ICCJ. Decizia nr. 2194/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2194/2012
Dosar nr.4084/83/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2478/ D din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 4084/83/2010, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei T.E., împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P.
Tribunalul a reţinut că în Legea nr. 221/2009, după ce prin art. 3 sunt prevăzute măsurile administrative care constituie de drept măsuri administrative cu caracter politic, în art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege se precizează că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Aplicând corespunzător dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi în cazul art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege, rezultă că acest din urmă text de lege prevede că, constituie măsuri administrative cu caracter politic (altele decât cele prevăzute la art. 3 din lege) şi măsurile administrative luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru sancţionarea a oricăror alte fapte săvârşite, dacă prin săvârşirea acestor fapte s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Prin urmare, în afara celor prevăzute expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsuri administrative cu caracter politic orice alte măsuri represive, luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru sancţionarea unor fapte prin a căror săvârşire s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (cu toate modificările şi completările succesive), anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politica; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiuni de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenenţa sau opinie politica, de avere ori de origine socială.
Or, prizonieratul de război, deportarea la muncă forţată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea şi stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în această categorie de măsuri administrative cu caracter politic, lipsind cel puţin scopul expres determinat de lege al faptei săvârşite.
Altminteri, şi în concepţia art. 3 din OUG nr. 214/1999, măsurile administrative abuzive sunt orice măsuri luate de către organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe, ca urmare a săvârşirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (cele mai sus înşirate).
În continuare s-a reţinut că din însuşi titlul Legii nr. 221/2009 rezultă, că obiectul ei este acordarea de despăgubiri pentru condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Pentru aceste motive s-a respins cererea cuprinzând cele două capete de cerere formulate (cea principală, nepatrimonială, privind constatarea caracterului politic al măsurii, neformulată expres dar subînţeleasă şi fără de care cererea în despăgubiri ar fi inadmisibilă, respectiv cea accesorie, privind acordarea de despăgubiri).
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamant T.E., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în totalitate a sentinţei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
S-a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând în acest sens că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut caracterul politic al măsurii administrative dispusă faţă de bunicul său T.I., constând în deportarea pe teritoriul fostei U.R.S.S. la muncă de reconstrucţie, în condiţiile în care potrivit OUG nr. 214/1999, la care face trimitere Legea nr. 221/2009, a fost acordată calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive, în cazul de faţă foştilor deportaţi şi prizonieri U.R.S.S.
Arată că în ianuarie 1945 mai mult de 4.700 şvabi sătmăreni, au fost victimele unor acţiuni represive, deportării în lagărele de muncă sovietice, unde au fost obligaţi să suporte condiţii inumane, fapt ce justifică admiterea cererii sale.
Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea precizându-şi poziţia procesuală a solicitat respingerea apelului, arătând în esenţă că deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative.
De asemenea, deportarea nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, neavând deci caracter politic de drept.
Apoi analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi implicit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 se constată că deportarea nu satisface cerinţele prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
A arătat în continuare că măsura nu se situează în timp din punct de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior şi fiind de natură etnică.
În continuare intimata a făcut referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe cale de consecinţă considerând aceasta că instanţa poate doar constat caracterul politic al măsurii, fără a putea acorda daune morale.
Statul Român prin M.F.P. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca legală şi temeinică.
S-a arătat în motivare că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire astfel încât nu pot fi acordate alte despăgubiri în condiţiile în care reclamanta a beneficiat de despăgubiri prin legile anterioare.
S-a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât acordarea de daune morale în temeiul acestei legi nu mai subzistă.
Cauza a fost înregistrată ca recurs, însă în şedinţa publică din data de 6 aprilie 2011 faţă valoarea litigiului de faţă, văzând de asemenea dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ., cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXXII/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa a constatat că incidentă în cauză este calea de atac a apelului, greşit fiind cauza înregistrată ca şi recurs.
Prin Decizia civilă nr. 99/ A din 6 aprilie 2011 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă a admis ca fondat apelul civil introdus de apelanta reclamantă T.E., în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinţei civile nr. 2478/ D din 11 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta T.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P.
A constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării dispuse faţă de bunicul reclamantei pe teritoriul fostei U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945-22 octombrie 1949.
A obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la 58.000 lei daune morale în favoarea reclamantei.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Tema pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii o formează obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a deportării dispusă faţă de bunicul reclamantei T.I. pe teritoriul U.R.S.S. la muncă de reconstrucţie, în perioada 03 ianuarie 1945-22 octombrie 1949, cererea fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În mod greşit instanţa de fond reţine că măsura administrativă luată faţă de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În acelaşi sens susţinerile intimaţilor Statul Român prin M.F.P. şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin care se arată că măsura administrativă a deportării luată faţă de antecesorul reclamantei nu are caracter politic sunt nefondate.
Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret–lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Aşadar din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparaţie în cazul acordării despăgubirilor şi în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este aşa o dovedeşte scopul pentru care legea a fost adoptată şi anume înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214 /1999 nu sunt suficiente.
