ICCJ. Decizia nr. 2340/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2340/2012

Dosar nr.3672/1/2011

Şedinţa publică din 29 martie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 4194/2002, reclamanţii L.O. şi B.V. au chemat în judecată pe pârâta SC C.P. SA, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii din 11 decembrie 2001 emisă de consiliul de administraţie; să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de 1 din imobilul denumit S. situat în judeţul Prahova, compus din 16 ha vie, conacul cu dependinţele lui, instalaţiile, clădirile, uneltele de exploatare şi, pe cale de consecinţă, restituirea acestora în natură.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că imobilul a aparţinut în întregime autorului reclamanţilor, decedat la 16 ianuarie 1951, conform actelor pe care le indică în cererea de chemare în judecată, acesta fiind preluat de stat în mod abuziv.

Au mai arătat reclamanţii, că, în baza Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deţinătoare a imobilului, respectiv pe intimată, care nu a dat curs notificării lor, astfel că s-a impus promovarea acţiunii de faţă.

Prin întâmpinarea formulată, intimata a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, necompetenţei materiale a instanţei, aceea a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, precum şi excepţia privind prescripţia achizitivă, toate fiind puse în discuţia părţilor şi respinse, ca neîntemeiate în şedinţa publică din 21 mai 2002.

Totodată, prin întâmpinare, intimata a solicitat a se cita în cauză A.P.A.P.S. Bucureşti, motivat de faptul că societatea deţinătoare a imobilului s-a privatizat.

La data de 21 mai 2002, intimata a formulat cerere de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. Bucureşti, solicitând instanţei ca, în situaţia în care se va admite cererea reclamanţilor, să fie obligată prin aceeaşi hotărâre chemata în garanţie să restituie valoarea bunului ce face obiectul prezentului dosar la preţul de circulaţie din momentul pronunţării, ce va fi reactualizat până la momentul achitării efective.

În motivarea cererii, s-a arătat că intimata este societate privatizată, conform art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi, în atare situaţie, nu are calitate procesuală în cazul în care se solicită restituirea unui imobil aflat în patrimoniul său, singura soluţie pe care instanţa o poate da fiind aceea de obligare a A.P.A.P.S., ca instituţie implicată în privatizare, să plătească eventualele despăgubiri, în condiţiile în care reclamanţii fac dovada îndeplinirii cerinţelor stabilite de actul normativ menţionat anterior.

Chemata în garanţie A.P.A.P.S. Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precum şi respingerea cererii de chemare în garanţie, motivat de faptul că asigură cumpărătorilor, cu care încheie contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri definitive şi irevocabile, care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de la stat.

Intimata SC C.P. SA a precizat, la data de 5 decembrie 2002, că o parte din terenul ce face obiectul litigiului, respectiv 14,88 ha, se află în administrarea SC V. SA, a cărei introducere în cauză s-a solicitat, cerere încuviinţată de instanţă la aceleaşi termen.

După administrarea probatoriilor, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 46 din 21 ianuarie 2003, a admis în parte acţiunea; a anulat hotărârea din 11 decembrie 2001 emisă de intimata SC C.P. SA; a constatat dreptul de proprietate al contestatorilor pentru cota de 1 din imobilul compus din teren şi construcţiile aflate pe acesta, judeţul Prahova, cunoscut sub denumirea de S., aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză topometrică P.D. şi schiţa de plan anexă la acesta.

Prin aceeaşi hotărâre, s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului, instalaţiilor şi obiectelor de inventar, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. Bucureşti şi a fost obligată intimata SC C.P. SA Ploieşti să plătească reclamanţilor suma de 5.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu pentru expert.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, întrucât reclamanţii au arătat atât în acţiune, cât şi în notificarea adresată intimatei, temeiul juridic al solicitărilor lor, respectiv art. 2 alin. (2) şi art. 20-25 din Legea nr. 10/2001, iar hotărârea consiliului de administraţie este asimilată unei decizii sau dispoziţii emisă de organul de conducere al societăţii deţinătoare a imobilului, astfel încât competenţa de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor date de unitatea deţinătoare a imobilului revine secţiei civile a tribunalelor, conform art. 24 pct. 8 din legea sus menţionată.

Excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor a fost considerată neîntemeiată, deoarece, cu actele depuse la dosar, aceştia au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a aparţinut autorului lor, iar cu actele de stare civilă, certificatele de moştenitor şi testamentele olografe, au probat calitatea de moştenitori testamentari asupra bunurilor rămase de pe urma autorilor.

