiile în care reclamantul a fost în imposibilitate de a-şi desfăşura normal viaţa privată, de a fi alături de familie, o asemenea stare de fapt a determinat înregistrarea unui prejudiciu moral, şi de către membrii familiei acestuia, soţia reclamantului fiind nevoită să-şi întrerupă activitatea, deoarece s-a îmbolnăvit, iar ca urmare a imaginii negative create reclamantului prin arestarea şi condamnarea sa, aceştia au fost nevoiţi să rămână într-o comunitate restrânsă.

Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat nefondată critica pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, în sensul că nu s-a stabilit raportul de cauzalitate dintre sănătatea soţiei reclamantului şi prejudiciul moral suferit de reclamant şi familia sa în perioada analizată.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că în mod corect a concluzionat tribunalul asupra existenţei unei asemenea legături de cauzalitate, prin luarea în considerare a probei testimoniale şi a probei cu înscrisuri, câtă vreme aceste mijloace de dovadă, la a căror administrare pârâtul nu s-a opus, reliefau faptul că, în perioada analizată, soţia reclamantului, s-a îmbolnăvit de diabet, pe fondul stresului provocat de arestarea soţului său, de cercetarea acestuia timp de 5 ani şi chiar prin mediatizarea cazului în presă şi televiziune, aceasta fiind dependentă de insulină în prezent şi urmând un tratament de lungă durată. În acest context, dată fiind teza probatorie ce se urmărea a fi dovedită, nu se impunea cu necesitate administrarea probei cu expertiză medico– legală care să fi stabilit legătura de cauzalitate între cele două elemente.

De altfel, sub acest aspect, apelantul pârât nu a înţeles să administreze probe contare celor invocate de reclamant, or, sarcina probei contrare îi revenea.

În acelaşi sens, cu referire la susţinerea Ministerului Public vizând lipsa de rol activ a primei instanţe, în administrarea probatoriului, instanţa de apel a reţinut că prin procesul civil se urmăreşte protecţia juridică a unor interese private, aşa încât, părţile au rolul hotărâtor în determinarea existentei procesului atât în ceea ce priveşte declanşarea acestuia, cât şi desfăşurarea sa, inclusiv în administrarea probelor, rolul activ al judecătorului în procesul civil, neputând fi privit făcându-se abstracţie de principiul disponibilităţii, care este un principiu primordial al procedurii civile.

Mai mult, în cauză, s-a administrat un probatoriu complex, atât la solicitarea reclamantului, cât şi din oficiu, astfel că, nici din această perspectivă nu se poate reţine în cauză o omisiune a instanţei de fond în a administra probe suplimentare şi a căror necesitate să fi rezultat din dezbateri.

Pe de altă parte, este adevărat că în cursul anului 2004, în certificatul medical eliberat de Spitalul Sf. Ştefan - fila 89 dosar fond, se menţionează că soţia reclamantului are calitatea de director de marketing la CONSY-COM, societate la care potrivit rechizitoriului întocmit în procesul penal, reclamantul era unic acţionar, însă o atare împrejurare nu este de natură să înlăture cele anterior reţinute, ea prezentând însă relevanţă sub aspectul analizei întinderii prejudiciului moral efectiv înregistrat şi care se solicită a fi reparat.

Tot astfel, susţinerea că pentru acoperirea prejudiciului rezultând din mediatizarea cazului, reclamantul s-ar fi putut îndrepta împotriva organelor de presă şi televiziune, pentru a-şi susţine un drept la replică „reglementat de art. 72 din Legea nr. 3/1974, cu efect de reparaţie a prejudiciului astfel încercat, nu poate fi de natură să limiteze dreptul reclamantului la o acţiune în justiţie întemeiată pe art. 504 – 505 C. proc. pen. raportat la art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, cauza acţiunii reclamantului nu este reprezentată de încălcarea libertăţii de expresie, iar pe de altă parte, mediatizarea litigiului penal în care acesta a fost implicat, a reprezentat o consecinţă a însăşi derulării procedurilor penale împotriva sa, neputând fi exclusă de plano, incidenţa unei răspunderi a statului, pentru informaţiile publicate în presă care corespund adevărului şi privesc faptele ce atrag răspunderea, respectiv cele referitoare la arestarea reclamantului, întrucât acest fapt constituie cauza originară a lezării acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - nume, onoare, reputaţie.

Nici critica apelantului Ministerul Finanţelor Publice prin care s-a apreciat ca fiind absolutizată declaraţia martorei audiate în cauză privind suferinţele şi prejudiciile suferite de reclamant şi familia acestuia, nu este fondată, câtă vreme, această declaraţie, nu a fost singurul element probatoriu valorificat de prima instanţă, proba testimonială fiind corect evaluată prin raportare la înscrisurile aflate la dosar, concretizate atât în acte medicale, dosarul penal în care reclamantul a fost parte dar şi în acte medicale, respectiv extrase din publicaţiile care au prezentat cazul reclamantului.

