ICCJ. Decizia nr. 2193/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2193/2012
Dosar nr. 2628/30/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2010, sub nr. 2628/30/2010, pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii R.E., R.V. şi R.O. au solicitat să se constate că li se aplică de drept dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 şi să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri morale în cuantum de 100.000 Euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat defunctului V.R. şi la 160.000 Euro cu acelaşi titlu, cu privire la defuncta R.M., prejudiciul fiind cauzat ca urmare a deportării în Bărăgan.
Au mai solicitat acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 100.000 Euro pentru distrugerile aduse construcţiei înscrise în C.F. 520 Beregsău Mic; pentru confiscarea materialelor de construcţie depozitate în vederea edificării unui corp nou de clădire; pentru confiscarea mobilierului, a inventarului gospodăresc din imobil, a inventarului agricol şi a animalelor din gospodărie, respectiv contravaloarea producţiei agricole de pe 7 ha teren, aferentă perioadei 18 iunie 1951-20 decembrie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 2241 din 21 septembrie 2010, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârât, ca neîntemeiată; a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pe pârât la plata daunelor morale pentru autorul V.R., în sumă de 750 Euro pentru reclamanta R.E. şi câte 1125 Euro pentru fiecare dintre reclamanţii R.V., R.O. şi, respectiv, a sumei de 400 Euro pentru fiecare dintre reclamanţii R.V. şi R.O. pentru autoarea R.M., sumele urmând a fi plătite în echivalent în lei la cursul Băncii Naţionale a României la data plăţii; a respins, în rest, pretenţiile reclamanţilor; a respins cererea reconvenţională având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii către reclamanţi, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că reclamanţii şi autorii lor, soţul reclamantei R.E. şi tatăl reclamanţilor R.V. şi R.O., precum şi bunica acestora din urmă au fost deportaţi pentru o perioadă de aproximativ 5 de ani de zile, între 1951-1955, în baza deciziei MAI nr. 200/1951.
Prin hotărârile din anul 1990 s-a stabilit pentru soţul reclamantei R.E. şi tatăl reclamanţilor R.V. şi R.O. dreptul la indemnizaţia lunară de 900 ROL, ca urmare a aplicării dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990.
Tribunalul a constatat că reclamanţii şi autorii lor, soţ-tată şi bunică, se încadrează în dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, motiv pentru care acţiunea trebuie admisă în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege, modificată prin OUG nr. 62/2010.
La stabilirea cuantumului despăgubirii datorate pentru prejudiciul moral produs prin deportare, instanţa a avut în vedere durata măsurii aplicate, durerile psihice suferite de cei în cauză, determinate de măsurile respective, afectarea situaţiei familiale, rezultată din consecinţele relatate de reclamanţi în acţiunea introductivă, afectarea posibilităţii de a contribui material şi spiritual la creşterea şi educarea copiilor, în cazul autorilor reclamanţilor.
În acelaşi timp, pentru daunele acordate în considerarea prejudiciului autorului reclamanţilor, soţ şi tată, instanţa a ţinut seama de indemnizaţia acordată acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, aşa cum rezultă din actele depuse în susţinerea acţiunii.
În ce priveşte daunele materiale solicitate, din actele depuse de reclamanţi rezultă că ele se referă la bunurile mobile lăsate în urmă în gospodărie, dar, din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din legea specială rezultă că legiuitorul a avut în vedere exclusiv bunurile imobile când a prevăzut modalitatea respectivă de reparare a prejudiciului cauzat de măsura administrativă cu caracter politic. Interpretarea menţionată derivă din faptul că articolul precitat condiţionează acordarea unor astfel de despăgubiri de nerestituirea bunurilor în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv.
Prin urmare, instanţa a respins pretenţiile reclamanţilor în sumă de 100.000 Euro.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanţii şi pârâtul, care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia civilă nr. 356 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de pârât, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunal.
Instanţa de apel a reţinut, în pronunţarea acestei hotărâri, că, dincolo de încetarea efectelor juridice ale unor articole ale Legii 221/2009 modificată prin OUG nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi, respectiv, nr. 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituţională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soţii/soţiile şi descendenţii acestora) ce au suferit condamnări politice şi măsuri asimilate acestora în perioada de referinţă a legii.