Neîntemeiată a fost considerată şi excepţia privind prescripţia achizitivă, motivat de faptul că posesia exercitată de intimată asupra imobilului nu a întrunit cerinţele art. 1847 C. civ. pentru a duce la dobândirea proprietăţii, rezultând în mod cert că preluarea imobilului de stat s-a făcut fără titlu.

Pe fondul pricinii, tribunalul a reţinut că, în speţă, reclamanţii au calitatea de moştenitori testamentari ai autorului lor şi de proprietari în cote de 1/2 ai imobilului compus din teren şi construcţii, context în care, cu notificarea comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, au solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a 1 din imobil, invocând drept temei dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 20-25 din aceeaşi lege, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv de stat, impunându-se astfel restituirea lui în natură.

S-a considerat, că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât statul a preluat fără titlu imobilul în discuţie şi, în atare situaţie, se impune anularea deciziei (hotărârii) emisă de organul de conducere al societăţii intimate şi nu-şi pot găsi aplicabilitatea prevederile art. 27 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, invocate de intimată, întrucât privatizarea societăţii s-a făcut prin transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor aparţinând statului şi nu a reprezentat o formă de înstrăinare a bunului.

Cererea de chemare în garanţie a A.P.A.P.S. Bucureşti a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu motivarea că, potrivit art. 32 din Legea nr. 99/1999, A.P.A.P.S. poate acorda despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societăţile comerciale către foştii proprietari doar prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului, tribunalul a concluzionat că acesta nu poate fi admis, întrucât restituirea în natură a părţii de imobil corespunzătoare cotei de 1, ce reprezintă dreptul de proprietate al contestatorilor, se poate realiza numai după efectuarea unei ieşiri din indiviziune, instalaţiile şi obiectele de inventar, solicitate prin cererea de chemare în judecată, în prezent nu mai există, iar reclamanţii nu au mai susţinut această cerere cu ocazia dezbaterilor în fond.

Sentinţa a fost atacată cu apel atât de reclamanţi, cât şi de intimata SC C.P. SA Ploieşti, care au considerat-o nelegală şi netemeinică, iar prin Decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părţi.

Împotriva deciziei mai sus menţionate au declarat recurs părţile, criticând-o pentru nelegalitate, iar prin Decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat Decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut că, în mod judicios, instanţele au decis că Hotărârea din 11 decembrie 2001 a consiliului de administraţie îmbracă forma unei dispoziţii prin care se refuză restituirea imobilului, dispoziţie care poate fi contestată în temeiul art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, iar în atare situaţie competenţa de soluţionare a acţiunii revine secţiei civile a tribunalului, conform Legii nr. 10/2001, fiind considerată astfel neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a prematurităţii acţiunii.

Referitor la termenul de promovare a contestaţiei, s-a menţionat că aceasta se încadrează în intervalul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel încât excepţia tardivităţii nu poate fi primită, ca, de altfel, nici excepţia prescripţiei achizitive, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu în proprietatea statului.

S-a considerat, totodată, că sunt nefondate criticile recurentei pârâte în sensul că s-ar fi încălcat dispoziţiile referitoare la reprezentare şi principiul unanimităţii în materia acţiunii în revendicare, deoarece acţiunea se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun şi că aceasta nu este guvernată de prevederile art. 480 şi următoarele C. civ.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru ca instanţa de apel să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată integral, se încadrează în societăţile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi, deci, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură, şi dacă imobilul se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În continuare, s-a arătat că instanţa va analiza în ce măsură este admisibilă sau nu cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti şi dacă B.R.M. este una şi aceeaşi persoană cu B.R.M., autoarea recurentului - reclamant.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC V. SA, deoarece din expertiza efectuată la instanţa de fond a rezultat că această societate deţine 14 ha de teren din imobilul în litigiu, iar în ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, s-a considerat că el se impune a fi admis întrucât cererea de restituire în natură în cotă de 1, solicitată de aceştia prin acţiune, depinde de rezolvarea împrejurărilor expuse în precedent.

