ICCJ. Decizia nr. 2318/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2318/2012
Dosar nr.2045/118/2006
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 10 octombrie 2006, reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul local al Municipiului Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, M.I., M.L.A., C.M., K.E., D.A. şi R.M., solicitând instanţei să constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu, etajele 1 şi 2, precum şi spaţiul de la parter ocupat de M.I.; să constate nelegalitatea înstrăinării celor patru spaţii situate la parter, et. 1 şi 2, de către R.A.E.D.P.P. Constanţa, către M.I., M.L.A., D.A. şi R.M.; să constate nelegalitatea înstrăinării spaţiului situat la etajul 1 de către M.L.A. către C.M. şi K.E., ca act subsecvent, urmare a nelegalităţii înstrăinării de către R.A.E.D.P.P. Constanţa către M.L.A.; să fie obligaţi pârâţii la restituirea imobilului situat din Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu şi lăsarea lui în deplină proprietate şi posesie reclamantei.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin sentinţa civilă nr. 607 din 03 septembrie 2001, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamantă, iar pârâţii Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa, prin primar şi R.A.E.D.P.P. Constanţa au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie parterul imobilului situat în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu, ocupat cu contract de închiriere de către SC H. SA, şi imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu, judeţul Constanta, compus din demisol şi parter, ocupat de chiriaşi, precum şi întreaga suprafaţă de teren pe care se află cele două corpuri de casă. A mai arătat reclamanta, că prin Decizia civilă nr. 304/ C din 21 decembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost respins apelul declarat de către R.A.E.D.P.P. Constanţa, iar prin Decizia civilă nr. 515 din 12 februarie 2003 pronunţată de către Curtea Supremă de Justiţie a fost respins recursul promovat în cauză de către R.A.E.D.P.P. Constanţa; că, prin hotărârea mai sus menţionată, s-a reţinut că autoarea sa, proprietara imobilului situat în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu, naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, era exceptată de la naţionalizare, aceasta realizându-se în mod abuziv, cu nerespectarea art. II din acest act normativ, ceea ce echivalează cu o simplă preluare în fapt de către stat, fără consecinţe juridice, dreptul de proprietate nefiind pierdut niciodată de către autoarea sa.
În ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă, s-a arătat că, prin actul de vânzare transcris în registrul de transcripţiune din 16 septembrie 1933, numiţi A.V.D. şi V.M. au cumpărat imobilul mai sus menţionat.
Prin actul de partaj autentificat la 20 septembrie 1933 şi transcris, A.V.D. a primit în proprietate exclusivă imobilul situat în Constanţa, iar prin actul de donaţie autentificat la 24 februarie 1945 şi transcris la 24 aprilie 1945, proprietarul a donat soţiei sale întreg imobilul compus din două corpuri de casă situat în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu. Potrivit certificatelor de moştenitor din 11 decembrie 1998 şi din 22 octombrie 1998, D.M. este unică moştenitoare a autoarei A.D.
A mai arătat reclamanta, că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în mod abuziv, întrucât Decretul nr. 92/1950 a fost în contradicţie cu prevederile Constituţiei din 1948, în vigoare la acea dată, fiind vorba în cauză despre o trecere a bunului fără titlu în patrimoniul statului.
În ceea ce priveşte compararea titlurilor de proprietate, reclamanta a arătat că instanţa urmează a constata că titlul său este mai caracterizat din punct de vedere juridic, iar, în temeiul art. 480 şi art. 1181 C. civ., pârâţii urmează a fi obligaţi la restituirea terenului şi a apartamentelor situate în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu, judeţul Constanţa.
Pe cale de excepţie, prin întâmpinările formulate, pârâţii R.M., C.M. şi K.E. au invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată motivat de împrejurarea că pe calea acţiunii în constatare se poate solicita numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, iar nu a unei situaţii de fapt, iar, pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 111 teza a II-a din Codul procedură civilă, a fost subliniat caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, reclamanta având deschisă calea acţiunii în revendicare, ca acţiune în realizare.