Este evident, în consecinţă, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidenţa ei şi aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziţii de substanţă ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.
În cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii administrative abuzive.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (şi) descendenţii de gradul al doilea al persoanelor condamnate politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Câtă vreme reclamanţii au invocat că, urmare a măsurii administrative, unele bunuri au fost confiscate şi, având în vedere considerentele mai sus arătate, interpretarea restrictivă dată de hotărârea primei instanţei suscitate este contrară dispoziţiilor legii.
Aceasta pentru că noua lege de reparaţie nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ţinut să o aplice nu poate să o facă.
Reţinând că, urmare a greşitei interpretări a legii, niciunul dintre bunurile pentru care reclamanţii au solicitat despăgubiri nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanţă a respins acest capăt de cerere fără a-l mai examina pe fond, devenind, astfel, incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 202/2010 [date fiind dispoziţiile art. XXII alin. (2) din legea de modificare].
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauza se afla în stare de judecată pe fond în fata instanţei de apel, Curtea de Apel Timişoara neavând niciun motiv pentru care să nu soluţioneze apelurile formulate pe fondul cauzei cu privire la acest capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 295-296 C. proc. civ.
Mai mult, având în vedere faptul că apelul este o cale devolutivă de atac, instanţa de apel avea posibilitatea soluţionării pe fondul cauzei şi a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, în cazul în care a considerat că soluţia data de instanţa de fond acestui capăt de cerere este neîntemeiată, pe baza probatoriului administrat în primă instanţă sau a probatoriului nou administrat în fata instanţei de apel, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
În consecinţă, soluţia de desfiinţare a sentinţei civile nr. 2241 din 21 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă este neîntemeiată şi încalcă principiile bunei administrări a justiţiei, generând doar întârzierea nejustificată a soluţionării cauzei.
2. În subsidiar, susţine că Decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, în prezent, acţiunea reclamanţilor este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, drept pentru care acţiunea reclamanţilor se impune a fi respinsă ca neîntemeiată.
Cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, în mod corect Tribunalul Timiş a respins acest capăt de cerere, întrucât, din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile şi, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din condiţionarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natura sau în echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv.
Aceasta soluţie rezultă fără echivoc dacă se consultă expunerea de motive a proiectului Legii nr. 221/2009.
Având în vedere aceste considerente, nu pot fi acordate despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor din materia fondului funciar.
Recurentul pârât a solicitat în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara în vederea rejudecării pe fond a apelului, iar, în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului formulat de către reclamanţii R.E., R.V. şi R.O., precum şi admiterea apelului formulat de către pârât, schimbarea, în parte, a sentinţei, în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale şi menţinerea sentinţei privind respingerea ca neîntemeiat a restului pretenţiilor morale şi pretenţiilor materiale solicitate.
Intimaţii reclamanţi nu au depus întâmpinare în dosar.
Cu privire la criticile recurentului referitoare la modalitatea de soluţionare a cererii de acordare a daunelor morale, Înalta Curte a invocat, ca motiv de ordine publică, incidenţa, în speţă, a deciziei pronunţate în interesul legii nr. 12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
1. Soluţia de desfiinţare a sentinţei şi trimitere a cauzei, spre rejudecare, la acelaşi tribunal este consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. în cauză, Curtea având posibilitatea să soluţioneze pe fond susţinerile apelanţilor în legătură cu ambele cereri formulate de reclamanţi, respectiv de acordarea a daunelor morale şi a celor materiale, deoarece prima instanţă intrase în cercetarea fondului cererii de chemare în judecată sub aspectul tuturor pretenţiilor formulate de aceştia.
De altfel, în ceea ce priveşte daunele morale, nici nu rezultă din considerentele deciziei dacă şi pentru ce motiv Curtea a trimis caua spre rejudecare, cu atât mai mult cu cât a reţinut încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor relevante din Lege, în urma pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, ceea ce ar fi presupus admiterea apelului declarat de pârât, cu consecinţa finală a respingerii acestei cereri, ca neîntemeiată, şi, corespunzător, respingerea apelului declarat de reclamanţi sub acest aspect.
Prin urmare, nu erau incidente dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., aplicate greşit de Curte faţă de soluţia primei instanţe.