Prin Decizia civilă nr. 7 din 19 ianuarie 2009, pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia inadmisibilităţii cererii completatoare a acţiunii, invocată de SC C.H. SA, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare a acţiunii formulată de reclamanţii L.O. şi B.V., a respins ca nefondat apelul reclamanţilor L.O. şi B.V., a admis apelul intimatei SC C.H. SA şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

Prin aceeaşi decizie, s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, privind respingerea cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat recurs la data de 02 martie 2009 reclamanţii L.O. şi B.V., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, iar prin Decizia civilă nr. 1416 din 3 martie 2010, pronunţată în dosarul nr. 2624/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii L.O. şi B.V.; a casat în parte Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, păstrând dispoziţiile deciziei cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii completatoare a acţiunii şi respingerii pe cale de consecinţă a acesteia, reţinând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de recurs, în cercetarea criticilor formulate, a avut în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora recurenţii-reclamanţi au susţinut mai multe situaţii concrete de nelegalitate relative la limitele rejudecării apelurilor determinate de dispoziţiile deciziei de casare, respectiv caracterul obligatoriu al acestora, motivul casării cu trimitere spre rejudecare fiind astfel redat în cuprinsul deciziei instanţei supreme; să se stabilească dacă pârâta este privatizată integral, se încadrează în categoria societăţilor la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului, respectiv să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, caracterul confuz, plin de contradicţii al hotărârii atacate (întrucât între considerente şi dispozitiv nu exista o legătură logica), ignorarea dispoziţiilor deciziei de casare care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil, şi care trebuia să constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidenţei art. 29 din Legea nr. 10/2001, fără nici o interferenţă a acestuia cu alte dispoziţii legale, art. 45 din Legea nr. 10/2001, situaţie juridică deja lămurită în accepţiunea recurenţilor-reclamanţi.

A reţinut instanţa supremă că cercetarea punctuala a acestor critici de nelegalitate presupune configurarea cadrului procedural de judecata în recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 312-316 C. proc. civ.

Astfel, din conţinutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepţiunea conturată în mod constant de jurisprudenţă, dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză, iar realizarea acestei situaţii-premisă, pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs, presupune în mod necesar şi obligaţia instanţei de judecată de a pune de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, limitele rejudecării, erau determinate, pe de o parte, de regulile devoluţiunii în apel, art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de alta parte, de limitele casării, în raport de conţinutul explicit al deciziei de casare, respectiv, dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

S-a mai arătat de instanţa supremă, că, deşi, prin Decizia civilă nr. 7864 din 5 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate, a casat Decizia civilă nr. 108 din 13 mai 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că, instanţa fondului, cu ocazia rejudecării, ar fi trebuit, cu prioritate, pentru a evita orice neregularitate, în configurarea soluţiei pronunţate, să stabilească aceste coordonate, în acest sens fiind edificatoare motivele invocate şi considerentele pe care s-a sprijinit admiterea recursului, respectiv dispozitivul deciziei de casare.

Neprocedând în acest fel, a reţinut instanţa de recurs, rejudecarea pricinii în fata instanţei de apel s-a realizat în condiţii care nu au asigurat garanţiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.

De asemenea, s-a reţinut că se justifică în contextul particular al cauzei pendinte inclusiv ipoteza existenţei unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, în condiţiile în care, instanţa de apel, împotriva unor norme exprese de procedură, art. 295 alin. (1) teza 1, cât şi a unui text legal explicit de drept substanţial, art. 2 alin. (2), „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării, pe care o reexercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor", a apreciat că nu se mai impune a se constata calitatea de proprietari avută la data preluării pentru cota ce le revenea reclamanţilor din imobilul în litigiu.

În acelaşi sens, s-a reţinut că, deşi reţine că instanţa supremă a stabilit că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, instanţa de apel nu a valorizat în niciun fel această situaţie, prin raportare la chestiunea expresă pe care o avea de dezlegat în rejudecare, rezumându-se doar să constate că reclamanţii nu au formulat cerere care să vizeze desfiinţarea actului prin care s-a realizat privatizarea şi că acest fapt plasează pârâta în poziţia unui subdobânditor de bună-credinţă.

