ICCJ. Decizia nr. 2403/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2403/2012
Dosar nr.1411/118/2007
Şedinţa publică din 2 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1607 din 19 decembrie 2008, Tribunalului Constanţa, secţia civilă, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei S.E., a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru capătul doi de cerere şi a respins cererea privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 29378 din 02 octombrie 1998, 28110 din 13 decembrie 1996, 28109 din 13 decembrie 1996 şi nr. 26945 din 26 septembrie 1996, încheiate între R.A. E.D.P.P. Constanţa şi pârâţii D.G., S.C.I., R.I., R.E., I.T. (fostă R.) şi T.R.M., ca fiind prescrisă.
A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în restituire şi a prematurităţii, ca nefondată.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi, în consecinţă, a obligat pârâţii Municipiul Constanţa, prin Primar şi Consiliul Local Constanţa să restituie în natură reclamanţilor imobilul reprezentat de Corpul 3 de construcţie, compus din parter plus un etaj, şi teren liber în suprafaţă de 382,50 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
A obligat pârâţii să emită o dispoziţie motivată cu propunere de despăgubiri, conform legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv pentru Corpurile 1 şi 2 de construcţie şi terenul aferent construcţiilor înstrăinate ce nu pot fi restituite în natură şi a obligat pârâţii Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul Local Constanţa plata sumei de 6500 lei, către reclamanţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de succesori ai defunctului N.C., persoană menţionată în actul de preluare prin naţionalizare a imobilului notificat şi că prezumţia instituită prin art. 22 ind.1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 612 mp şi construcţie a fost proprietatea autorului reclamanţilor şi a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/195, act normativ calificat ca fiind abuziv prin Legea nr. 10/2001, nu a fost răsturnată de către pârâţi, situaţie în care, Tribunalul a stabilit că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Imobilul a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi s-a stabilit că este format din suprafaţa totală de teren de 612 mp pe care se află amplasate trei corpuri de construcţie cu următoarea componenţă; corpul CI din imobil este o construcţie tip parter cu două apartamente; corpul C2 din imobil este o construcţie tip demisol şi parter iar corpul C3 este o construcţie de tip parter plus un etaj. Potrivit situaţiei juridice depusă în dosar s-a reţinut faptul că cele două corpuri de construcţie, respectiv CI şi C2, inclusiv terenul aferent acestora, au făcut obiectul unor acte de înstrăinare către foştii chiriaşi ai imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, în timp ce corpul C3 de construcţie se află în administrarea RA E.D.P.P. Constanţa fiind grevat de existenţa unui contract de închiriere. Raportul de expertiză a evidenţiat şi terenul care poate fi restituit în natură reclamanţilor. respectiv suprafaţa de 382,50 mp, la determinarea acestuia instanţa având în vedere atât suprafaţa ocupată de construcţiile CI şi C2 cât şi servitutea de trecere astfel cum este reglementată de art. 612 şi art. 494 C. civ.
Prin urmare, instanţa a stabilit că numai o parte din imobil poate fi restituită în natură reclamanţilor, pentru partea înstrăinată chiriaşilor şi pentru suprafaţa de teren afectată folosinţei apartamentelor înstrăinate acoperirea prejudiciului reclamanţilor urmând a se face prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, potrivit legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii C.I.M., R.G.M. şi S.L.C. şi pârâţii R.I., S.C., D.G., Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi RA E.D.P.P. Constanţa.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 298 din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, s-au respins apelurile reclamanţilor, apelurilor pârâţilor R.I., S.C. şi D.G. şi de pârâta RA E.D.P.P. Constanţa şi s-a admis apelul pârâţilor Municipiul Constanţa, prin primar şi Consiliul local al municipiului Constanţa şi s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul restituirii în natură către reclamanţi a părţii din Corul C3 ce nu a fost înstrăinat către cumpărătoarea T.I., delimitat prin suplimentul în raportul de expertiză intervenient în interes propriu, P.N.
