ICCJ. Decizia nr. 2215/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2215/2012
Dosar nr.5162/30/2009
Şedinţa publică din 26 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2107/ PI din 14 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. 5162/30/2009, s-au admis excepţiile lipsei calităţii procesual pasivă a pârâţilor Prefectul Judeţului Timiş, Comisia locală de Fond Funciar Timişoara, Comisia judeţeană de Fond Funciar Timiş, invocate de fiecare dintre aceştia şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta W.A.M. împotriva acestor pârâţi; s-au respins excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul Primarul municipiului Timişoara; s-a luat act de renunţarea la judecata petitului având ca obiect obligarea pârâtului Primarul municipiului Timişoara să emită de urgenţă dispoziţia de restituire în natură a imobilului situat în Timişoara.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis în parte acţiunea precizată, în sensul că a fost obligat pârâtul Primarul municipiului Timişoara la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de despăgubiri băneşti de 435.060 lei, sumă actualizată în raport cu rata inflaţiei la data plăţii şi a fost respins petitul privind plata daunelor cominatorii.
Pentru a dispune astfel, prima instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat, în principal, obligarea pârâţilor Primarul municipiului Timişoara şi Comisia locală de Fond Funciar Timişoara să procedeze la emiterea de urgenţă a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului situat în Timişoara, compus din apartament cu patru camere, baie, WC, pasaj intrare, hol, bucătărie, terasă, scară de serviciu, cameră de alimente şi, la demisol, garaj, debara, spălătorie auto cu pasaj, intrare, WC, 1/3 părţi comune cu ceilalţi colocatari şi 100 mp teren în folosinţă, expropriat, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 4740 din 30 decembrie 1984 a Consiliului Judeţean Timiş; iar, în subsidiar, în situaţia în care nu este posibilă restituirea în natură a imobilului mai sus descris, obligarea pârâţilor la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti în valoare de 150.000 mărci germane actualizată la data plăţii, aşa cum a arătat în notificarea din 03 iulie 2001, imediat după apariţia Legii nr. 10/2001.
A mai solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri sub sancţiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi întârziere şi cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanta a arătat că Primarul municipiului Timişoara nu a soluţionat nici până în prezent notificarea depusă la 03 iulie 2001, pentru acordarea de despăgubiri în urma exproprierii, prin Decizia nr. 4740 din 30 decembrie 1984 a Consiliului judeţean Timiş, a imobilului mai sus descris; că nici nu a acordat vreo despăgubire prin compensare cu bunuri de aceeaşi valoare ori vreo despăgubire materială raportată la valoarea de piaţă a imobilului, de 150.000 mărci germane; că apartamentul în discuţie a fost construit cu cooperativa P. Timişoara cu plata în rate, conform contractului, de către aceasta, familia sa şi soţul său P.D., şi că imobilul a fost vândut de către Primăria Timişoara familiei A.F.M., deşi reclamanta a comunicat intenţia sa de a se reîntoarce în ţară şi a prelua acest imobil.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 18, 21, 26 şi următoarele din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, art. 274 C. proc. civ.
Pârâţii Prefectul judeţului Timiş şi Comisia judeţeană de Fond funciar Timiş au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii şi să se constate lipsa calităţii procesuale pasive acestora, faţă de solicitările reclamantei, iar, pe cale de consecinţă, să fie respinsă acţiunea faţă de aceştia.
Prin întâmpinarea formulată, pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Comisia locală de Fond funciar Timişoara au solicitat, în principal, admiterea excepţiilor invocate, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii.
La termenul din 07 septembrie 2010, reclamanta W.A.M., prin apărătorul ales, a arătat că renunţă la petitul având ca obiect restituirea în natură a imobilului.
Faţă de actele şi lucrările cauzei, tribunalul a reţinut că, prin notificarea din 03 iulie 2001 depusă prin mandatar S.P., la Prefectura judeţului Timiş, prin intermediul E.J.A.J.C. şi D.D., reclamanta a solicitat măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri băneşti, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Timişoara.
La data de 30 decembrie 1984, fostul Consiliu judeţean a emis Decizia nr. 4740 prin care apartamentul arătat a fost trecut din proprietatea reclamantei în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 223 din 03 decembrie 1974. La acel moment, reclamanta purta numele de P., ce ulterior a fost schimbat pe cale administrativă în Germania, conform actului din 3 noiembrie 1987 emis de Primăria Soest.