Cât priveşte apărarea intimaţilor Statul Român prin M.F.P. şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale s-a reţinut că într-adevăr, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispoziţiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza W. şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Prin urmare, în cazul acestor acţiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Având în vedere aceste aspecte instanţa a apreciat ca fiind întemeiată cererea formulată de reclamantă, măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul său având caracter politic, fapt ce justifică acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest cauza D. împotriva României.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor instanţa a avut în vedere durata măsurii administrative dispusă faţă de antecesorul reclamantei precum şi consecinţele produse şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite, apreciind că se impune obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral în cuantum de 58.000 lei având în vedere în acest sens şi practica constantă a instanţei în cazuri similare prin raportare la durata măsurii.
Conform practicii constante a C.E.D.O. atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât şi a celui moral.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nu şi la întinderea acestuia.
Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
C.E.D.O. însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate.
Ori judecând în echitate, în speţă s-a apreciat că suma stabilită mai sus, cu titlu de despăgubiri, este proporţională faţă de prejudiciul suferit, fiind de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul reclamantei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
În dezvoltarea motivelor de recurs, Statul Român prin M.F.P. a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor deciziilor Curţii Constituţionale, reţinând că acestea nu-şi produc efecte asupra cauzei.
S-a criticat Decizia şi în ce priveşte modalitatea prin care instanţa a determinat cuantumul despăgubirilor morale, arătându-se că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mare în raport de scopul legii şi de dispoziţiile OUG nr. 62/2010.
Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1, 2, 3 şi 4 din Legea nr. 221/2009 atunci când a reţinut că măsura luată faţă de autorul reclamantei de deportare în fosta U.R.S.S., reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul definit de lege.
S-a arătat că măsura a fost luată anterior datei de 6 martie 1945, a fost impusă de statul sovietic şi pentru aceste măsuri de deportare în străinătate pe motive etnice, au fost acordate măsuri reparatorii prin legi speciale, Decretul-lege nr. 118/1990 şi OG nr. 105/1999.
S-a criticat Decizia şi în ce priveşte determinarea cuantumului daunelor morale, susţinându-se că instanţa nu a avut în vedere măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi OG nr. 214/1999, precum şi principiile proporţionalităţii şi rezonabilităţii, invocându-se şi practica convenţională.
Ultima critică a vizat greşita interpretare şi aplicare a efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a susţinut că la data judecării cauzei nu mai exista temeiul juridic al acţiunii, Decizia Curţii Constituţionale fiind obligatorie.
Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Dintre criticile prezentate în cererile de recurs şi invocarea deciziei Curţii Constituţionale, Înalta Curte va analiza, în mod prioritar, susţinerile recurentului, Ministerul Public deoarece, numai în ipoteza în care măsura dispusă s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, s-ar putea pune problema în ce măsură, faţă de Decizia instanţei de contencios constituţional, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă.
Din această perspectivă, analizând Decizia civilă recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constă că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ori în temeiul OUG nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existenţă nu determină de plano nici admiterea şi nici respingerea acţiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.
Existenţa, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage şi nici nu înlătură incidenţa acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziţie legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparaţie amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autorul reclamantei i-a creat acesteia prejudiciale ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221 /2009, sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform susţinerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Nu are relevanţă, din perspectiva incidenţei Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă şi-a produs efectele şi ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea autorului reclamantei în ţară, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de Statul Român, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă şi cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic şi istoric, de către instanţa de fond.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada, de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul autorului reclamantei, până la 22 octombrie 1949, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din OUG nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al naşterii sale într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege), „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare".
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c^1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
Situaţia autorului reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, astfel cum s-a arătat, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În speţă, nu este incidenţă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece reclamanta a fost pur şi simplu deportată fără voinţa ei în statul vecin, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie", enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.
Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existenţă independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă priveşte un drept sau o libertate reglementată de Convenţie.
Or, în cazul reclamantei, în legătură cu despăgubirile pretinse în condiţiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puţin, o speranţă legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecţia Convenţiei.
Prin urmare, nu se poate reţine, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 414/2010 a Curţii Constituţionale, în care se menţionează că „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite" nu este relevantă în cauză, deoarece, în primul rând, scopul urmărit de legiuitor, la edictarea Legii nr. 221/2009, nu a fost să asigure reparaţia morală sau materială pentru toate persoanele care au fost victimele unor represiuni ale regimurilor politice trecute, din această perspectivă, stabilirea situaţiilor în care un stat intenţionează să asigure măsuri reparatorii intrând în marja lui de apreciere, recunoscută inclusiv de jurisprudenţa C.E.D.O.
Pe de altă parte, ipoteza deportaţilor din motive etnice prezintă diferenţe faţă de situaţia altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut şi care beneficiază de reparaţia prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puţin din perspectiva, factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, şi care, în cazul autorului reclamantei, nu aparţin autorităţilor de stat româneşti.
În consecinţă, măsura deportării luată faţă de reclamantă excede cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive deduse judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamantă în scopul obţinerii de despăgubiri.
Faţă de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în speţa de faţă şi nici critica privind cuantumul daunelor morale.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va modifica Decizia şi va respinge ca nefondat, apelul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare şi Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 99/2011-A din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică Decizia recurată.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta T.E. împotriva sentinţei civile nr. 2478/ D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2215/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2187/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