S-a mai invocat, totodată, prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei, cu privire la solicitarea sa de constatare a nelegalităţii (nulităţii absolute) actelor de înstrăinare încheiate între R.A.E.D.P.P. Constanţa şi pârâţii persoane fizice, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Cu privire la fondul cererii, s-a arătat că situaţia subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui bun imobil a fost apreciată constant de doctrina şi practica judiciară ca reprezentând o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, justificată de două principii de drept: al ocrotiri bunei credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros şi al asigurării stabilităţii circuitului civil, ca necesitate de ordin general, iar în cauză nici caracterul oneros la actului şi nici buna credinţă a pârâţilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat la 09 septembrie 2002 nu pot fi puse la îndoială.
Prin întâmpinare, pârâta D.A. a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, motivat de împrejurarea că ocuparea imobilului în calitate de chiriaşă s-a făcut de peste 27 de ani, fiind cumpărătoarea de bună credinţă a acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că, prin renunţarea la revendicarea imobilelor ocupate de pârâţi, reclamanta nu mai are nici un drept de apel, conform art. 246 C. proc. civ., fiind vorba de o autoritate de lucru judecat sub acest aspect.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate cu care reclamanta se legitimează, pârâta a solicitat a se avea în vedere că autorul acesteia nu era un mic comerciant ci, conform sentinţei penale nr. 1032/1954 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, a posedat o librărie, 6 imobile şi un loc de casă, astfel încât acţiunea în revendicare nu este întemeiată şi nici cererea privind constatarea nulităţii contractelor de înstrăinare a imobilului.
Pârâta M.L.A. a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesual pasive, arătând că nu este deţinătoarea imobilului în litigiu, acesta fiind ulterior înstrăinat, iar pe fond cererea reclamantei nu poate fi primită în raport de faptul că a fost de bună credinţă, ceea ce nu poate fi pus la îndoială, situaţia juridică fiind neîndoielnică încă de când mama sa a devenit proprietar, prin cumpărarea de la R.A.E.D.P.P. Constanţa.
Prin încheierea de şedinţă din 24 mai 2007, Tribunalul Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că orice persoană care justifică un interes poate formula acţiune în justiţie prin care să obţină desfiinţarea unor acte juridice considerate nelegale şi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat constatând că nu există triplă identitate de obiect, cauză şi părţi între cauza de faţă şi cererea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 607 din 03 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Prin sentinţa civilă nr. 1460 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a paratei R.A.E.D.P.P. Constanţa în ceea ce priveşte capătul de cerere privind revendicarea imobilelor în litigiu şi nulitatea contractului, cu consecinţa respingerii acestor cereri ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei M.L.A.
A admis acţiunea principală formulată de reclamanta D.M. şi pe cale de consecinţă a constatat nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului situat în Constanţa, str. Mihăileanu, precum şi a spaţiului situat la parterul imobilului ocupat de pârâtul M.I. A constatat nelegalitatea înstrăinării către pârâţii M.I., M.L.A., D.A. şi R.M. a apartamentelor situate la parter, etajele 1 şi 2 din imobilul situat în Constanţa.
A constatat nulitatea absolută a înstrăinării apartamentului situat la etajul 1 din imobilul din str. Mihaileanu, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la 9 septembrie 2002 la B.N.P. B.C., intervenit între M.L.A. şi pârâţii C.M. şi K.E.
A obligat pârâtul M.I. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul mai sus menţionat, compus din parter, Corp B, ocupat de acesta, compus din 2 camere şi dependinţe, în suprafaţa de 39,72 mp; a obligat pârâţii C.M. şi K.E. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie etajul 1 al imobilului, compus din 3 camere şi dependinţe în suprafaţa de 87,72 mp., corp A, ocupat de aceştia; a obligat pârâtele R.M. şi D.A. să lase reclamantei în deplină proprietate si posesie etajul 2 al imobilului, corp A, în suprafaţa de 90,25 mp., şi apartamentul situat la etajul 1 al imobilului, corp B.