Imobilul revendicat a fost vândut familiei A., în baza Legii nr. 112/1995.
Notificarea depusă în termen de reclamantă nu a fost soluţionată de pârâtul Primarul municipiului Timişoara, întrucât de la dosarul administrativ lipseau acte necesare pentru stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită în sensul dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, respectiv actul de identitate al reclamantei şi procura.
În aplicarea dispoziţiilor deciziei nr. XX din anul 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, tribunalul a solicitat reclamantei completarea actelor, adăugând la exigenţele entităţii învestite cu soluţionarea notificarea şi cerinţa suplimentară privind apostilarea actelor emise în străinătate, reclamantaconformându-se în totalitate, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Prin raportul de expertiză efectuat extrajudiciar, dar necontestat din acest punct de vedere de pârâţi, s-a stabilit că imobilul în litigiu are o valoare de 470.500 lei echivalent 115.500 euro, dacă se aplică metoda comparaţiei directe în calculul sumei, respectiv o valoare de 435.060 lei echivalent 106.800 euro, dacă se are în vedere metoda capitalizării directe.
În raport de starea de fapt prezentată, instanţa a constatat că pârâţii Prefectul judeţului Timiş, Comisia locală de Fond Funciar şi Comisia judeţeană de Fond funciar Timiş nu au calitate procesuală pasivă, imobilul în litigiu fiind supus dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează o procedură în care părţile menţionate nu au atribuţii în soluţionarea notificării sau acordarea de despăgubiri şi, în consecinţă, acţiunea formulată în contradictoriu cu aceştia a fost respinsă.
Celelalte două excepţii privind inadmisibilitatea şi prematuritatea acţiunii raportat la faptul că dosarul administrativ nu a fost completat şi nu se poate recurge direct la concursul instanţei de judecată, s-a reţinut că rezultă contrariul celor menţinute din Decizia precizată, cu nr. XX din anul 2007, dar şi din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, care a reţinut de multe ori mecanismul imperfect creat de dispoziţiile legii speciale de reparaţie şi obligaţia aplicării cu prioritate a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie care garantează accesul la justiţie, şi, prin urmare, aceste excepţii au fost respinse.
În baza art. 246 C. proc. civ. instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect restituirea în natură a imobilului preluat de stat.
Pe fondul celorlalte petite, în aplicarea obligaţiei de reparare a prejudiciului pe care statul român şi-a asumat-o prin adoptarea Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că cererea de acordare de despăgubiri este întemeiată, având în vedere şi deciziile pronunţate de instanţa europeană în care s-a constatat nefuncţionarea corespunzătoare a F.P., nerespectarea cerinţei privind durata rezonabilă a procesului, (de exemplu, cauza F. împotriva României).
În ceea ce priveşte suma acordată reclamantei, expertul a indicat-o pe aceea mai mare, dar fără a oferi o motivare corespunzătoare care să determine instanţa să aleagă aceeaşi variantă.
Verificând criteriile care stau la baza celor două metode de calcul şi care sunt descrise de expert, tribunalul a constatat că metoda capitalizării directe ţine cel mai bine cont de realitatea pieţei, determinând un cuantum cât mai apropriat de valoarea imobilului.
În aceste condiţii, prima instanţă a obligat pârâtul Primarul municipiului Timişoara la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti în cuantum de 435.060 lei, sumă actualizată în raport de rata inflaţiei la data plăţii.
În baza art. 5803 alin. (5) C. proc. civ. tribunalul a respins cererea privind plata daunelor cominatorii.
Prin Decizia nr. 354 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul declarat de Primarul municipiului Timişoara şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 900 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele;
Dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează cazurile în care se poate dispune desfiinţarea hotărârii primei instanţe cu trimitere spre rejudecare, nu sunt incidente în cauză.
Astfel, apelantul a solicitat desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Timiş pentru ca instanţa de fond să admită excepţiile invocate (şi respinse de tribunal) şi pentru refacerea raportului de expertiză extrajudiciar în baza căruia a fost pronunţată sentinţa apelată.