Instanţa de apel a reţinut că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, şi că deşi această analiză implică o doză de aproximare, instanţele trebuie să se raporteze la criteriile la care s-a făcut anterior referire şi care urmează a fi valorificate în apel, în considerarea criticilor care vizează întinderea daunelor morale.

În acest sens, s-a apreciat că trebuie avut în vedere faptul că, în cauză, reclamantul nu a fost condamnat definitiv, în procesul penal, ci a fost achitat, pentru considerentele arătate în cuprinsul sentinţei penale nr. 462 din 18 aprilie 2006, aspecte care nu pot fi reanalizate de către instanţa civilă, fiind intrate sub autoritatea de lucru judecat, însăşi sentinţa penală de achitare constituind o reparaţie a prejudiciului moral suferit ce nu trebuie ignorată, ea cântărind în mod corespunzător în balanţa acoperirii în concret a prejudiciului integral şi real suferit.

Pe de altă parte, desfăşurarea cercetărilor penale, chiar finalizate cu constatarea nevinovăţiei reclamantului, nu are în sine un caracter ilicit, întrucât nicio normă de drept intern sau internaţional nu conţine o prevedere în acest sens. Aşa cum rezultă din dosarul penal, ataşat, soluţia adoptată în cauza penală a fost una favorabilă reclamantului, şi, deşi reclamantul a susţinut că a fost supus unui proces trucat, nu s-a făcut dovada caracterului abuziv al anchetei efectuate cu privire la faptele imputate reclamantului - adică în deplină cunoştinţă de cauză asupra nevinovăţiei acestuia.

De asemenea, scopul acordării acestor daune, cu consecinţa "reabilitării" sociale a celui condamnat pe nedrept – este atins prin chiar faptul admiterii cererii de acordare a daunelor, iar nu neapărat prin cuantumul acestora.

Reţinând că este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, şi aplicând în cauză principiile jurisprudenţei CEDO în materie la care s-a făcut referire, instanţa de apel a apreciat că se impune o diminuare a cuantumului daunelor morale pentru acoperirea prejudiciilor cauzate reclamantului şi familiei sale la suma globală, de 90.000 Ron.

Criticile reclamantului referitoare la neacordarea în plus de daune morale, până la suma solicitată din acţiune, fundamentate pe neaplicarea corectă a criteriilor ce decurg din art. 505 C. proc. civ. şi principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, au fost înlăturate, instanţa de apel constatând că s-au aplicat aceste criterii, dar într-un mod excesiv, ajungându-se la o sumă nerezonabilă de 1.000.000 lei acordată prin sentinţa apelată, care determină o îmbogăţire nejustificată a reclamantului.

Referitor la cuantumul daunelor materiale, instanţa de apel a constatat nefondată critica reclamantului privind neluarea în considerare a daunelor constând în veniturile pe care le-ar fi realizat în perioada cât a fost încarcerat şi de care a fost lipsit prin împiedicarea sa de a-şi desfăşura activitatea, câtă vreme, în acţiunea introductivă, acesta, deşi a solicitat daune materiale, nu a făcut referire în susţinerea acestui petit la un asemenea temei al acestor pretenţii, aceasta cauză a despăgubirilor materiale, fiind invocată doar în calea de atac.

Sub acest aspect, singura referire din acţiunea introductivă la activitatea reclamantului în cadrul societăţii comerciale a vizat faptul că ,,are studii superioare, este administratorul unei societăţi comerciale, astfel că imaginea sa a avut de suferit, societatea reacţionând prin stigmatizarea celui inculpat arestat şi a familiei sale”. Ulterior, la termenul de judecată din data de 19.06.2008, reclamantul asistat de apărător, a circumstanţiat aceste pretenţii, prin precizarea tezelor probatorii, menţionând că ceea ce se urmăreşte a fi dovedit, în cauză, este pe de o parte cuantumul reactualizat al cheltuielilor de judecata efectuate în procesul penal, iar pe de altă parte, cheltuielile efectuate cu spitalizarea.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, iar în conformitate cu prevederile art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată cuprinde obiectul, motivele de fapt şi de drept, pe care se întemeiază acţiunea.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, cadrul procesual al unui litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, el fiind cel care determină obiectul judecăţii şi părţile faţă de care înţelege să îşi stabilească drepturile, instanţele de judecată fiind chemate să analizeze în mod concret, în aceste limite astfel stabilite, fiecare pretenţie a părţilor angajate într-un proces civil, pentru ca rezolvarea oferită să reprezinte o soluţie definitivă pentru situaţia litigioasă, fundamentată pe considerente de fapt - rezultat al probelor administrate în cauză - şi de drept - rezultat al incidenţei normelor specifice raportului juridic litigios.

În raport de aceste constatări, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a analizat acest petit, în limitele în care a fost învestită.