Au fost obligaţi pârâţii autorităţii locale să propună acordarea de despăgubiri conform, titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi pentru spaţiul din Corpul C3 nerestituit în natură.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Reclamanţii au notificat Primăria Municipiului Constanţa solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului din Constanţa, imobil care a aparţinut în proprietate autorului lor, N.C. şi care a fost preluat abuziv de Stat prin naţionalizare în temeiul Decretului nr. 92/1950.
In procedura de restituire iniţiată de reclamanţi prin notificare calitatea de persoane îndreptăţite o au, potrivit art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, persoanele fizice sau persoanele juridice care au avut calitatea de proprietari ai bunului imobil la data preluării (art. 3) precum şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite [art. 4 alin. (2)].
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că, în privinţa calităţii de moştenitor, legea specială nu are dispoziţii derogatorii astfel că şi în această procedură se aplică normele de drept comun în materia succesiunii legale sau testamentare.
In speţă, potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 111 din 25 octombrie 1999 emis de Biroul Notarului Public I.E. (fila 246 dosar fond). la decesul defunctului N.C., decedat la Târgovişte la 15 aprilie 1957, întreaga succesiune a defunctului s-a transmis către V.E., soră postdecedată, R.H., nepoată de soră predecedată şi S.D.A., nepot de soră predecedată.
Ca urmare a decesului succesorilor autorului N.C., succesiunea lor s-a transmis către persoanele care au fost menţionate în certificatele de moştenitor întocmite cu ocazia dezbaterilor succesorale, respectiv:
- de pe urma defunctei V.E. au rămas ca moştenitori A.V., P.G. şi M.P., potrivit certificatului de moştenitor nr. 315/1970 eliberat de notariatul de Stat (fila 9 dosar fond); la decesul defunctei A.V. au rămas moştenitorii A.I., R.E., M.P. şi P.G. (certificatul de moştenitor nr. 447/1973 eliberat de notariatul de stat - fila 11 dosar fond); la decesul defunctei R.E. succesiunea s-a transmis către P.G. şi C.I.M. potrivit certificatului de moştenitor nr. 2088 din 09 noiembrie 1994 eliberat de Notariatul de Stat (fila 10 dosar fond); la decesul defunctei M.P. succesiunea sa transmis către C.I.M. şi M.D.N. potrivit certificatului de moştenitor nr. 1517/1989 eliberat de Notariatul de Stat (fila 12 dosar fond); la decesul lui M.D.N. succesiunea s-a transmis către C.I.M. potrivit certificatului de moştenitor nr. 5/1997 eliberat de BNP M.R. (fila 13 dosar fond); d-nele P.G. şi C.I.M. au formulat acţiunea în restituire de faţă, având calitatea de reclamante.
- de pe urma defunctei R.H. a rămas ca succesor reclamantul R.M.G. potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 5t)/2000 eliberat de BNP D.D. (fila 16 dosar fond);
- de pe urma defunctului S.D.A. au rămas ca succesori S.L.C. şi S.E., potrivit certificatului de moştenitor nr. 2526/1984 eliberat de Notariatul de Stat (fila 14 dosar fond); la decesul defunctei S.E. succesiunea s-a transmis, potrivit certificatului de moştenitor nr. 359/2002 eliberat de BNP (fila 15 dosar fond), reclamantului S.L.C.;
In calitate de moştenitori potrivit succesiunilor deferite conform certificatelor de moştenitor enunţate, reclamanţii au dobândit nu numai bunurile acolo înscrise dar şi vocaţia de a dobândi bunuri viitoare sau creanţe care ar fi aparţinut autorului lor. în această ultimă categorie intră şi bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi în legătură cu care legiuitorul a prevăzut că succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii.