Cum instanţa de apel a fost ea însăşi investită cu soluţionarea criticilor formulate de apelant împotriva excepţiilor şi cum expertiza poate fi refăcută în calea devolutivă de atac a apelului, s-a conchis că dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente.
Notificarea din 03 iulie 2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat în baza Decretului nr. 223/1974, a fost înaintat de Prefectura Timiş către Primăria Timişoara, în baza dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi a fost înregistrată la această instituţie anterior date de 09 mai 2006. Această împrejurare rezultă din susţinerile pârâtului-apelant, care, pe calea întâmpinării formulate în cauză, a învederat că a solicitat de la reclamantă înscrisuri, inclusiv prin adresa din 09 mai 2006.
La acea dată erau în vigoare dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabileau un termen de 60 de zile (de la data înregistrării notificării sau a depunerii actelor doveditoare) pentru emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate prin care unitatea notificată trebuia să se pronunţe în sensul admiterii sau respingerii cererii astfel formulate.
Pe de altă parte, prin Capitolul I pct. 1 lit. b) din HG nr. 250/2007 (intrată în vigoare în timp ce notificarea nu primise încă răspuns în sensul celor mai sus arătate), s-a stabilit principiul celerităţii ca fiind unul dintre cele ce reglementează soluţionarea notificărilor.
Încălcând normele legale susmenţionate şi neemiţând o dispoziţie de admitere sau, după caz, de respingere a notificării, susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc, conform dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea notificată a blocat accesul la justiţie al reclamantei şi a perpetuat starea de incertitudine în care aceasta se găseşte.
Aptitudinea reclamantei de a se adresa instanţei pentru a solicita direct acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 îi este recunoscută acesteia de Decizia nr. XX/2007 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tocmai pentru a asigura repararea cu celeritate a prejudiciilor suferite de persoanele ce invocă beneficiul susmenţionatei legi.
Cum instanţa are, astfel, plenitudine de jurisdicţie în soluţionarea cererilor de faţă, este evident că inclusiv în faza de judecată pot fi depuse acte de natura celor pretins a fi lipsă de la dosarul administrativ.
Din această perspectivă, se observă că apelantul nici nu invocă lipsa vreunui act din dosarul instanţei, ci împrejurarea că o serie de acte nu au fost puse la dosarul administrativ.
În consecinţă, criticile pârâtului vizând greşita respingere a excepţiilor inadmisibilităţii şi prematurităţii au fost respinse, ca nefondate.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia prima instanţă nu a ţinut seama de obiecţiunile formulate la raportul de expertiză extrajudiciar depus de reclamantă, s-a reţinut că pârâtul nu a solicitat efectuarea unei noi expertize de evaluare în condiţiile art. 201 C. proc. civ. ci completarea aceluiaşi raport extrajudiciar, în primul rând, şi, în al doilea rând, din examinarea acestui raport rezultă că expertul a stabilit o valoare a imobilului prin metoda comparaţiei directe (470.500 lei, echivalent a 115.000 euro) şi o valoare prin metoda capitalizării directe (435.060 lei, echivalent a 106.800 euro).
Prin înscrisul intitulat „Obiecţiuni" pârâtul a criticat modul de calcul prin metoda comparaţiei directe, arătând că „valoarea estimată prin metoda capitalizării directe reprezintă o valoare de piaţă apropiată de valorile tranzacţionate pe piaţa imobiliară" şi a solicitat instanţei să dispună ca expertul să refacă raportul de expertiză „conform celor solicitate mai sus".
La termenul din 25 mai 2010, reprezentantul pârâtului apelant a solicitat trimiterea obiecţiunilor la societatea evaluatoare, aceasta menţinându-şi concluziile din raport. Acest răspuns nu a mai fost contestat la termenul de judecată următor.
S-a conchis, pe acest aspect, că, astfel, pârâtul a criticat metoda de estimare a valorii prin comparaţia directă, însă s-a arătat de acord cu aceea a capitalizării directe faţă de care nu a avut nicio obiecţie (obiecţiunile privind, conform celor mai sus arătate, metoda comparaţiei).
Or, prin sentinţa apelată, instanţa a obligat pârâtul la plata sumei calculate prin chiar metoda agreată de pârât, astfel că nici aceste critici nu se constituie în temeiuri de schimbare sau desfiinţare a hotărârii.