Instanţa de apel a mai reţinut, totodată, că potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, astfel că, în raport de cele anterior precizate, s-a apreciat că susţinerea reclamantului, referitoare la acordarea de despăgubiri materiale ca urmare a împiedicării sale de a desfăşura activităţi care să aducă un profit societăţii, are natura unei cereri care este fundamentată pe o cauză nouă, fiind inadmisibilă formularea ei direct în apel.

Chiar dacă s-ar aprecia că în raport de susţinerile reclamantului din acţiunea introductivă, nu ar fi incidente prevederile art. 294 C. proc. civ., şi că instanţa de apel are obligaţia de a cenzura legalitatea şi temeinicia hotărârii de fond şi din perspectiva acestui temei al daunelor morale, acest tip de prejudiciu nu poate fi unul eventual, ci era necesar ca reclamantul să dovedească că, în ipoteza lăsării sale în libertate, acesta ar fi desfăşurat cu siguranţă aceste activităţi profesionale şi ar fi câştigat sumele pretinse. Or, o asemenea dovadă nu a fost administrată, nici la momentul soluţionării primei căi de atac a apelului, nici în această fază procesuală.

Susţinerea Ministerului Finanţelor Publice, vizând daunele materiale acordate de către prima instanţă, constând în onorariile de avocat, a fost înlăturată, instanţa de apel apreciind că o atare critică este total nefondată, în raport de prevederile înscrise în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor a Omului, potrivit cu care modul în care îi este asigurată apărarea nu poate fi apreciat, decât de către cel acuzat în cauza penală respectivă, dreptul la avocat ales având prioritate în raport cu asigurarea apărării din oficiu.

În plus, trebuie avut în vedere faptul că în cauza penală, reclamantul a fost cercetat pentru o infracţiune cu un pericol social ridicat, că acest litigiu a avut o durată în timp de cca. 5 ani, astfel că, respectivul litigiu a presupus din partea apărătorilor angajaţi, un volum de muncă şi afectarea unor intervale de timp considerabile, pentru a se putea asigura o buna apărare a clientului, concretizată, de altfel, în soluţia de achitare a acestuia, şi care justificau, în consecinţă, stabilirea unor onorarii corespunzătoare muncii efectiv prestate şi care, pentru considerentele expuse, nu pot fi limitate la nivelul onorariilor minime.

Pe de altă parte, reglementările a căror incidenţă a fost reţinută în cauză şi care stabilesc obligaţia de plată a daunelor în cazul erorilor judiciare, au în vedere reparaţia integrală a prejudiciului cauzat persoanei care a fost condamnată sau arestată pe nedrept, potrivit principiilor ce rezultă din prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală. În conformitate cu aceste prevederi legale, poate fi acoperit prin plata unor despăgubiri băneşti numai prejudiciul care este cert, sub ambele aspecte, al existenţei şi al întinderii sale. Or, nu se poate contesta că principiul reparării integrale a prejudiciului impune acoperirea de către stat a tuturor cheltuielilor generate de fapta ilicită, inclusiv cele efectuate în cursul procesului penal, reclamantul având prin urmare dreptul la sumele reprezentând onorariile achitate avocaţilor în ambele faze ale procesului (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească).

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că este excesiv a aprecia că onorariile de avocat şi experţi suportate de către reclamant în timpul cercetărilor penale finalizate cu achitarea sa, nu au adus un prejudiciu material cert în patrimoniul său, astfel că, nu se poate considera că acest prejudiciu a fost suportat direct de către reclamant,cu atât mai mult cu cât în cauză, dată fiind soluţia de achitare dispusă în procesul penal, nu se poate concluziona că acest prejudiciu nu a fost determinat de o culpă a sa.

Pe de altă parte, nu există nici un text legal care sa impună reclamantului obligaţia de a solicita aceste cheltuieli doar în cadrul procesului penal, sens în care apelul reclamantului privitor la greşita neacordare a cheltuielilor cu acest titlu în mod integral, a fost apreciat ca fondat.

Instanţa de apel a constatat că în mod greşit prima instanţă a reţinut identitatea unor sume solicitate cu acest titlu, deoarece în realitate, chitanţa de la fila 95 din dosarul invocat pentru suma de 700 lei, nu este identică cu cea de-a doua chitanţă de la fila 119, astfel că se impunea a fi acordată cu titlu de daune materiale şi această sumă.

Pe de altă parte, în mod eronat prima instanţă a apreciat că nu pot fi avute în vedere toate chitanţele de plată anexate la dosar, câtă vreme din verificarea conţinutului chitanţelor rezultă că dovada de plata a onorariului înlăturată a fost emisă în temeiul unui contract de asistenţă judiciară, încheiat în beneficiul reclamantului, şi care era în directă legătură cu litigiul penal în care acesta a fost implicat, iar normele din dreptul intern permit încheierea contractelor de asistenţa judiciara şi în această modalitate.