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii C.M. şi K.E. şi a obligat reclamanta D.M. să plătească către pârâţi suma de 61.324,031 lei, reprezentând îmbunătăţiri aduse imobilului. A instituit în favoarea pârâţilor reclamanţi C.M. şi K.E. un drept de retenţie asupra apartamentului situat la etajul 1, în suprafaţa de 87,72 mp., până la achitarea integrală a sumei mai sus menţionate de către reclamantă.
A admis în parte cererea de chemare în garanţie pentru evicţiune formulată în contradictoriu cu pârâţii şi a obligat chemaţii în garanţie să plătească pârâţilor daune interese de 115.500 lei, cu titlu de preţ al vânzării imobilului şi 1328,2 lei cu titlu de cheltuieli privind autentificarea vânzării. A respins capătul de cerere privind plata daunelor cu titlu de diferenţă între preţul plătit şi sporul de valoare al imobilului.
A obligat reclamanta la plata diferenţei de onorariu de expert de 700 lei, în favoarea expertului C.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că R.A.E.D.P.P. nu are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat la 9 septembrie 2002 la B.N.P. B.C., deoarece părţile din acest contract sunt persoane fizice şi că nu are calitate procesuală pasivă nici în capătul de cerere privind revendicarea imobilelor în litigiu, deoarece aceste imobile au format obiectul înstrăinării către persoane fizice.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 607 din 3 septembrie 2001, irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului, Tribunalul Constanta a stabilit că statul nu deţine un a titlu valabil asupra imobilului în litigiu şi că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 480 C. civ., autoarea reclamantei fiind exceptată de la naţionalizare, deoarece deposedarea de imobil s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Prin aceeaşi hotărâre s-a luat act de renunţarea la judecată în ceea ce priveşte revendicarea spaţiului ocupat de către M.I. situat în Constanţa, str. I.C. Brătescu, judeţul Constanţa.
În ceea ce priveşte situaţia imobilelor faţă de care s-a renunţat la judecată prin hotărârea sus menţionată, luându-se act de dispoziţia părţii în conformitate cu art. 246 C. proc. civ., tribunalul a stabilit că situaţia juridică a acestora este identică, astfel încât s-a constatat ca fiind incidente efectele autorităţii de lucru judecat ale respectivei hotărâri judecătoreşti.
Tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 480 C. civ. şi cele prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietăţii publice şi private, şi că fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ teritoriale bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea acestuia în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor, iar bunurile preluate de stat fără titlu pot fi revendicate de către foştii proprietari, instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
S-a arătat, că întregul imobil situat în Constanta, str. Ştefan Mihăileanu, judeţul Constanta, a format obiectul preluării abuzive în proprietatea statului, fără titlu valabil, situaţie în care s-a constatat întemeiată acţiunea în revendicare formulată de reclamanta D.M.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi statul român nu s-a legitimat ca proprietar asupra imobilului, acesta a efectuat acte de înstrăinare a apartamentelor în litigiu în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, considerându-se că vânzările au avut la bază o cauză nelicită, situaţie în care s-a stabilit că sunt aplicabile dispoziţiile art. 958 şi urm. C. civ. privind constatarea nulităţii absolute a contractelor.
Comparând titlurile de proprietate deţinute de părţi, instanţa a acordat preferinţă titlului reclamantei, care a solicitat restituirea imobilului încă din 11 iunie 1998, cu mult anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., instanţa a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentele pe care le ocupă, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâţii C.M. şi K.E., instanţa a reţinut că reclamanta trebuie să restituie c/val. îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse de pârâţi imobilului pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.
De asemenea, instanţa a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 1337 C. civ., privind răspunderea vânzătorului în caz de evicţiune, cu referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat la 9 septembrie 2002 la B.N.P. B.C. şi a stabilit că vânzătorii trebuie să restituie cumpărătorului preţul vânzării şi cheltuielile cu autentificarea actului.