În ceea ce priveşte cererea completatoare formulată de reclamanţi la data de 30 aprilie 2007, în faţa instanţei de apel, după casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare, s-a apreciat că instanţa în mod corect a respins-o ca inadmisibilă, prin raportare la dispoziţiile exprese şi imperative ale art. 294 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, scopul acestei reglementări fiind acela de a se garanta principiul dublului grad de jurisdicţie. O atare solicitare reprezintă în sine o cerere nouă, care nu poate fi formulată pentru prima dată în faţa instanţei de apel şi nici nu poate fi considerată o majorare a pretenţiilor iniţiale, deoarece nu se încadrează în cerinţele art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia din 19 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de reclamanţii L.A. şi B.V.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a dispus restituirea în natură a 1 din imobilului compus din teren şi construcţii identificat prin raportul de expertiză şi schiţa anexă P.D.; a luat act că s-a renunţat la capătul de cerere privind restituirea în natură a instalaţiilor şi obiectelor de inventar; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1416 din 3 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus a se stabili dacă pârâta este privatizată integral, se încadrează în categoria societăţilor la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, dacă sunt incidente prevederile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului şi să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din lege.

De asemenea, instanţa a arătat că au fost ignorate dispoziţiile deciziei de casare care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil şi care trebuia să constituie premisa pentru cercetarea pe fond a incidenţei art. 29 din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat în Decizia de casare, că instanţa supremă a stabilit că preluarea bunului în proprietatea statului s-a făcut în mod abuziv, însă instanţa de apel nu a valorizat în niciun fel această situaţie, prin raportare la chestiunea expresă pe care o avea de dezlegat în rejudecare; că instanţa de apel trebuia să stabilească partea din hotărârea primei instanţe ce se impune a fi conservată pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel şi să se aibă în vedere care au fost limitele casării, aşa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanţei supreme, şi să dea eficienţă deplină chestiunilor de drept dezlegate, dat fiind caracterul obligatoriu al acestora.

Faţă de cele arătate, instanţa de apel a considerat că rezultă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură.

Acest text de lege se coroborează cu dispoziţiile art. 9 din aceeaşi lege, potrivit căruia imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.

Cu privire la incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că terenul este amplasat în extravilanul oraşului Urlaţi, conform raportului de expertiză şi schiţei anexă efectuat de expert P.D.

Deşi textul de lege sus-menţionat arată că nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţii la data preluării abuzive sau la data notificării, totuşi terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât contestatorii nu au obţinut în baza niciunei legi de reparaţie restituirea acestuia.

Conform art. 1 lit. f), cap. I din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevederile acestei legi au caracter de complinire în raport cu alte acte normative reparatorii speciale anterioare.

S-a conchis, că se impune restituirea în natură a cotei de 1 din terenul în litigiu, în baza Legii nr. 10/2001, deoarece contestatorii nu au obţinut în baza vreunei legi măsuri reparatorii pentru acest imobil.

Curtea a apreciat că sunt incidente şi dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, astfel că se impune restituirea în natură a imobilului identificat la instanţa de fond de către expertul P.D., din care rezultă că, potrivit actului de vânzare-cumpărare, autorii contestatorilor au avut în proprietate un teren în suprafaţă de 0.639251 ha, ce se află în proprietatea SC C.P. SA şi terenul în suprafaţă de 14,8868 ha, aflat în administraţia SC V. SA.

Din schiţa de plan anexă la raportul de expertiză sus-menţionat rezultă că pe acest teren se află construcţii, ce au fost identificate şi de către expertul constructor T.C.

Potrivit rapoartelor de expertiză sus-menţionate, pe terenul în litigiu, respectiv pe terenul în suprafaţă de 6392,51 mp se află un conac, pivniţe, crama cu pod, o magazie şi cabina cu cântar basculă, terenul fiind identificat de expertul P.D., construcţiile fiind în patrimoniul SC C.H. SA.

Cu privire la apelul formulat de SC C.P. SA Ploieşti, Curtea a reţinut, în privinţa excepţiilor invocate de această parte vizând inadmisibilitatea, tardivitatea formulării acţiunii, necompetenţa materială a instanţei de a soluţiona cererea de chemare în judecată, lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi prescripţia achizitivă, că acestea au fost rezolvate în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 7864/2006, în sensul respingerii lor.

A rămas să fie analizat, aşa cum s-a dispus de altfel şi prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1416 din 3 martie 2010, incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată şi dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din această lege.