De asemenea, critica din apelul reclamantului, în sensul că în mod greşit nu s-au acordat cheltuieli cu onorariul de avocat în prezenta cauză, la fond, a fost găsită ca întemeiată, instanţa de apel având în vedere faptul că în apel s-a depus originalul chitanţei, reprezentând onorariu avocat, pentru suma de 17.000 lei/ron şi că pentru a se acorda cheltuielile de judecată este necesar şi suficient a se reţine culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul şi astfel, a căzut în pretenţii.

Caracterul real al cheltuielilor de judecată este dovedit prin faptul încheierii contractului de asistenţă juridică, respectiv, dovada privind plata onorariul stabilit, iar caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la natura pricinii, atitudinea părţilor din proces, miza procesului pentru părţi, munca depusă de avocat şi pregătirea profesională a avocatului.

Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la activitatea efectivă desfăşurată de avocat care trebuie să contribuie, în esenţă, la clarificări ale tuturor aspectelor de ordin procedural şi ale tuturor aspectelor de fond, la cercetarea jurisprudenţei şi a doctrinei incidentă in cauza pendinte, la construcţia juridică pe care a configurat-o şi a propus-o instanţei, la valorificarea probatoriului administrat în faţa instanţei de judecată, etc.

Aplicând criteriile mai sus menţionate la cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut că în prima instanţa, reprezentarea reclamantului a presupus, aşa cum rezultă din actele dosarului-demersuri procesuale exprimate prin formularea cererii de chemare în judecata şi susţinerea acesteia, în condiţii de contradictorialitate, dezbateri orale asupra tuturor chestiunilor necesare desfăşurării procesului, susţinerea apărărilor faţă de cuprinsul întâmpinării, solicitarea probatoriilor pertinente şi concludente pentru cauză, combaterea pertinentă a susţinerilor părţii adverse, cu relevanţă pentru dosar.

În acelaşi timp, instanţa de apel a avut în vedere faptul că accesul liber la justiţie, ca, de altfel, ca orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie şi de art. 6 din CEDO, trebuie exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.

Instanţa de apel a reţinut însă că în prezenta cale de atac, a fost acordat un singur termen de judecată, iar totalul onorariului de avocat solicitat este în cuantum de 3.000 lei, sumă care în este mod vădit disproporţionată.

Faţă de toate aceste elemente, ţinând totuşi seamă de faptul că, în cauză în prima instanţa, reclamantului i-au fost admise în parte pretenţiile, de volumul de muncă prestată în concret în cauză, de apărătorii reclamantului şi impusă de circumstanţele speţei, instanţa de apel a apreciat că suma solicitată de reclamant cu acest titlul, în cuantum de 17.000 lei, îndeplineşte parţial cerinţele statuate în prevederile art. 274 C. proc. civ. şi pe cele la care face referire jurisprudenţa constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Aşa fiind, instanţa de apel, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat că se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 8.500 lei, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A.B.R. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurentul-reclamant, A.B., a arătat că decizia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv, a dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel în mod greşit a procedat la diminuarea cuantumului daunelor morale, în condiţiile în care repararea prejudiciului moral trebuie să fie integrală, menită să compenseze suferinţele fizice şi psihice cauzate prin eroare penală,într-un cuantum în măsură să înlăture pe cât posibil consecinţele grave de natură morală, socială produse prin încălcarea drepturilor fundamentale, garantate persoanei de prevederile constituţionale şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar practica instanţei supreme este în sensul ca reparaţia acordată să nu fie teoretică şi iluzorie.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, deşi ambele instanţe au reţinut corect perioada în care i-a fost îngrădită libertatea, profesia, prestigiul şi întreaga personalitate, precum şi consecinţele în plan sentimental, afectiv şi social al acestor îngrădiri, totuşi, există o discrepanţă nejustificată între suma stabilită de instanţa de fond şi cea stabilită de instanţa de apel cu titlu de daune morale.

Referitor la greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că la dosarul cauzei există chitanţa în original de 17. 000 lei, reprezentând onorariul pe tot parcursul procesului, eliberată în baza împuternicirii avocaţiale, iar reducerea la jumătate a acesteia este nelegală, fiind încălcate mai multe principii de drept.

Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, întrucât, deşi avea a se pronunţa numai asupra a ceea ce s-a cerut, în condiţiile în care niciuna din părţi nu a solicitat diminuarea cheltuielilor de judecată, totuşi a procedat la ajustarea sumelor solicitate şi a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a supus dezbaterii părţilor aspectul cheltuielilor de judecată şi l-a privat pe reclamant de posibilitatea susţinerii pretenţiilor sale, nesocotind astfel dreptul la apărare.

Procedând la reducerea onorariului achitat de reclamant, instanţa de apel nu a ţinut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, de valoarea pricinii precizată în acţiunea introductivă (4.000.000 lei), ci de soluţia dată de instanţa de fond, şi nici nu a verificat proporţionalitatea onorariilor cu volumul de munca depusă de avocaţi pe tot parcursul procesului, de la data introducerii acţiunii - 31 ianuarie 2008 şi până în prezent - 2011, când încă nu s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, avându-se în vedere că - aşa cum s-a precizat mai sus, s-a plătit onorariul pentru apărător pentru tot cursul procesului - de la fond şi până la pronunţarea hotărârii irevocabile, volumul de muncă fiind determinat de complexitatea şi dificultatea litigiului.