Prin Decizia civilă nr. 136/ C din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins apelul reclamantei D.M.; a admis apelurile pârâţilor R.M., M.L.A., C.M., K.E., Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul local Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, D.A. şi M.I.; a schimbat în parte sentinţa apelată; a respins acţiunea principală, ca inadmisibilă; a respins cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie ca fiind lipsită de interes; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat apelanta reclamantă la 372 lei către apelanţii Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul local Constanţa, cu titlu de cheltuieli de judecată, reţinând următoarele;
În şedinţa din 16 februarie 2011, la solicitarea instanţei de apel, reclamanta D.M. a precizat, prin apărătorul ales, că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care să fi solicitat restituirea imobilului ce face obiectul prezentei cauze, o cerere de restituire a bunului fiind formulată doar în procedura Legii nr. 112/1995, iar cu privire la cadrul procesual de sesizare a instanţei a subliniat că nu a cerut instanţei să dispună, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele revendicate, ci a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea înstrăinării apartamentelor pentru frauda la lege, ca un argument pentru restituirea bunului şi ca un motiv de a acorda preferabilitate titlului său în procedura de comparare a titlurilor.
În raport de aceste precizări, instanţa de apel a constatat că prin cererea de sesizare a instanţei reclamanta a revendicat apartamentele deţinute de pârâţi, situate la parter şi etajele 1 şi 2 din imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu, invocând naţionalizarea abuzivă a imobilului şi nelegalitatea înstrăinării lui către chiriaşi, iar ca temei al cererii formulate art. 480 C. civ., respectiv acţiunea în revendicare de drept comun.
În apelurile pârâţilor, faţă de cererea formulată de reclamantă, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun, excepţie care a fost analizată de instanţa de apel cu prioritate, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut că problema supusă dezbaterii instanţei de apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat şi Codul civil, ca lege generală, invocat de către reclamantă ca temei al cererii sale de restituire a imobilului în litigiu, situat în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu.
Reclamanta a susţinut că, prin sentinţa civilă nr. 607 din 03 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Constanţa, irevocabilă ca urmare a respingerii apelului şi a recursului, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că imobilele situate în Constanţa, str. Ştefan Mihăileanu, preluate de la autoarea sa, A.D., au fost naţionalizate abuziv, această hotărâre recunoscându-i reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului.
Fără a nega cele statuate prin hotărârea judecătorească sus menţionată cu privire la caracterul abuziv al naţionalizării bunului în litigiu preluat din patrimonial autoarei reclamantei şi recunoscând puterea lucrului judecat cu privire la această statuare, instanţa de apel a constatat, însă, că, în procesul finalizat prin sentinţa civilă nr. 607/2001, reclamanta D.M. a renunţat la judecată în cererea de revendicare a etajelor 1 şi 2 ale clădirii, precum şi la revendicarea spaţiului deţinut la parter de către M.I., respectiv la apartamentele care fac obiectul prezentului litigiu.
Renunţând la judecată pentru această parte din imobil, reclamanta nu mai poate pretinde că are un titlu recunoscut în justiţie, care să-i confere legitimare într-o acţiune în revendicare ulterioară. Naţionalizarea abuzivă a imobilului nu înseamnă, de la sine, recunoaşterea dreptului reclamantei asupra bunului şi nu se poate afirma că, la data promovării prezentei acţiuni, 10 octombrie 2006, reclamanta deţinea un titlu de proprietate recunoscut de justiţie pentru apartamentele deţinute de pârâţi.
Apelanţii pârâţi au susţinut că, pentru restituirea acestor apartamente, reclamanta trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, act normativ special în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat, întrucât aceasta nu avea posibilitatea să opteze, faţă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, între acţiunea în revendicare pe drept comun şi acţiunea în restituire formulată în temeiul legii speciale.
