ICCJ. Decizia nr. 2761/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2761/2012
Dosar nr.3591/108/200.
Şedinţa publică din 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată iniţial la Secţia contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Arad la data de 06 iulie 2009, reclamantul G.I. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.300.000 Euro, respectiv echivalentul în lei la cursul euro din ziua plăţii - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic de 1 an închisoare şi 4 ani şi 7 luni deportare în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951 – 10 ianuarie 1956.
În fapt, se arată de către reclamant că, în baza unor motive politice, la 18 iunie 1951 i s-a stabilit domiciliul obligatoriu împreună cu familia în loc. Vădenii Noi judeţul Galaţi, până la data de 10 ianuarie 1956 conform adeverinţei 5419 din 25 septembrie 1996.
În timpul deportării condiţiile erau din cele mai grele, oamenii fiind înfometaţi şi puşi la munci istovitoare. Într-o asemenea situaţie, reclamantul a încercat să fugă din acest infern, fiind însă prins în scurt timp iar prin sentinţa nr. 35 din 27 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Timişoara a fost condamnat la 1 an închisoare corecţională pentru săvârşirea de acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, acesta fiind încarcerat în Penitenciarul Timişoara şi transferat ulterior în Penitenciarele din Jilava şi Isalniţa.
Nici după eliberarea din penitenciar seria persecuţiilor nu a încetat, întrucât a fost în permanenţă supravegheat, a întâmpinat mari dificultăţi în continuarea studiilor şi ulterior în găsirea unui loc de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 116 din 24 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă exercitată de către reclamantul G.I. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Arad şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare a reclamantului.
A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 75000 EURO despăgubiri sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii şi suma de 4200 lei cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut că prin măsura abuzivă a deportării şi condamnării la închisoare, reclamantului i s-a cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, de asemenea a influenţat şi relaţiile sociale, onoarea, reputaţia –aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane – relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei Miliţii sau Securităţi, având ca obiect (…) internarea în unităţi şi colonii de muncă (…), iar în cuprinsul aceleaşi legi, art. 5 alin. (1) lit. a) se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (…)”.
În atare condiţii, instanţa a constatat că acţiunea este întemeiată şi reţinând că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie sunt îndeplinite, se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei.
Prin Decizia nr. 480 A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri şi a admis apelul pârâtului.
A fost schimbă în tot hotărârea sentinţa, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M.Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă examinarea apelului declarat de către pârât, în sensul verificării temeiului juridic al hotărârii atacate şi , desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamantul G.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Arad.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul G.I., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că prin constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, a fost golită de conţinut legea reparatorie în întregul său, fiind totodată înfrânt şi accesul liber la justiţie, garantat de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.
Deşi instanţa de judecată are obligaţia să aplice normele constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, prin soluţia de admitere a apelului pârâtului şi de respingere a acţiunii sale în totalitate, pe motiv că nu mai există temei de drept, instanţa a refuzat să-i judece cauza, contrar prevederilor art. 3 C. civ., normă de aplicabilitate generală, inclusă în domeniul special reglementat de Legea nr. 221/2009.
Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a avut drept consecinţă încălcarea drepturilor sale consfinţite de dispoziţiile art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul său la respectarea bunurilor.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a fost determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, chestiune exterioară voinţei sale.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în prezentul litigiu este de natură să ducă la încălcarea pactelor şi tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Deşi a depus în apel o completare a temeiului acţiunii, prin care a invocat în cauză şi incidenţa dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., art. 16 şi art. 52 din Constituţia României, art. 2, art. 3, art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 998 – 999 C. civ., instanţa de apel le-a ignorat în totalitate.
Au fost ignorate în totalitate aspectele de fond ale cauzei, care relevă caracterul politic al măsurii administrative a deportării pe o durată de 4 ani şi 7 luni, dar şi a consecinţelor acestei măsuri, ca şi a celei de 1 an închisoare corecţională, asupra sa, cu afectarea gravă a atributelor esenţiale ale oricărei persoane.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu consecinţa menţinerii şi a dispoziţiei primei instanţe de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în cauză.
Recursul este fondat, doar pentru considerentele ce succed:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M.Of.”.
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M.Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 5 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: "prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate”.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Procedând la soluţionarea cauzei inclusiv prin raportare la normele şi jurisprudenţa convenţională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituţia României şi dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaţionale invocate în cererea de recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica aceluiaşi reclamant privind încălcarea actelor şi tratatelor internaţionale la care România este parte.
Nu pot fi primite nici criticile privind verificarea temeiniciei acţiunii deduse judecăţii prin raportare la alte dispoziţii legale decât cele avute în vedere de prima instanţă, norme invocate în apel, dat fiind interdicţia impusă de textul art. 294 C. proc. civ., privind inadmisibilitatea modificării, printre altele, a temeiului cererii de chemare în judecată, în faza de judecată a apelului.
Sunt însă fondate criticile reclamantului privind greşita respingere a acţiunii introductive de instanţă în integralitatea sa, deci inclusiv a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supus reclamantul, cerere ce-şi găseşte corespondent într-o normă legală, art. 4 din Legea nr. 221/2009, precum şi în probaţiunea cauzei, care confirmă aplicarea măsurii administrative a deportării reclamantului, considerată de aceeaşi lege specială (art. 3) drept măsură cu caracter politic inclusă în câmpul de reglementare al acestei legi.
Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului în aceste limite, cu consecinţa menţinerii restul dispoziţiilor deciziei (cu privire la soluţia dată apelului reclamantului) şi ale sentinţei (privind dispoziţia de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, întrucât constatarea neconstituţionalităţii normei ce a constituit temeiul cererii sale, nu-i este imputabilă, ci culpa aparţine exclusiv statului ce a adoptat norma constatată ulterior a nu fi conformă legii fundamentale).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 480A din 08 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică Decizia în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 116 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, se va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor morale.
Păstrează restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2762/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2403/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