Prin reducerea onorariului plătit apărătorului, reclamantul ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpa de a fi convenit cu avocatul, un onorariu considerat exagerat.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, concluzionând în mod greşit că în speţa dedusă judecăţii sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat că în accepţiunea art. 417 C. proc. pen. hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs, fără rejudecare; cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după admiterea recursului; cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii recursului.

Prin rămânerea definitiva a hotărârii se încheie activitatea procesuală ordinară a judecăţii conflictului de drept penal. Soluţia cuprinsă în hotărârea rămasă definitivă este considerată ca exprimând adevărul asupra faptelor şi împrejurărilor deduse judecaţii.

În cauza analizată de instanţa de fond, nu se regăseşte nici una din ipotezele reglementate de legiuitor în art. 417 C. proc. pen., astfel că nu se poate vorbi de existenţa unei hotărâri definitive în primul ciclu procesual.

Nu se poate reţine nici existenţa unei hotărâri definitive de condamnare, atâta timp cat instanţa penală de recurs nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci a casat ambele hotărâri pronunţate şi a dispus restituirea dosarului la organele de cercetare penală, iar după refacerea urmăririi penale, prin rechizitoriul întocmit în data de 06 ianuarie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a intimatului-reclamant pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000.

Instanţa competentă sesizată, după analizarea întregului probatoriu administrat a dispus achitarea inculpatului, hotărârea instanţei de fond pronunţată în al doilea ciclu procesual rămânând definitivă prin retragerea, de către parchet, a recursului declarat.

Faţă de cele arătate şi raportat la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. care la alin. (1) prevede faptul că "persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare" iar la alin. (2) prevede că "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal" recurentul-pârât a apreciat că acţiunea promovată nu întruneşte condiţiile de admisibilitate.

În acest sens, recurentul-pârât arată că din interpretarea alin. (1) al normei legale mai sus citate se desprind două condiţii, respectiv, prima se referă la existenţa unei hotărâri definitive prin care s-a dispus condamnarea unei persoane pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, iar cea de-a doua la rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare.

Din modul de redactare a textului legal rezultă că cele două condiţii sunt cumulative, iar îndeplinirea numai a uneia dintre ele nu dă dreptul persoanei, parte într-un proces penal să solicite despăgubiri pentru un presupus prejudiciu.

Astfel, în cazul în care o persoană a fost condamnată în primă instanţă, însă hotărârea a fost casată de instanţa de control judiciar, nu se poate vorbi de o hotărâre definitiva de condamnare. Chiar dacă, după refacerea urmăririi penale şi trimiterea în judecată, instanţa de judecata a dispus achitarea reclamantului din prezenta cauză, tot nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare, întrucât nu este îndeplinită condiţia pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare anterioară achitării.

Referitor la cea de-a doua ipoteză a art. 504, în speţă nu se poate vorbi de o arestare nelegală întrucât, în situaţia în care o persoană este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, organele judiciare sunt abilitate de lege să ia măsurile care se impun, sens în care chiar instanţa supremă a statuat, în considerentele deciziei de casare, că achitarea dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii de libertate, întrucât art. 504 alin. (3) C. proc. pen. prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.

Este o dezlegare dată de instanţa supremă unor probleme de drept, pe care cu ocazia rejudecării apelului, instanţa de apel nu a mai luat-o în considerare, deşi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prevăd în mod imperativ acest lucru.

În hotărârea de achitare a reclamantului, nici nu a fost menţionat în mod expres, şi nici nu a rezultat pe cale de interpretare, caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, iar faptul că ulterior s-a dispus punerea în libertate, nu schimbă împrejurările cauzei, şi nu conduce la ideea că arestarea preventivă de până la data punerii în libertate ar fi fost nelegală.

Măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment, iar faptul că la un moment dat a fost pus în libertate, nu înseamnă nicidecum că măsura arestării preventive a fost ilegală ci numai că, la un moment dat, instanţa de control judiciar a apreciat că cercetarea inculpatului se poate face şi cu acesta în stare de libertate.

Referitor la fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că acţiunea reclamantului este întemeiată în parte, făcând astfel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen. şi a criteriilor instituite de acest text legal privind întinderea prejudiciului şi natura acestuia. Legiuitorul a reglementat prin norma mai sus amintită faptul că prejudiciul va fi cuantificat în funcţie de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei acesteia.

Instanţa trebuia să constate că dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral, nu trebuie interpretată în sensul obţinerii unor sume exagerate, fără corespondent în raport de ceea ce presupune o analiză a particularităţilor fiecărei cauze, printr-o individualizare judiciară, în raport de împrejurările de fapt şi de drept ce se relevă cu ocazia fiecărei solicitări în faţa instanţei de judecata, existând riscul ca reparaţia făcută cu titlu de daune morale, dacă nu este una echilibrată, să conducă la crearea unui prejudiciu mult mai mare decât reparaţia în sine.