Cu privire la aceste critici instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate, care este un drept subiectiv, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp prin două acţiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acţiune în revendicare contra unităţii deţinătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că, instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui „cumul" de acţiuni.
Din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv în acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.
Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.
Abrogarea art. 480 C. civ. prin Legea nr. 10/2001, în sensul înlăturării de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 a aplicabilităţii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat şi care intră în domeniul de reglementare al acestei legi, nu numai că nu era posibilă, dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Instanţa nu poate reţine că prin această soluţie s-ar încălca dreptul reclamantei de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun, întrucât, aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nu este un drept absolut, iar C.E.D.O. a statuat că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Or, câtă vreme persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, s-a reţinut că este evident că reclamanta are pe deplin asigurat accesul la justiţie şi că adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanta a susţinut că nu a formulat nici o notificare de restituire a imobilului în litigiu, singurul său demers anterior revendicării fiind cererea de restituire formulată în condiţiile Legii nr. 112/1995.
De asemenea, s-a mai reţinut că dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în litigiu nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. De altfel, în Cauza P. contra României C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.M., criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanţa de apel a admis apelurile pârâţilor, respingând acţiunea sa ca inadmisibilă, în condiţiile în care instanţa de fond a soluţionat cauza pe fond.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, fiind consemnat în tabelul anexă cu imobilele naţionalizate, proprietar D.A. care la acea dată era casnica, iar trecerea imobilului fără titlu la stat a fost reţinută cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 515 din 12 februarie 2003 pronunţata de Curtea Suprema de Justiţie, definitiva şi irevocabila.
Potrivit principiului res iudicata ius facis inter omnes, Decizia civila nr. 515 din 12 februarie 2003 se impune ca un fapt juridic care făcând parte din ordinea juridică are aptitudinea de a-şi produce efectele faţă de terţii, care erau obligaţi să recunoască existenţa acestuia şi să-l respecte, acceptându-i efectele.
Autoritatea de lucru judecat reprezintă validitatea şi regularitatea actului jurisdicţional opozabil erga omnes.
Or, în vederea apărării securităţii raporturilor juridice civile, cele statornicite prin Decizia civila nr. 515 din 12 februarie 2003 urmează a fi avute în vedere, prin prisma puterii de lucru judecat asupra trecerii la stat fără titlu a imobilului situat în Constanţa, str. Ştefan Mihaileanu, pentru a se elimina posibilitatea apariţiei unei hotărâri judecătoreşti cu un conţinut contradictoriu faţă de cele statornicite deja printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În ceea ce priveşte nelegalitatea înstrăinării apartamentelor în litigiu, s-a arătat că aceasta provine din faptul că vânzarea către chiriaşi s-a făcut în baza Legii nr. 112/1995, care se referă exclusiv la imobilele trecute cu titlu valabil în proprietatea statului şi, vânzându-se apartamentele în baza unei legi inaplicabile (Legea nr. 112/95), actele de vânzare cumpărare sunt lovite de nulitate absoluta.
Cu privire la compararea titlurilor părţilor, s-a arătat că titlul reclamantei este perfect caracterizat din punct de vedere juridic şi, în baza art. 480 - 481 C. civ., urmează a fi obligaţi pârâţii la restituirea terenului şi apartamentelor situate în imobilul din Constanţa, str. Ştefan Mihaileanu, în deplina proprietate, întrucât, aşa cum atestă în mod irevocabil Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 515 din 12 februarie 2003, pârâţii au dobândit imobilul de la un neproprietar, respectiv de la Statul Român, care nu avea nici un titlu de proprietate asupra imobilului în cauză, pe când reclamanta are un titlul de proprietate transcris, opozabil şi necontestat.
În acest condiţii, neexistând titlu valabil de proprietate al statului, deoarece proprietara iniţială, autoarea reclamantei, era casnica, statul nu a dobândit niciodată titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950, iar Legea nr. 112/1995, în virtutea căreia au fost cumpărate apartamentele în cauză, nefiind aplicabilă nu s-au putut obţine decât contracte de vânzare cumpărare lovite de nulitate absoluta.