Aşa cum s-a mai arătat, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 29, ci, dimpotrivă, ale art. 21 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispoziţiile art. 1 lit. f), cap. I din HG nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

S-a concluzionat, că apelul formulat de SC C.H. SA Ploieşti urmează a fi respins ca nefondat, având în vedere faptul că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus a se stabili dacă pârâta, respectiv SC C.H. SA, este privatizată integral, se încadrează în categoria societăţilor la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, dacă sunt incidente dispoziţiile acestui text de lege sau se impune restituirea în natură a imobilului, respectiv să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, iar curtea a analizat, în apelul formulat de contestatori, aplicabilitatea textelor legale sus-menţionate, astfel că soluţia care se impune asupra apelului formulat de SC C.H. SA Ploieşti este aceea de respingere ca nefondat.

Prin cererea înregistrată la această instanţă la data de 21 februarie 2010, petenta L.A. a solicitat completarea dispozitivului Deciziei din 19 ianuarie 2011, întrucât instanţa a omis să se pronunţe asupra apelului declarat de apelanta - pârâtă SC C.H. SA.

La data de 21 martie 2010, intimata a formulat note scrise prin care a invocat excepţiile tardivităţii, a lipsei de interes şi a inadmisibilităţii cererii.

Prin Decizia nr. 80 din 21 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia inadmisibilităţii şi a lipsei de interes invocată de intimata SC C.H. SA; a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 5 din 9 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti formulată de L.A.; a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 5/2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de intimata SC C.H. SA Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 46 pronunţată la data de 21 ianuarie 2003 de Tribunalul Prahova, reţinând, în esenţă, următoarele;

Cu privire la excepţia tardivităţii, Curtea a respins-o, întrucât cererea a fost formulată în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011. Astfel, Decizia a fost comunicată petentei la data de 8 februarie 2011, conform cererii formulată de aceasta pentru recomunicare la adresa cabinetului de avocatură, iar cererea de completare dispozitiv a fost formulată la data de 21 februarie 2011, deci în termenul prevăzut de art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, aceasta a fost respinsă cu motivarea că cerere este formulată conform dispoziţiilor art. 2812 C. proc. civ.

Referitor la excepţia lipsei de interes, Curtea a reţinut că şi aceasta este neîntemeiată, întrucât petenta are interesul ca raportul juridic dedus judecăţii să fie soluţionat în totalitate, respectiv instanţa să se pronunţe pe toate cererile cu care a fost investită.

Pe fondul cererii formulate, Curtea a reţinut că aceasta este fondată, deoarece instanţa a omis să se pronunţe pe apelul formulat de SC C.H. SA, deşi în considerentele deciziei se arată că se va respinge apelul acesteia şi motivele pentru care se impune această soluţie.

Conform art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., „Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare".

Din analiza dispozitivului deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011 rezultă că instanţa de apel a omis să se pronunţe pe apelul formulat de SC C.H. SA, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., motiv pentru care s-au respins excepţiile invocate, s-a admis cererea, s-a dispus completarea dispozitivului deciziei în sensul că s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de SC C.H. SA.

Împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a declarat recurs SC C.H. SA, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând şi suspendarea deciziei recurate, în conformitate cu dispoziţiile art. 300 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Prin Decizia recurată, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apelul formulat de către pârâtă, respectiv nu s-a menţionat în dispozitivul hotărârii că „se respinse apelul formulat de către SC C.H. SA", şi nici nu s-a pronunţat cu privire la motivele de apel invocate de pârâtă, precum şi cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de către acesta.

În subsidiar, s-a arătat că se critică hotărârea judecătoreasca raportat la dispoziţiile art. 304 alin. (6), (7), (8), (9) C. proc. civ., întrucât, instanţa de apel s-a rezumat la a preciza că „din Decizia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie rezultă că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele teren şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoarea a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritatea a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură.

Ori, având în vedere linia trasată de către instanţa de casare, instanţa de apel trebuia sa stabilească prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 daca imobilul a fost preluat în baza unui titlu valabil, daca societatea este privatizata integral, însă, ignorând aceasta situaţie, instanţa de apel nu a înţeles a se mai apleca asupra condiţiilor obligatorii ce trebuie îndeplinite, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi a afirmat că instanţa de casare a stabilit ca imobilul a fost preluat fără titlu.