Practica constantă a instanţei supreme a statuat că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecaţii, bazat pe probe.

Prin urmare, oricât de subiectiv ar fi, prin natura sa, caracterul prejudiciului moral, numai o apreciere echilibrată, ar putea compensa dificultatea cuantificării sale, motivarea instanţei fiind în contradicţie atât cu dispoziţiile constituţionale invocate, cu principiile deja enunţate, dar şi faţă de cele ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene, cu trimitere, în special, la principiul echităţii, conform căruia reparaţia acordată nu trebuie să reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Recurentul-pârât a criticat, de asemenea, cuantumul daunelor materiale acordat reclamantului, arătând că cheltuielile efectuate de acesta cu onorariile avocaţilor sunt exagerate şi nu justifică activitatea desfăşurată, iar referitor la onorariile de expertiză instanţa fond a dispus acordarea acestora, atât în privinţa expertizei judiciare cât şi a celei extrajudiciare, în condiţiile în care reclamantul a depus înscrisuri numai cu privire la achitarea onorariilor expertului parte.

Referitor la cheltuielile judiciare efectuate de părţi, legiuitorul stabileşte în mod limitativ cazurile în care acestea se pot acorda şi de către cine, art. 193 C. proc. pen. stabilind în mod expres că statul nu are nicio obligaţie în acest sens.

Pe cale de consecinţă, cheltuielile reclamantului făcute în cursul procesului penal rămân în sarcina acestuia şi nu se mai poate pune în discuţie solicitarea lor pe cale separată, în cadrul altui litigiu, întrucât hotărârea instanţei penale sub aspectul pretenţiilor civile a intrat în puterea lucrului judecat.

Cheltuielile făcute de reclamant, reprezentând onorarii de avocaţi sunt cheltuieli efectuate în scopul obţinerii unei siguranţe cu privire la modul în care va fi apărat în cauza nu justifică acordarea contravalorii acestora, atâta timp cât art. 171 C. proc. pen. prevede reglementează asistenţa juridică din oficiu.

Recurentul-pârât a concluzionat că probatoriile administrate nu au făcut dovada susţinerilor reclamantului cu privire la expunerea la dispreţul public, la faptul că perioada petrecută în detenţie l-a împiedicat pe acesta să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, iar familia sa a avut de suferit atât fizic plan social, nu a făcut dovada prejudiciului moral, nu a fost supus unei măsuri privative de libertate nelegale, aspecte faţă de care obligarea Statului Român la plata daunelor către acesta apare ca nelegală.

În cauză nu s-au formulat întâmpinări si nu au fost administrate alte probe iîn această etapă procesuală.

Recursurile formulate sunt nefondate, pentru cele ce urmează.

Înalta Curte, constatând criticile formulate de fiecare dintre părţi, va analiza cu prioritate motivele de recurs dezvoltate de recurentul pârât Statul Român prin care se contestă temeiul juridic reţinut de instanţele de fond, din perspectiva chestiunii admisibilităţii cererii, după care vor fi evaluate motivele ţinând de cuantumul daunelor acordate, conţinutul acestora şi criteriile valorificate de instanţele de fond pentru cuantificarea lor.

Astfel, se constată că recurentul pârât susţine că cererea de chemare în judecată nu poate fi soluţionată în baza art. 504 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile inexistenţei unei hotărâri definitive de condamnare a reclamantului, potrivit definiţiei legale a hotărârilor definitive în materie penală cuprinse în art. 416 - 417 C. proc. pen.

Or, de vreme ce instanţa de apel, analizând în calea de atac criticile cu acelaşi obiect, a stabilit că în mod greşit prima instanţă a analizat cererea de chemare în judecată în raport de art. 504 alin. (1) C. proc. pen. şi a reţinut că aceasta se încadrează în prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceleaşi critici formulate şi prin motivele de recurs, sunt, la acest moment, fără obiect.

Prin urmare, fiind incidente dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. instanţa de apel, cu observarea şi a celor statuate prin decizia de casare nr. 1917 din 19 martie 2010, pronunţată de Înalta Curte, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a evaluat cererea în baza acestei norme legale, verificând în speţă dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de acest text.

În ce priveşte incidenţa art. 504 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel în mod legal a apreciat că aceasta analiză se impune a fi realizată prin raportare la prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., în raport de susţinerile reclamantului privind existenţa sentinţei penale nr. 462 din 18 aprilie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II a penală, (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1580 din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie), prin care acesta a fost achitat.

Având în vedere prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost interpretat de instanţa de recurs, curtea de apel a pornit de la premisa că achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii libertăţii reclamantului prin măsura arestării preventive, întrucât textul invocat prevede că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului ori de revocare a măsurii arestării preventive.