Reţinând în acelaşi timp, potrivit pct. 22.1 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, preeminenţa puterii doveditoare a certificatului de moştenitor precum şi faptul că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 40/1953, în vigoare la momentul emiterii unora dintre certificatele de moştenitor prezentate în cauză, dar şi conform art. 88 din Legea nr. 36/1995, până la anularea sa prin hotărâre judecătorească certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor şi constatând că în speţă nu au fost înlăturate prin hotărâre judecătorească certificatele de moştenitor depuse de reclamanţi, în mod corect s-a stabilit că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul care a aparţinut defunctului N.C., critica din apelul pârâţilor Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi RA E.D.P.P. Constanţa fiind neîntemeiată sub acest aspect.
Critica privind lipsa calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului care a aparţinut defunctului N.C. apare ca neîntemeiată şi din perspectiva neconcordanţei existente între numele fostului proprietar, N.C. şi în numele autorului reclamanţilor, N.C.
Instanţa de apel a mai reţinut că din foaia de date pentru cartea funciară întocmită în anul 1941 pentru imobilul din Constanţa, (fila 21 dosar fond) rezultă că proprietarul, dl. N.I.C., avea domiciliul în Târgovişte. Astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor nr. 111 din 25 octombrie 1999 emis de Biroul Notarului Public I.E., autorul reclamanţilor, dl. N.C. a avut ultimul domiciliu în Târgovişte. Acest element de identificare, respectiv domiciliul, dar şi numele asemănătoare N.N. (în condiţiile în care frecvenţa unui asemenea nume este redusă în rândul populaţiei României) sunt suficiente pentru a forma convingerea instanţei că există identitate între fostul proprietar al imobilului, N.C. şi autorul reclamanţilor, N.C. La acestea se adaugă şi declaraţiile de notorietate date de numiţii A.A. şi P.M.I., declaraţii care atestă identitatea între N.C. şi N.C., persoană cunoscută declaranţilor şi în raport de care se apreciază ca fiind incidente prevederile cuprinse în pct. 23.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, acest text reglementând sistemul probator în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat, mai facil decât cel comparativ din dreptul comun, respectiv în materia revendicărilor imobiliare.
Nefondată este şi critica din apelul reclamanţilor privind soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere să se constate nulitatea absoluta a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Astfel, se reţine că pârâţii chiriaşi D.G. şi I., R.T., R.I. şi E. şi T.I. au cumpărat în anii 1996, respectiv în 1998 apartamentele pe care le deţineau cu contracte de închiriere în imobilul în litigiu, contractele de vânzare cumpărare fiind încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.
Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentei legi". Raţiunea instituirii unui termen special de prescripţie a fost aceea de a se grăbi clarificarea situaţiei juridice a acestor imobile pentru a se curma pe viitor, mai exact după 14 august 2002, orice contestaţii sau procese privind titlul juridic în temeiul căruia sunt stăpânite şi folosite asemenea imobile şi pentru a se evita starea de incertitudine în care s-ar putea afla cumpărătorii unor asemenea imobile, pe o perioadă îndelungată (acţiunea în nulitate absolută fiind imprescriptibilă). Aşadar, indiferent de cauza de nulitate - absolută ori relativă - dreptul la acţiune în anularea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv de stat, încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.
Instanţa de fond a constatat că, faţă de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care reglementează termenul în care poate fi exercitat dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare cu privire la imobilele ce fac obiectul acestei legi, în raport de data introducerii acţiunii de faţă de către reclamanţi la 19 aprilie 2004, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii actelor de vânzare cumpărare încheiate de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, este prescris.
Această soluţie este legală deoarece, având în vedere raţiunea instituirii unui asemenea termen special, verificarea termenului special de prescripţie prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se face în toate situaţiile în care se pune problema constatării de către instanţă a nulităţii unor asemenea acte, indiferent de modalitatea în care se invocă nevalabilitatea acestor contracte, respectiv prin acţiune principală în constatarea nulităţii ori prin invocarea nulităţii pe calea excepţiei.