Comparându-se titlurile de proprietate, unica soluţie juridica o prezintă obligarea statului, precum şi a chiriaşilor cumpărători la restituirea în deplina posesie şi proprietate a imobilului.
S-a conchis, că, pe acest aspect, nelegal, a apreciat instanţa de apel că reclamanta recurenta nu are un bun actual sau o speranţă legitimă.
S-a mai arătat, că de la regula conform căreia prin apariţia Legii nr. 10/2001 nu mai sunt admisibile acţiunile în revendicare imobiliara ca efect al apariţiei legii speciale de reparaţie, aşa cum prevede art. 6 din Legea nr. 213/ 1998, în doctrina şi în practica s-a statuat ca exista o excepţie şi anume în situaţia în care, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, bunul preluat abuziv nu se mai găsea în proprietatea/folosinţa/administrarea unităţilor special prevăzute a fi competente a le restitui.
Or, apartamentele în litigiu au fost înstrăinate în anul 1996, ca efect al Legii nr. 112/1995, astfel că, la data apariţiei Legii nr. 10/2001 ele nu se mai găseau în patrimoniul Municipiului Constanta, iar primarul nu mai era competent să se pronunţe asupra restituirii în natură, fiind exceptat de la obligaţia de restituire, potrivit Legii nr. 10/2001.
Acesta a fost şi motivul pentru care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar acest argument al instanţei de judecată este fără suport legal, întrucât are un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, noţiunea de bun având un caracter autonom în jurisprudenţa C.E.D.O., intrând în aceasta categorie atât bunul actual, constând într-un titlu de proprietate necontestat sau o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea preluării imobilului, dar şi „speranţa legitimă" care decurge din „interesul patrimonial" născut din prevederea expresă şi neechivocă a legii speciale în sensul că proprietarul nu a pierdut niciodată calitatea avută la data preluării imobilului de către stat.
Temeiul juridic al acestei solicitări îl reprezintă dispoziţiile cuprinse art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, care stabilesc prioritatea în faţa legislaţiei naţionale a convenţiilor la care România este parte. Prin Legea nr. 30/1994, Statul Român a ratificat această Convenţie care are, astfel, forţă obligatorie. Potrivit acestor dispoziţii, aşa cum au fost ele interpretate de jurisprudenţa C.E.D.O., nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale, decât pentru cauza de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
S-a concluzionat, că acţiunea prezentă este admisibilă în lumina prevederilor art. 1 din acelaşi Protocol invocat mai sus, care consacră atât dreptul fiecărei persoane la respectarea bunurilor sale, cât şi obligaţia autorităţilor statului de a se abţine de la a lipsi pe cineva de proprietatea sa decât numai pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. A fi considerată inadmisibilă o astfel de acţiune, ar avea semnificaţia nesocotirii acestor drepturi şi ar constitui o ingerinţa în dreptul reclamantei de a beneficia de un proces echitabil, drept conferit prin art. 6 din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, în considerarea căruia trebuie să i se asigure accesul deplin la justiţie pentru atingerea finalităţii de a avea exerciţiul deplin al dreptului de proprietate.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate de reclamanta D.M., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecinţă, pentru următoarele considerente:
În raport de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a promovat prezenta acţiune în revendicare, în temeiul art. 480 C. civ., pe calea dreptului comun, atât în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice Municipiul Constanţa, prin primar, Consiliul local al municipiului Constanţa şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, cât şi cu pârâţii persoane fizice M.I., M.L.A., K.E., D.A. şi R.M.
Solicitările reclamantei în sensul de a se constata „nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului în litigiu", constituie argumente pentru susţinerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., promovată de aceasta, nefiind vorba de un capăt de cerere distinct în acest sens.