În absenţa unei asemenea statuări a instanţei penale cu privire a legalitatea sau nelegalitatea măsurii arestării preventive, această dezlegare cade în sarcina instanţei civile învestite cu soluţionarea unei cereri întemeiate pe prevederile art. 504 alin. (2) şi 3 C. proc. pen.

Pentru o atare finalitate, curtea de apel, în mod legal a constatat că aprecierea asupra legalităţii măsurii arestării preventive trebuie raportată nu numai la dispoziţiile art. 143 şi, respectiv, art. 148 din acelaşi cod, când are loc revocarea măsurii preventive conform art. 139 alin. (2) teza I, ci şi la finalizarea procesului penal prin una din soluţiile enumerate: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), respectiv, achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Or, prin hotărârea penală de achitare a reclamantului nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, dispuse în cursul aceluiaşi

proces penal împotriva acestuia, dar prin această hotărâre (care se impune cu autoritate de lucru judecat instanţei civile) s-a stabilit că nu există probe certe din care să rezulte că reclamantul a săvârşit fapta penală pentru care a fost arestat preventiv, trimis în judecată şi condamnat (nedefinitiv în primul ciclu procesual), în situaţia acestuia fiind aplicat principiul ,,in dubio pro reo”.

De aici, s-a concluzionat că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului a fost încălcată, având în vedere că acesta a fost arestat aproximativ 1 an şi 10 luni, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat.

Cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. pen., instanţa de apel a evaluat cererea şi în baza dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 5 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în vigoare la data de adoptării măsurilor preventive împotriva reclamantului.

S-a avut în vedere accepţiunea dreptului la liberate în jurisprudenţa Curţii europene, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Convenţie, anume, libertatea individuală în accepţiunea ei clasică - libertatea fizică a persoanei, sens în care nimeni nu poate fi privat libertate în mod arbitrar.

Pentru a se constata că o măsură privativă de libertate este lipsită de arbitrar, Curtea europeană de dezvoltat în jurisprudenţa sa mai multe criterii, astfel: organul care a dispus-o să fi analizat în prealabil posibilitatea luării altor măsuri, nu atât de severe precum restrângerea de libertate, iar acestea să fi fost găsite insuficiente în persoana inculpatului/învinuitului; pe de altă parte, trebuie arătat de ce măsura arestării este absolut necesară şi care sunt motivele concrete de luare a acestei măsuri, motive care nu se pot rezuma la o redare generică a prevederilor art. 148 C. proc. pen., astfel încât, motivele de drept reţinute în justificarea măsurii arestării trebuie circumstanţiate la persoana în cauză şi conduita acesteia.

Asemenea principii au fost reţinute de instanţa europeană în cauza Tase contra României în care a sancţionat practica, pe care a constatat-o ca fiind obişnuită, a procurorilor români de a nu menţiona motivele concrete ale măsurii arestării, în special atunci când este vorba despre invocarea pericolului pentru ordinea publică, practică pe care a calificat-o ca fiind contrară art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţie.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că în cauză, arestarea reclamantului a fost dispusă de către procuror şi s-a derulat în condiţiile vechilor reglementări C. proc. pen. privind măsura arestării preventive, care au fost apreciate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca nefiind conforme exigenţelor art. 5 din Convenţie, aspect ce a determinat şi o primă condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003).

Înalta Curte constată că instanţa de apel prin aplicarea riguroasă a criteriilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a conchis în sensul nelegalităţii măsurii arestării preventive a reclamantului, ceea ce se constituia în premisa necesară a stabilirii vocaţiei recurentului reclamant la obţinerea reparării prejudiciului moral şi material ce i-a fost produs prin măsura restrictivă de libertate, prin antrenarea răspunderii Statului, în condiţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

În ce priveşte cuantumul daunelor morale şi materiale, ambii recurenţi au formulat critici, astfel încât, acestea vor fi analizate împreună.

Dispoziţiile art. 505 C. proc. pen. reprezintă norma juridică ce consacră criteriile legale pentru cuantificarea daunelor morale şi materiale acordate celor îndreptăţiţi, în temeiul art. 504 alin. (1) sau (2) C. proc. pen., indiferent de ipoteza legală incidentă.

În ce priveşte daunele morale acestea, pe de o parte, trebuie temeinic justificate de reclamant, iar pe de altă parte, temeinic argumentate de instanţă.

În măsura în care recurenţii nu indică vreun criteriu legal [dintre cele enumerate exemplificativ în dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. civ.] omis de la aplicare de instanţa de apel, ori reţinerea unui criteriu inadecvat pentru a se argumenta lezarea unor valori morale sau ale personalităţii umane a căror reparare se urmăreşte prin acordarea daunelor morale, Înalta Curte constată că acestea nu se constituie în critici de nelegalitate, ci privesc aprecierea instanţei de apel în aplicarea lor, astfel încât nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, dată fiind actuala reglementare a motivelor de recurs cuprinsă în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. care nu permite reaprecierea asupra temeiniciei hotărârii recurate.