De asemenea, s-a mai reţinut că este discutabilă obligarea Primarului municipiului Timişoara la plata despăgubirilor băneşti către reclamantă, însă cum hotărârea primei instanţe nu a fost criticată sub acest aspect de pârât, aceasta a fost menţinută, date fiind limitele caracterului devolutiv al apelului.
Împotriva acestei deciziei a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul municipiului Timişoara, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:
Prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală, făcând o greşită interpretare a cererii deduse judecăţii, întrucât nu a reţinut cu exactitate situaţia reală de fapt şi de drept, pronunţând o hotărâre în contradictoriu cu Primarul municipiului Timişoara fără să ţină cont de faptul că reclamanţii au renunţat la primul petit al acţiunii, iar cu privire la al doilea petit, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, singura instituţie ce poate fi obligată la plata acestor despăgubiri fiind doar A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, aşa cum se poate observa, reclamantul a renunţat la petitul acţiunii având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea de urgenţă a unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului, solicitând prin petitul nr. II al acţiunii să i se acorde măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti. Având în vedere că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, s-a concluzionat că singura procedură acceptată cu privire la plata acestor despăgubiri trebuie să fie cea instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar instanţa de fond nu a avut în vedere aceste prevederi legale, depăşindu-şi atribuţiile puterii judecătoreşti şi încălcând astfel prevederile art. 129 C. proc. civ.
S-a mai arătat, că pârâtul a reiterat excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii cererii de chemare în judecată în calea de atac a apelului, excepţii ce nu au fost soluţionate de către instanţa de apel.
Or, aceste excepţii sunt întemeiate şi trebuie luate în considerare de instanţa de judecată având în vedere faptul că nici în faza procedurii administrative şi nici faţa instanţei de judecată reclamanţii revendicatori nu au depus toate înscrisurile necesare pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, iar cele depuse sunt incomplete, expirate sau neconforme cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Conform adresei din 19 octombrie 2009, serviciul administrare fond funciar comunică serviciului juridic faptul că parcela, nu a fost solicitată de către reclamanta W.A.M.
Conform adresei din 17 septembrie 2009 a Direcţiei Patrimoniu Serviciul Administrare Imobile, dosarul administrativ constituit cu privire la imobilul menţionat mai sus nu a fost soluţionat până în prezent, deoarece petenta nu a depus în completare actele solicitate în cadrul procedurii administrative.
Prin adresa din 28 august 2009, s-a solicitat reclamantei, prin P.I., în vederea soluţionării dosarului administrativ, completarea cu acte de identitate ale notificatoarei, în copie legalizată, actele existente la dosar fiind expirate, precum şi depunerea procurei, prin care avocatul a fost împuternicit să o reprezinte pe reclamantă, procura existentă la dosar nefiind însoţită de exemplarul în limba germană, în original şi cu apostilă, şi, de asemenea, i s-a solicitat reclamantei să contacteze reprezentanţii instituţiei pârâte în procedura administrativă în vederea încheierii unui proces-verbal privind starea de fapt a apartamentului, în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată.
Mai mult, notificatoarei i s-au solicitat înscrisuri şi prin adresele din 19 iunie 2008, din 07 martie 2008 şi din 09 mai 2006, existente la dosarul administrativ şi depuse în copie la dosarul instanţei, aceasta neconformându-se.
Faţă de cele arătate, s-a concluzionat că acţiunea reclamantei este prematur formulată, deoarece, în vederea soluţionării dosarului administrativ, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a solicitat notificatoarei comunicarea înscrisurilor necesare, însă aceasta nu s-a conformat şi, prin urmare, acesta este motivul pentru care nu s-a putut proceda la soluţionarea notificării prin emiterea unei dispoziţii până la această dată.
Or, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a aflat în imposibilitatea soluţionării cererii, deoarece reclamanta nu a înţeles să completeze dosarul administrativ cu actele solicitate, iar prin admiterea excepţiei prematurităţii cererii nu ar fi fost încălcat accesul la justiţie al reclamantei, partea având îndemână adresarea pe cale administrativă pentru retrocedarea imobilului, fapt de care a şi uzat.