Având în vedere criticile recurentului, care supun dezbaterii chestiuni de fond asupra ambelor cereri formulate de reclamanţi, Înalta Curte consideră că nu se impune casarea deciziei recurate, în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, casare care ar fi pur formală, analiza aspectelor de fond urmând a fi făcută de prezenta instanţă, aceasta raportat şi la necesitatea respectării termenului rezonabil de soluţionare a procesului, principiu reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În plus, cum s-a arătat deja, Curtea a antamat soluţia ce trebuia pronunţată pe fondul cererii de acordare a daunelor morale, reţinând incidenţa, în speţă, a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar, în ceea ce priveşte daunele materiale, pentru considerentele ce se vor prezenta în continuare, Decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
2. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că intimaţilor reclamanţi nu li se cuvin, în actuala configuraţie a Legii nr. 221/2009, nici daune materiale şi nici daune morale.
În ceea ce priveşte daunele morale, susţinerile recurentului referitoare la incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în speţa de faţă, raportat şi la Decizia în interesul legii nr. 12/2011, sunt întemeiate.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care textul a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există, însă, un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracaş împotriva României, hotărârea publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 189 din 9 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba, aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba, în speţă, de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamanţilor, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia dintre părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat.
De asemenea, nu se poate reţine nici că, prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie cu referire la art. 6.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, aşa încât instanţele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanţei supreme a deciziilor Curţii Constituţionale raportat la dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în speţa de faţă.
În ceea ce priveşte daunele materiale, în mod greşit Curtea de Apel a inclus în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 şi bunurile mobile, textul de lege nevizând şi bunuri de această natură.
Astfel, potrivit textului de lege sus-menţionat, persoanele prevăzute de lege pot solicita „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri sau, eventual, bunuri mobile devenite imobile prin destinaţie (cazul bunurilor enumerate în art. 6 din Legea nr. 10/2001, de exemplu). De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac şi obiectul legilor speciale de reparaţie menţionate în text şi pentru care încă nu s-au obţinut măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece, în cuprinsul dispoziţiei enunţate, se arată că pot fi solicitate daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „…dacă bunurile respective nu i-au fost restituite…în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005”.
Într-o interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre care este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular şi, cum această individualizare vizează cele două legi de reparaţie, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obţinut deja o reparaţie, obiectul pretenţiilor materiale formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinaţie.
Or, cum pretenţiile reclamanţilor vizează bunuri mobile, astfel cum au fost enumerate mai sus, cererea lor privind daunele materiale nu se subsumează sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate pentru utilajele agricole, nici această pretenţie nu se încadrează în dispoziţiile textului de lege sus-menţionat, deoarece, chiar dacă, în principiu, astfel de bunuri ar putea face obiectul Legii nr. 10/2001 [art. 6 alin. (2)], fiind imobile prin destinaţie, atât timp cât nu au fost preluate odată cu un imobil, prin natura lui, sunt excluse din sfera de aplicare a acestei legi.
Or, reclamanţii nu au solicitat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, daune materiale pentru imobile, prin natura lor, care, în plus, să atragă şi incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care să nu fie restituite în condiţiile acestei legi până la formularea acţiunii în temeiul Legii nr. 221/2009.
În raport de soluţia ce urmează a se pronunţa asupra cererii de chemare în judecată, de respingere în tot, reclamanţilor nu li se cuvin nici cheltuieli de judecată, nefiind întrunite condiţiile art. 274 C. proc. civ. în acest sens.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei Curţii de Apel, pe care o va modifica în parte, în sensul că, pentru aceleaşi argumente, în baza art. 296 din Cod, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii primei instanţe.
Va schimba, în parte, sentinţa apelată, în sensul că va respinge, în totalitate, acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.
Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei (privind admiterea apelului declarat de pârât) şi sentinţei (privind respingerea excepţiilor procesuale, respingerea cererii de acordare a daunelor materiale şi respingerea cererii reconvenţionale).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, împotriva deciziei nr. 356 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică, în parte, Decizia recurată.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii R.O., R.E. şi R.V. împotriva sentinţei civile nr. 2241 din 21 septembrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Schimbă, în parte, sentinţa apelată, în sensul că respinge, în totalitate, acţiunea, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2403/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2183/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