În urma administrării probatoriilor în cauză se impunea a se constata că imobilul a fost preluat cu titlul valabil şi că societatea este privatizată, iar, faţă de această situaţie statuată şi dovedită, instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe şi cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată, în sensul obligării A.V.A.S. la plata de despăgubiri, în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. O eventuală respingerea a cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti ar fi vădit nelegală şi netemeinică, întrucât Legea nr. 99/1999 permite acordarea de despăgubiri doar prin efectul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, însă, această prevedere nu constituie un impediment, un act prohibitiv, pentru admiterea unei cereri de chemare în garanţie, aceasta fiind în spiritul Legii nr. 10/2001.

S-a mai arătat, că imobilul în litigiu cade sub incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât este situat în extravilan şi face obiectul Legii nr. 18/1991, şi că autoritatea de lucru judecat, în opinia sa, nu priveşte stabilirea preluării imobilului în mod abuziv, ci doar la excepţiile invocate.

În şedinţa publică din 1 martie 2012, apărătorul recurentei pârâte SC C.H. SA a arătat că nu mai susţine cererea de suspendare a executării deciziei recurate.

Împotriva deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, pentru următoarele considerente:

Având în vedere dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., se poate formula o cerere de completare dispozitiv, însă aceasta se poate face fie din oficiu de către instanţa, fie de către partea interesată.

Prin prisma dispoziţiei legale invocate, precum şi din analiza dosarului, se observă că cererea a fost formulată de către apelanta reclamantă L.A. şi nu de SC C.H. SA.

Ori, singura în măsură a formula o asemenea cerere era SC C.H. SA, motiv pentru care se impune admiterea excepţiei lipsei de interes şi a excepţiei de inadmisibilitate.

Examinând recursurile în limita criticilor formulate, instanţa constată următoarele:

Recursurile declarate de recurenta pârâtă SC C.H. SA împotriva deciziilor recurate se întemeiază în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, se critică Decizia nr. 5 din 19 noiembrie 2011, pronunţată de instanţa de apel, în sensul că aceasta nu s-a pronunţat şi asupra apelului declarat de pârâtă; că Decizia recurată a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare; că nu s-a stabilit pe deplin situaţia de fapt, faţă de actele şi lucrările cauzei, potrivit cărora imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 unitatea pârâtă era integral privatizată; că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie, în sensul obligării A.V.A.S. la despăgubiri, în condiţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi că terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind situat în extravilan. În ceea ce priveşte Decizia nr. 80 din 21 martie 2011, pronunţată de aceeaşi instanţă, pârâta a formulat critici în sensul că cererea de completare a deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011, formulată de reclamanta L.A., este inadmisibilă şi lipsită de interes, câtă vreme apelul asupra căruia instanţa de apel nu s-a pronunţat a fost declarat de aceasta.

Faţă de circumstanţele cauzei, în sensul că deciziile recurate au fost pronunţate de către instanţa de apel în cel de-al treilea ciclu procesual, situaţie în care instanţa de judecată era obligată să se conformeze dezlegărilor obligatorii dispuse prin deciziile de casare, prin care s-a stabilit necesitatea administrării probatoriului în vederea lămuririi situaţie de fapt pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa, la termenul din 29 martie 2012, a invocat, din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu privire la nemotivarea deciziilor pronunţate în apel, ce fac obiectul prezentelor recursuri.

Prin urmare, verificând deciziile recurate, în raport şi de acest motiv de recurs, cât şi de criticile formulate de pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Prin urmare, motivarea hotărârii înseamnă arătarea, în scris, a considerentelor care au format convingerea judecătorului că trebuie să admită sau să respingă cererile părţilor.

În acest sens, sunt aplicabile şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă naţională, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept sub toate aspectele existente în cererea de chemare în judecată, în caz contrar, fiind încălcat accesul liber la instanţă.

În ceea ce priveşte hotărârile recurate, se constată că instanţa de apel, în soluţionarea cauzei, era ţinută de dezlegările obligatorii date prin Decizia nr. 1416 din 3 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs, potrivit art. 315 C. proc. civ., privind necesitatea administrării probatoriului adecvat pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi stabilirea normelor legale incidente în speţă, şi, totodată, de limitele rejudecării stabilite prin aceasta.