De altfel, asupra modului abuziv de preluare a imobilului în litigiu de către stat, prin naţionalizare, s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr. 607/2001 a Tribunalului Constanţa, definitivă şi irevocabilă, astfel că acest aspect nu mai poate face obiectul judecăţii într-un proces ulterior fără încălcarea puterii lucrului judecat.
În ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, se constată că la termenul din 16 februarie 2011, la solicitarea instanţei, reclamanta a precizat că „nu a cerut instanţei să dispună, în temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001, constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele revendicate, ci a invocat, pe cale incidentală, nelegalitatea înstrăinării apartamentelor pentru fraudă la lege, ca argument pentru restituirea bunului şi ca motiv de a acorda preferabilitate titlului său în procedura de comparare a titlurilor".
Prin urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror „nelegalitate" s-a solicitat a fi constatată pe cale incidentală de către reclamantă, nefiind atacate cu acţiune în justiţie în constatarea nulităţii în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum a fost prelungit, sunt valabile, producându-şi efectele în continuare.
Cu privire la Decizia recurată, deşi din dispozitivul acestuia rezultă că, urmare a admiterii apelurilor pârâţilor şi a schimbării în parte a sentinţei civile, s-a respins acţiunea principală ca „inadmisibilă", se constată că, din considerente acesteia, rezultă că inadmisibilitatea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă, în baza art. 480 C. civ., a fost stabilită în contradictoriu cu „unitatea deţinătoare", aşa cum este aceasta este definită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar cu privire la acţiunea în revendicare promovată de reclamantă, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, instanţa de apel a apreciat că dreptul reclamantei asupra apartamentelor în litigiu nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească să-l invoce şi nu are nicio speranţă legitimă, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., care să poată fi valorificate pe calea dreptului comun.
Cu alte cuvinte, implicit, pronunţându-se asupra fondului cererii în revendicare, instanţa de apel a realizat o comparare a titlurilor părţilor asupra imobilelor în litigiu şi a dat preferabilitate titlurilor pârâţilor.
Cu privire la soluţia instanţei de apel pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deţinătoare" aşa cum aceasta este definită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se constată că este legală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta se află în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.
În ceea ce priveşte revendicarea imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Însă în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta faţă de unitatea deţinătoare, respectiv să adreseze notificarea unităţii deţinătoare în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancţiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entităţile sau unităţile deţinătoare.
În speţă, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ.
Or, având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, analiza cererii de faţă, în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se realizează în favoarea celei din urmă.
Prin urmare, se constată că, legal, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480 – 481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu „unitatea deţinătoare", respectiv pârâţii persoane juridice, ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlurile pârâţilor, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
Astfel, titlurile pârâţilor nefiind contestate în justiţie în termenul legal, aşa cum s-a arătat mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, în raport de Decizia nr. 515 din 12 februarie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, se constată că, în speţă, nu operează, întrucât între cele două litigii nu există identitate de părţi, respectiv pârâţii persoane fizice din prezentul litigiu nu au fost părţi în litigiu soluţionat prin această decizie, însă prin aceeaşi hotărâre s-a stabilit cu putere de lucru judecat asupra modului de preluare de către stat a imobilelor în litigiu, prin naţionalizare, ca fiind abuziv.
Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că Decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin Decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza P. şi P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. şi H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010), aşa cum este cazul în speţă, întrucât prin sentinţa civilă nr. 607/2001 Tribunalul Constanţa a constatat caracterul abuziv al naţionalizării imobilului în litigiu.
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care ar fi uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul F.P., nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza A., circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
Văzând şi art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va dispune obligarea reclamantei la 372 lei către intimaţii Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local Constanţa, şi la câte 3000 lei către intimaţii M.I. şi, respectiv, R.M., reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 136/ C din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurenta D.M. la plata sumei de 372 lei către intimaţii Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local Constanţa şi la câte 3.000 lei către intimaţii M.I. şi, respectiv, R.M., reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2332/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2215/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