Pe fondul cauzei s-a arătat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât instanţa de judecată nu poate trece peste lipsa din dosarul administrativ a înscrisurilor solicitate de către Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, în repetate rânduri, la care notificatoarea nu a răspuns, deşi înscrisurile solicitate trebuiau depuse la dosarul administrativ în forma cerută de Legea nr. 10/2001.
Hotărârea recurată este vădit nelegală, contravenind dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora Primarul municipiului Timişoara nu poate fi obligat, în mod direct, la plata despăgubirilor din bugetul local al municipiului Timişoara, acestea fiind în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea despăgubirilor.
Potrivit Legii nr. 10/2001, modificată şi completată, în situaţia în care se constată că o persoană este îndreptăţită la retrocedarea unui imobil, însă acesta este imposibil de restituit în natură, se vor stabili măsurii reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, dosarul trimiţându-se Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, indiferent dacă acest lucru este stabilit pe cale administrativă sau pe cale judecătorească, astfel că nelegal a fost obligată instituţia primarului la plata sumei de 435.060 lei, sumă actualizată cu rata inflaţiei, reprezentând despăgubiri băneşti.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate, recurentul pârât a arătat că, prin motivele de apel, a reiterat excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii fără ca instanţa de apel să le soluţioneze, după care a arătat considerentele pentru care, în raport de aceste excepţii, soluţia instanţei de apel este nelegală.
Prin urmare, aşa cum au fost structurate criticile formulate de pârât, pe acest aspect, rezultă că se susţine nelegalitatea hotărârilor pronunţate în fond şi apel urmare a respingerii acestor excepţii, ceea ce a implicat analizarea lor de către instanţele de fond şi apel, şi permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.
Astfel, se constată că reclamanta a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 03 iulie 2001, în termen, pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat prin Decizia nr. 4740 din 30 decembrie 1984, ce nu a fost soluţionată până la data promovării acţiunii ce face obiectul dosarului pendinte, la 21 august 2009, şi, de altfel, nici până în prezent.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, art. 25 din legea republicată, s-a stabilit în sarcina unităţii notificate obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii de „a face" se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizării actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unităţii notificate şi chiar dacă notificatorul nu ar fi depus toate actele necesare pentru soluţionarea notificării, aşa cum susţine recurentul, unitatea notificată trebuie să soluţioneze notificarea în termenul prevăzut de lege în baza actelor anexate acesteia.
Prorogarea fiind condiţionată de faptul analizării notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, a faptului că documentaţia anexată acesteia este insuficientă, se constată că în prezenta cauză, în mod corect, au apreciat instanţele de fond şi apel că adresele emise către reclamantă în anii 2006, 2007, 2008 şi 2009, prin care s-a solicitat acesteia să depună înscrisurile necesare soluţionării notificării, nu produc nicio consecinţă juridică sub acest aspect.
De aceea, acţiunea reclamantei direct în justiţie pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, nu este prematură pentru că dacă s-ar proceda astfel s-ar refuza titularului un drept recunoscut de lege, respectiv accesul liber la justiţie, drept consacrat de art. 21 alin. (1) din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulată de reclamantă în justiţie, întrucât aceasta ar fi avut posibilitatea să-şi valorifice dreptul său pe calea procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, se constată că este nefondată, întrucât, faţă de circumstanţele cauzei aşa cum au fost expuse mai sus, notificarea formulată de reclamantă în temeiul acestui act normativ nu a fost soluţionată în termenul legal de către entitatea notificată, nejustificat.
Nesoluţionarea în termenul legal a notificării formulată de reclamantă prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, echivalează cu respingerea cererii formulate prin notificare, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa justiţiei, aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. XX/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în recurs în interesul legii.
Pentru considerentele expuse, instanţa constată că, legal, instanţele de fond şi apel au respins excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii formulate de pârât.
Celelalte critici formulate de pârât, aşa cum au fost expuse mai sus, în sensul că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi că în raport de aceste dispoziţii legale pârâtul nu are calitatea de a acorda despăgubiri reclamantei, se constată nu s-au constituit în critici în apelul declarat de pârât, acestea fiind formulate pentru prima dată direct în recurs, omisso medio, şi, câtă vreme nu se constituie în motive de ordine publică, sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara şi, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului pârât, va dispune obligarea acestuia la cheltuielile de judecată către intimata – reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 354 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.037 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata reclamantă W.A.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2318/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2194/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