Astfel, prin această deciziei, pronunţată în recurs, obligatorie pentru instanţa de apel, potrivit art. 315 C. proc. civ., s-a stabilit, în primul rând, că se impune soluţia casării cu trimitere, întrucât instanţa de apel nu s-a conformat dezlegărilor obligatorii date prin Decizia nr. 7864 din 5 octombrie 2006, pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în primul ciclu procesual, prin care s-a constatat că excepţiile tardivităţii contestaţiei, a prescripţiei achizitive, corect, au fost respinse de instanţele de fond şi apel, că regula unanimităţii nu a fost încălcată în speţă şi că, pe fondul cauzei, se impune această soluţie pentru ca instanţa „să stabilească prin probe dacă recurenta pârâtă este privatizată integral şi se încadrează în societăţile la care se referă art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată", şi să se pronunţe dacă în speţă sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001 sau se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu, în condiţiile în care va verifica prin alte probe dacă imobilul se încadrează în prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În al doilea rând, prin Decizia nr. 1416 din 3 martie 2010, pronunţată în recurs în al doilea ciclu procesual s-a dispus, în esenţă, cu caracter obligatoriu, ca instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, să stabilească dacă pârâta este privatizată integral şi se încadrează în categoria societăţilor la care face referire art. 29 din Legea nr. 10/2001, dacă sunt incidente prevederile acestui text de lege în cauză sau se impune restituirea în natură a imobilului şi să se verifice dacă imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ.

Numai că, în rejudecare, instanţa de apel, prin Decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2011, fără să se conformeze, în sensul celor mai sus expuse, deciziilor pronunţate în recurs, în sensul administrării probatoriul necesar pentru stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt şi a normelor legale incidente în speţă, a pronunţat hotărârile recurate, reţinând, în privinţa apelului reclamantei L.A., că „rezultă din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că imobilul a fost preluat abuziv, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, dimpotrivă devin aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001", în baza cărora a constatat că imobilele în litigiu sunt restituibile în natură persoanei îndreptăţite, şi că, în cel de-al doilea ciclu procesual, în apel, potrivit deciziei instanţei de recurs, au fost ignorate dispoziţiile deciziei de casare, cu referire la Decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, care au stabilit că preluarea imobilului a fost abuzivă, fără titlu valabil.

Cu privire la incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că terenul este situat în extravilan şi deşi textul de lege sus menţionat arată că nu intră sub incidenţa legii terenurile situate în extravilanul localităţii la data preluării abuzive sau la data notificării, „totuşi terenul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât contestatorii nu au obţinut în baza niciunei legi de reparaţie restituirea terenului în litigiu".

Procedând astfel, instanţa de apel, nu s-a conformat dezlegărilor date de instanţele de recurs şi nu a rejudecat procesul în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârile pronunţate de instanţa superioară, respectiv nu a arătat în considerentele deciziei motivele de fapt şi de drept pentru care nu a respectat aceste dezlegări şi, de asemenea, care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei, ceea ce echivalează cu nemotivarea acestei decizii şi are conotaţii care vizează nelegalitatea sa, precum şi neîndeplinirea obligaţiei judecătorului de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege, cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în acest sens.

Neîndeplinirea acestei cerinţe legale, a motivării hotărârii pronunţate de instanţa de apel, constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar această situaţie face imposibilă analiza legalităţii deciziei, în raport de soluţia pronunţată prin aceasta, în calea de atac a recursului.

De altfel, această hotărârea este nemotivată şi pentru considerentul că instanţa de apel, urmare a admiterii apelului reclamanţilor, schimbării sentinţei apelate şi restituirii către reclamanţi a 1 din imobilul în litigiu în natură, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, inclusiv cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, în contradictoriu cu A.P.A.P.S. Bucureşti, cerere respinsă de prima instanţă, fără să arate argumentele de fapt şi de drept pentru care a menţinut această soluţie.

Cu privire la fondul litigiului, se constată că dezlegarea chestiunii de drept privind preluarea imobilului de către stat, ca fiind abuzivă, nu era suficientă pentru soluţionarea cauzei, în sensul art. 314 C. proc. civ., aşa cum s-a stabilit prin două decizii irevocabile pronunţate de către instanţa de recurs, ceea ce a impus şi soluţiile de casare cu trimitere spre rejudecare a acesteia, în primele două cicluri procesuale, întrucât nu era pe deplin stabilită situaţia de fapt.

În concret, instanţa de trimitere, conformându-se deciziilor de casare, în rejudecarea cauzei, trebuia să stabilească regimul juridic al imobilului teren, în litigiu, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv, în primul rând, să stabilească dacă acesta face obiectul acestei legi în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din acest act normativ, potrivit căruia „nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit legilor fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare".