Pe de altă parte, se constată că suma stabilită cu titlu de daune morale de instanţa de apel respectă cerinţa justului raportului de proporţionalitate între prejudiciu şi reparaţia acordată, suma acordată de instanţă fiind una rezonabilă, echilibrată şi îndestulătoare în raport de circumstanţele cauzei şi în concordanţă de evaluările în echitate pe care Curtea europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 5 din Convenţie.

Referitor la daunele materiale, instanţa de apel a avut în vedere motivarea reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta solicitând cu acest titlu recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, într-un cuantum actualizat; drept urmare, nu a fost analizată cererea de acordare a unor daune materiale constând în câştigul de care a fost privat în perioada derulării procesului penal sau veniturile de care a fost lipsit în acelaşi interval prin împiedicarea de a-şi desfăşura activitatea ori decurgând din cheltuielile cu spitalizarea; soluţia adoptată este legală, din perspectiva art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care nu permit formularea unor cereri noi în calea de atac.

Întrucât au fost stabilite elementele ce antrenează răspunderea civilă delictuală cu referire la prejudiciul material creat reclamantului prin angajarea unor cheltuieli de judecată în procesual penal, constând în onorariile avocaţiale, instanţa de apel în mod legal a confirmat acordarea acestora, schimbând sentinţa, prin includerea şi a acelor cheltuieli care, deşi dovedite, nu au fost acordate de prima instanţă.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentului pârât constând în referirile la temeiul de drept procesual penal (art. 193 C. proc. pen.) ce guvernează cheltuielile judiciare efectuate de părţi în procesul penal, întrucât nimic nu se opune ca dacă acestea nu au fost solicitate în procesual penal, să nu poată fi recuperate pe calea unei cereri de chemare în judecată de genul celei de faţă, cu titlu de daune materiale.

Or, temeiul juridic al obligării pârâtului la plata acestor despăgubiri, decurgând din cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în procesul penal este reprezentat de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., iar nu art. 193 C. proc. pen. şi, cu atât mai puţin art. 274 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată a fi nefondată şi referirea aceluiaşi recurent pârât la dispoziţiile art. 171 C. proc. pen. care reglementează asistenţa judiciară din oficiu în procesul penal (cu anumite circumstanţieri cu privire la limitele de pedeapsă pentru infracţiunea imputată învinuitului sau inculpatului), întrucât părţile procesului penal au posibilitatea de a fi asistate de un avocat din oficiu sau de un avocat ales şi de vreme ce acesta este un drept el nu poate fi limitat, îngrădit sau deturnat pe cale de interpretare, astfel încât el să devină o obligaţie în sensul de a beneficia doar de avocat din oficiu.

Că şi părţile procesului penal au această posibilitate de a opta între cele două forme de asistenţă, decurge şi din prevederile art. 171 alin. (5) C. proc. pen. care dispun că: „delegaţia apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales”, sensul normei fiind al priorităţii asistenţei juridice prin avocat ales, faţă de cea din oficiu.

Criticile recurentului reclamant cu privire la aplicarea de instanţa de apel a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în absenţa cererii părţii adverse, se constată a fi, de asemenea, nefondate.

Aplicarea textului menţionat nu operează numai pe baza solicitării părţii potrivnice (pasibilă a cădea în pretenţii), ci reprezintă un drept al instanţei, chiar în termenii expliciţi ai normei: „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”; or, un atare drept se înscrie în cadrul atribuţiilor instanţei de a soluţiona cauza în mod legal şi temeinic, cu respectarea egală a drepturilor procesuale ale tuturor părţilor implicate în proces.

Sub aspectul proporţiei în care această reducere a fost dispusă de instanţa de apel, în privinţa cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în faţa primei instanţe nu reprezintă decât o chestiune de apreciere ce nu poate fi cenzurată de această instanţă de control judiciar, întrucât nu antrenează alte aspecte de legalitate decât cele deja analizate [cu referire la iniţiativa aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ.].

În plus, Înalta Curte constată a fi nereal argumentul recurentului reclamant cu privire la stabilirea onorariului de 17.000 lei în considerarea tuturor etapelor procesuale ale litigiului, întrucât, se constată că în apel, la fila 36 a dosarului 3737/3/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, (prima judecare a apelului), reclamantul a depus o nouă chitanţă pentru justificarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată şi în calea de atac (în valoare de 500 lei) pe lângă cea de la fila 24 din acelaşi dosar, prin care dovedea cheltuielile de judecată în primă instanţă (de 17.000 lei); de altfel, instanţa de apel, prin decizia atacată cu prezentul recurs a acordat apelantului reclamant suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, după aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în privinţa celor de la prima instanţă.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, va respinge ca nefondate ambele recursuri, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A.B.R. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 375A din 4 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2175/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 152/2012. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 2666/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2666/2012. Civil