Argumentul din apelul reclamanţilor referitor la verificarea prescripţiei speciale numai atunci când se cere pe cale principală nulitatea contractului de vânzare, iar nu şi în situaţia în care nevalabilitatea contractului se-invocă pe calea excepţiei nu poate fi primit pentru că, printr-o asemenea interpretare, s-ar ajunge cu uşurinţă la eludarea dispoziţiilor legale speciale care reglementează termenul de prescripţie, ceea ce nu este permis.
De asemenea, nu poate fi primită nici apărarea reclamanţilor în sensul că nu au cunoscut în termen de încheierea acestor contracte în temeiul Legii nr. 112/1995 câtă vreme reclamanţii se puteau adresa administratorului imobilului, anterior formulării notificării de restituire, cu o cerere de comunicare de date privind situaţia imobilului. Numai în cazul în care reclamanţii ar fi întâmpinat un refuz expres de comunicare a acestor date ar fi putut justifica depăşirea termenului de prescripţie. Cum în speţă reclamanţii nu au făcut dovada unui asemenea refuz, propria culpă nu poate 11 invocată de reclamanţi pentru a obţine câştig în cererea de anulare a contractelor de vânzare cumpărare.
In ceea ce priveşte critica din apelul reclamanţilor cu privire la nerestituirea întregii suprafeţe de teren a imobilului din Constanţa, instanţa de apel a reţinut-o ca nefondată.
Din datele dosarului rezultă o situaţie necontestată de reclamanţi în sensul că o parte din terenul în suprafaţă de 612,20 mp, ce compune imobilul în litigiu, este ocupată de construcţiile cu destinaţia de locuinţe şi care au fost înstrăinate către pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a mai reţinut că în mod corect instanţa de fond nu a dispus restituirea în natură şi a terenul afectat de spaţiile vândute către pârâţi, în suprafaţă de 382,50 mp, identificat prin raportul de expertiză P.N. ca fiind delimitat prin punctele A,A, a,b,c,d,e,f,g,h,i,j,k,l,m,n,o,p,r,E,A câtă vreme, în raport de prevederile art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/1995. interpretate în modalitatea prevăzută de art. 37 din HG nr. 20/1996 şi prin raportare la art. 36 din Legea nr. 18/1991, cumpărătorii acestor locuinţe dobândesc. în virtutea legii şi un drept de proprietate asupra terenului aferent acestora, situaţia acestui drept urmând a fi rezolvată ulterior cumpărării, pe cale administrativă, în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991.
De asemenea, în temeiul art. 21 din Legea nr. 112/1995, odată cu restituirea în natură şi dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor se dobândeşte şi dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, aşa cum au fost determinate la data trecerii în proprietatea statului, cu excepţia suprafeţei ocupate şi aferente altor construcţii şi dotări edilitare realizate, cu aprobările legale, după această dată. Şi despăgubirile cuvenite foştilor proprietari potrivit art. 12 din Legea nr. 112/1995 se acordă pentru apartamentele nerestituite în natură şi pentru terenurile aferente, care formează un tot unitar.
Instanţa de apel a reţinut că din interpretarea textelor legale sus invocate rezultă că terenul aferent construcţiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi considerat teren liber în accepţiunea Legii nr. 10/2001, astfel că pentru acest teren reclamanţilor li se cuvin, în temeiul art. 1 alin. (2), art. 20 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii în echivalent.
Ca atare, s-a reţinut că, în afară de spaţiile reţinute de instanţa de fond a fi fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv construcţiile CI şi C2, potrivit datelor prezentate de RA E.D.P.P. Constanţa şi a contractului de vânzare cumpărare depus la dosar, o cameră din corpul de clădire C3 a fost înstrăinată către T.I. (decedată, al cărei moştenitor este T.R.M. - introdusă în proces în locul mamei sale), astfel că se impune o corecţie a sentinţei în ceea ce priveşte dispoziţia de restituire în natură a acestui corp C3, instanţa de fond reţinând corect că spaţiul înstrăinat către cumpărătoarea T.I. nu poate fi restituit în natură, dar fără a fi identificat corect amplasamentul întregului apartament vândut către aceasta. In acest sens, apelul pârâţilor municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa este întemeiat.
Apelul pârâţilor R.I., S.C. şi D.G. a fost apreciat ca nefondat.
Noţiunea de „suprafaţă aferentă construcţiei vândute” nu a fost definită de legiuitor, textul art. 26 din Legea nr. 112/1995 limitându-se doar să afirme că „suprafeţele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aliate la data de 22 decembrie în posesia acestora şi care depăşesc suprafaţa aferentă construcţiilor, rămân în proprietatea statului", motiv pentru care instanţa, pentru determinarea acestor suprafeţe, într-o practică constantă ( ex: încheierea nr. 11/C/2008 pronunţată în dosarul nr. 5148/118/2006, menţinută prin Decizia civilă nr. 8880 din 02 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Decizia civilă nr. 170 din 24 iunie 2009, menţinută prin Decizia civilă nr. 3277 din 26 mai 2010 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie), a avut în vedere criteriul dedus din necesitatea asigurării unei utilizări normale a construcţiei dobândite prin cumpărare.
În acest sens, s-a apreciat că suprafaţa aferentă construcţiei trebuie să includă nu numai terenul de sub construcţie şi un teren necesar asigurării întreţinerii curente a construcţiei, dar şi o suprafaţă de teren care să permită accesul cumpărătorului la locuinţa cumpărată.
În speţă, apelanţii pârâţi pretind că întreaga suprafaţă de teren de 612,20 mp ce compune imobilul în litigiu este necesară pentru exploatarea normală a locuinţelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, suprafaţa de teren considerată liberă de instanţa de fond fiind afectată de nişte anexe - magazii de lemne şi de conductele ce traversează terenul şi deservesc locuinţele înstrăinate.
Susţinerea pârâţilor nu poate fi primită câtă vreme, pentru anexele gospodăreşti nu a fost prezentată nici o autorizaţie de construcţie, aceste anexe fiind construcţii provizorii, situaţie în care sunt considerate incidente prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că „se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile”.
Concluzia este similară şi pentru argumentul că terenul este afectat de conductele de apă, canalizare şi termoficare ce deservesc construcţiile înstrăinate, pe de o parte pentru că legiuitorul nu include asemenea amenajări în categoria celor care, din cauza utilităţii lor publice, împiedică restituirea în natură şi pe de altă parte pentru că reclamanţilor li s-a restituit în natură o parte din construcţii. utilităţile urmând a fi destinate şi folosului acestora, în egală măsură. Aceste servituţi vor continua să grefeze terenul restituit către reclamanţi, dar ele nu pot împiedica restituirea în natură a terenului liber din perspectiva Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii C.I.M., L.M.C., S.C.L. şi de pârâta RA E.D.P.P. Constanţa.
Criticile aduse de reclamanţi hotărârii instanţei de apel, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, reclamanţii susţin că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care nu este incidentă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
O altă critică vizează restituirea întregului teren de 612,20 mp.
Reclamanţii mai susţin că instanţa de apel deşi a depăşit limitele investirii sale în condiţiile în care a reţinut aspecte ce nu au constituit motive de apel nici în apelul Municipiului Constanţa şi nici în cel al Consiliului local al municipiului Constanţa.
În acest sens, reclamanţii susţin că în mod greşit s-a admis apelul pârâtului Municipiul Constanţa şi Consiliul local al municipiului câtă vreme argumentele pe care instanţa de apel a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond, nu au constituit motive de apel criticile aduse hotărârii instanţei de apel de pârâta RA E.D.P.P. Constanţa vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:
Se susţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în condiţiile în care aceştia nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire, neexistând identitate de nume între N.C. şi C.N.
Or, neputându-se reţine legătura dintre reclamanţi şi numitul N.C., în mod greşit s-a reţinut calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
O altă critică, vizează aspecte ce nu au constituit însă motive de apel, solicitându-se a se reţine faţă de raportul de expertiză efectuat în cauză că restituirea în natură creează situaţii locative de natură să determine alte litigii motiv pentru care se solicită a se stabili doar măsuri reparatorii în echivalent prin despăgubiri.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele :
În ce priveşte recursul declarat de pârâta RA D.E.P.P. Constanţa, este de reţinut că deşi în apel a formulat doar critica legată de lipsa calităţii procesuale active a reclamanţilor şi respectiv a calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, totuşi în recurs formulează şi alte critici ce vizează măsura reparatorie ce s-ar cuveni reclamanţilor constând doar în despăgubiri şi nu restituire în natură.
Or, faţă de această situaţie, Înalta Curte reţine că ultima critică constituie o critică nouă formulată „omisso medio”, fără să fi făcut obiectul analizei instanţei de apel.
Astfel, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, şi care trebuie să se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul examinării instanţei anterioare şi care implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul au fost exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.
Aceasta este practic una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs vor putea fi invocate doar criticile aduse şi în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, întrucât în ipoteza contrară s-ar ajunge la situaţia că anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară în recurs.
Astfel, faţă de cele expuse, se va examina doar critica legată de lipsa calităţii procesuale active a reclamantului şi respectiv a calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, ce a constituit motiv de apel.
Astfel, faţă de certificatele de moştenitor, de foaia de date pentru cartea funciară întocmită în anul 1941 pentru imobilul din litigiu, şi faţă de declaraţiile de notorietate existente la dosar, date de numiţii A.A., P.M.I., instanţa de a apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii prin raportare la dispoziţiile art. 22 indice 1 din Legea nr. 10/2001, art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, fiind astfel dovedită atât calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii a reclamanţilor cât şi legitimitatea lor procesuală.
Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fost respins ca nefondat.
Cu privire la recursul reclamanţilor, Înalta Curte reţine următoarele :
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi de data introducerii acţiunii (19 aprilie 2004) a fost examinată de instanţa de apel în mod corect.
De altfel, instanţa de apel a reţinut că această excepţie poate fi ridicată atât pe cale principală cât şi de excepţie.
Articolul 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Termenul de un an prevăzut de textul legal sus invocat a fost prelungit succesiv cu câte trei luni prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 5/2001.
Instituţia prescripţiei, în general şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta, nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept.
Or, exercitarea unui drept de către titularul său, nu poate avea loc decât într-un cadru prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Articolul 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate abuziv, şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen, impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite, în ceea ce priveşte raporturile juridice civile precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor legale mai sus evocate, nefiind fondată astfel critica legată de prescripţia dreptului la acţiune reţinută de instanţa de apel.
Nefondată este şi critica legată de nerestituirea suprafeţei de 612,20 mp, faţă de concluziile expertizei efectuată în cauză, din care rezultă că terenul liber ce poate fi restituit în natură este de 382,50 mp.
De altfel, este de reţinut că instanţa de apel a analizat situaţia faptică şi juridică a terenului solicitat de reclamanţi, reţinând în condiţiile expertizei efectuate în cauză, că restul terenului este afectat de conductele de apă, canalizare şi termoficare ce deservesc construcţiile înstrăinate şi că în condiţiile în care reclamanţilor li s-a restituit în natură o parte din construcţii, utilităţile sunt destinate şi folosinţei acestora.
Nefondată este şi critica reclamanţilor legată de depăşirea limitelor investirii instanţei de apel în condiţiile în care un motiv de apel formulat de pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul local Constanţa viza şi greşita restituire în natură a Corpului C3 de construcţie.
Din perspectiva celor expuse, criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se respinge atât recursul reclamanţilor, cât şi al pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii L.M.C., C.I.M., S.C.L. şi de pârâta RA E.D.P.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 298 C din 22 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2761/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2193/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