Prin urmare, potrivit acestui text de lege, instanţa trebuia să verifice regimul juridic al imobilului în raport de ambele ipoteze reglementate de acest text de lege, întrucât pentru a intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001 trebuie ca imobilul să nu fi făcut obiectul legilor fondului funciar şi nici să nu fi fost situat în extravilan atât la data preluării, cât şi la data formulării notificării.

În al doilea rând, dacă se reţinea că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, instanţa de trimitere trebuia să stabilească unitatea deţinătoare a acestuia, iar dacă aceasta era integral privatizată, în sensul art. 29 din Legea nr. 10/2001, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru a hotărî asupra naturii măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, respectiv restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, trebuia să stabilească modalitatea de preluare a imobilului de către stat, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, cu titlu valabil sau fără titlu valabil, întrucât, potrivit acestui act normativ, toate preluările făcute de stat în această perioadă au caracter abuziv, cu atât mai mult, cu cât atât prin criticile formulate în apel, cât şi prin cele formulate în recurs, pârâta SC C.H. SA Ploieşti a susţinut, cu privire la preluarea imobilului de către stat, că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, respectiv că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.

De apreciat că, în privinţa preluării imobilului de către stat, numai instanţa de recurs în cel de-al doilea ciclu procesual a stabilit că a fost abuzivă, trimiterile din considerentele acesteia cu privire la modul de preluare a imobilului „fără titlu", vizează criticile formulate de recurenţii reclamanţi.

Tot cu privire la natura măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, în condiţiile în care se constata că acesta este deţinut de o societate comercială integral privatizată şi a fost preluat de stat fără titlu valabil, devenind incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, trebuia să se aibă în vedere că modificările aduse art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, devenit art. 29 în forma republicată, prin Legea nr. 247/2005, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, instanţa de apel trebuia să stabilească entitatea obligată să propună măsurile reparatorii în echivalent.

Prin urmare, instanţa de apel, nerespectând dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs, în rejudecarea pricinii, a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea art. 314 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta SC C.H. SA Ploieşti împotriva deciziei nr. 80 din 21 martie 2011, pronunţatăde aceeaşi instanţă, se constată că este întemeiat, în raport şi de motivul de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de instanţă, din oficiu, pentru următoarele considerente:

Excepţiile lipsei de interes în formularea cererii de completare dispozitiv şi a inadmisibilităţii acesteia, invocate de recurenta pârâtă, se constată că sunt nefondate, întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, această cerere a fost formulată în temeiul art. 2812 C. proc. civ., iar potrivit acestui text de lege oricare dintre părţi poate formula o asemenea cerere, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta are interesul ca raportul juridic dintre aceasta şi pârâtă să fie soluţionat unitar, respectiv ca instanţa să se pronunţe cu privire la toate cererile cu care a fost investită.

Însă, cu privire la fondul apelului declarat de pârâta SC C.H. SA, din considerentele acestei decizii rezultă că prin considerentele deciziei a cărui completare se solicită, din 9 ianuarie 2011, „se arată că se va respinge apelul acesteia şi motivele pentru care se impune această soluţie".

Or, motivarea unei hotărâri, prin care instanţa expune considerentele de fapt şi de drept pentru care a adoptat soluţia ce se regăseşte în dispozitivul acesteia, face corp comun cu dispozitivul său.

De aceea, nu poate fi primită susţinerea instanţei de apel în sensul că motivarea căii de atac soluţionată pe calea cererii de completare formulată în temeiul art. 2812 C. proc. civ., se regăseşte în conţinutul altei decizii şi, din aceste considerentele, Decizia nr. 80 din 21 mai 2011 pronunţată de instanţa de apel apare ca nemotivată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nepronunţarea instanţei de apel asupra fondului apelului declarat de pârâta SC C.H. SA.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte motive de recurs formulate de recurenta pârâtă, va admite recursurile declarate de aceasta, va casa deciziile recurate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va ţine seama de celelalte critici formulate de pârâtă, va face verificările necesare în sensul celor mai sus expuse şi va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi, pentru justa soluţionare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâta SC C.H. SA împotriva deciziei nr. 5 din 19 ianuarie 2011 şi a deciziei nr. 80 din 21 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care le casează.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2339/2012. Civil. Conflict de competenţă....  ICCJ. Decizia nr. 2332/2012. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2340/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs