ICCJ. Decizia nr. 2737/2012. Civil

Comentarii

0

Prin acțiunea înregistrată 24 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta V.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Finanțelor Publice Gorj, pentru ca prin sentința ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la 1.200.000 lei, cu titlu de daune morale și cheltuieli de judecată.

în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma unui denunț, a fost cercetată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 254 C. pen., iar ulterior prin rechizitoriul întocmit de parchet a fost trimisă în judecată pentru această faptă.

Deși era nevinovată și nu existau probe împotriva ei, prin Ordonanța din 2 februarie 2007, procurorul a dispus măsura reținerii pe o perioadă de 24 de ore, începând cu 2 februarie 2007 orele 0,18 până la data de 3 februarie 2007, orele 0,18, iar mai apoi, i-a fost restrânsă libertatea prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, măsură dispusă de procuror prin Ordonanța din 2 februarie 2007 și menținută de instanța de judecată prin încheierea nr. 22 din 6 februarie 2007.

S-a susținut că reținerea sa pe o perioadă de 24 de ore de către procuror a fost nelegală, întrucât în cauză trebuia aplicată prezumția de nevinovăție, iar măsura preventivă de a nu părăsi localitatea a fost menținută până la trimiterea în judecată prin rechizitoriul parchetului la 7 mai 2007, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 C. pen., iar instanța de fond în mod corect nu a mai prelungit măsura.

Prin sentința penală nr. 472 din 27 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția penală, a fost achitată în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., reținându-se că inculpata nu a săvârșit fapta pentru care a fost trimisă în judecată.

Sentința în primă instanță pronunțată de Tribunalul Gorj a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia penală nr. 88 din 24 aprilie 2009, decizie menținută prin decizia nr. 3100 din 2 octombrie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, urmare a respingerii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

A mai susținut prin cererea de chemare în judecată că măsurile reținerii pe nedrept de 24 de ore, precum și cea a restrângerii libertății de a nu părăsi localitatea au fost de natură să-i cauzeze o suferință de ordin moral, deși Constituția României în art. 23 reglementează prezumția de nevinovăție potrivit cu care " libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile", iar "până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare persoana este considerată nevinovată".

Prin sentința civilă nr. 403 din 17 noiembrie 2010, a fost admisă în parte acțiunea; a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la 50.000 lei despăgubiri, sub forma daunelor morale și la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamantă și pârât, prin decizia nr. 228 din 18 aprilie 2011, a respins ambele căi de atac pentru considerentele ce urmează.

Conform jurisprudenței C.E.D.O., pentru ca o privare de libertate să corespundă exigențelor Convenției, aceasta trebuie să fie dispusă cu respectarea dispozițiilor substanțiale și procedurale din dreptul intern și să fie conformă cu scopul prevăzut de art. 5, de a proteja orice persoană împotriva arbitrariului.

O garanție împotriva arbitrariului este aceea a necesității sau proporționalității măsurii luate în raport cu circumstanțele cauzei.

în jurisprudența C.E.D.O., necesitatea a fost apreciată ca un criteriu care justifică măsurile privative ori restrictive de libertate, dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare și strict cerute de împrejurările situației.

Detenția unei persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât poate fi justificată numai dacă alte măsuri, mai puțin severe, s-au dovedit ineficiente pentru apărea interesului urmărit (cauza Rupă c. României/2008, Pantea c. României, notar c. României, Kaja c. României/2006).

în deplină concordanță cu exigențele C.E.D.O. au fost constituite garanții constituționale, respectiv art. 23 alin. (2) din Constituție. Arestarea unei persoane este permisă doar în cazurile și cu procedura prevăzută de lege, Codul de procedură penală consființând caracterul de excepție al privării de libertate al persoanei în cursul procesului penal și stabilind expres și limitativ în cuprinsul art. 143 și 148 C. proc. pen., condițiile și cazurile care pot justifica măsura arestării preventive.

Tocmai datorită caracterului de excepție al arestării preventive, deci al lipsirii de libertate, instanța europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiției existenței unei bănuieli rezonabile legitime, plauzibile și verosimile, care să justifice arestarea unei persoane, deoarece plauzibilitatea bănuielilor solicitată de art. 5, paragraf. 1 lit. c) din Convenție, pe care se întemeiază o arestare, constituie un element esențial al protecției cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate.

Ceea ce trece plauzibil depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, prin urmare, trebuie să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune (Erdagoz c/Turciei/2000, Bora și alții c/ Turciei).

Instanța a constatat că, așa cum a reținut și instanța penală în întregul ciclu procesual, nu au existat indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, respectiv infracțiunea de mită prevăzută și pedepsită de art. 254 C. pen., care să fi justificat măsura reținerii pe timp de 24 de ore și ulterior, a restrângerii libertății prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

Concret, în speța supusă judecății, s-a constatat că în urma unui denunț s-a organizat un flagrant la domiciliul reclamantei, dar, potrivit probelor existente, respectiv, înregistrările audio/video din 01 februarie 2007, procesul-verbal de percheziție încheiat la aceeași dată, la orele 19⁰⁰, declarațiile denunțătorului date imediat acțiunii organizate, nu s-a putut reține comiterea infracțiunii de luare de mită.

Instanțele au reținut că atât înregistrările audio/video, cât și declarația denunțătorului și a celorlalți martori nu au fost concludente, dimpotrivă atitudinea manifestată de către reclamantă, inculpată în acel dosar, a fost de refuz categoric a primirii sumelor de bani, admonestând chiar persoana care a îndrăznit să se prezinte cu plicurile la domiciliul său. De asemenea, din percheziția imobiliară efectuată imediat după pătrunderea denunțătorului în locuința reclamantei inculpate, a rezultat că plicurile cu bani nu se aflau în domiciliul său.

Toate aceste aspecte reliefate mai sus nu puteau constitui bănuieli verosimile, în sensul art. 5, paragraf 1, lit. c) atunci când s-a procedat la reținerea reclamantei și nici nu au justificat măsura luată ulterior de restrângere a libertății prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

în funcție de cele expuse mai sus, s-a constatat că nu este întemeiată critica formulat de pârât, în apel, privind plauzibilitatea măsurilor luate față de reclamantă prin existența unor bănuieli verosimile, situație în care nu ar fi fost justificată acordarea daunelor morale, așa cum a procedat instanța de fond.

Or, față de contextul împrejurărilor în care s-a efectuat reținerea pentru 24 de ore a reclamantei, s-a demonstrat că nu au existat fapte sau informații de natură a convinge că persoana în cauză a comis infracțiunea de luare de mită, bănuielile întemeiate numai pe denunțul anterior al persoanei care a declarat că va înmâna o sumă de bani pentru a promova examenul, neputând fi considerate verosimile în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, daune la care reclamanta este îndreptățită în condițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen., 998-999 C. civ. și art. 48 alin. (3) din Constituție, se constată că acestea au fost corect stabilite.

Prejudiciul moral constituie o atingere adusă onoarei și demnității unei persoane, caracterizată nu numai prin punerea acestei persoane într-o situație de inferioritate față de propria sa apreciere, ci și de atragerea ostilității, oprobriului celorlalți membrii ai comunității. De asemenea, prejudiciul moral are în vedere și afectarea situației familiei, a celei profesionale și sociale, prin urmare, vizează toate aspectele vieții de familie și sociale a persoanei respective, precum și sănătatea acesteia.

Daunele morale nu pot fi cuantificate în sensul unui prejudiciu material, însă ele dobândesc un conținut economic prin solicitarea făcută, iar prin acordarea lor trebuie să se urmărească ca aceste despăgubiri să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin măsurile luate de stat. Așa cum rezultă din jurisprudența C.E.D.O., sunt acordate ca o reparație pentru starea de teamă, de neplăceri și de nesiguranță rezultate din violarea dreptului, urmărindu-se acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora (cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit /1995).

Raportat la criteriile enunțate mai sus de apreciere a prejudiciului moral, se constată că suma acordată cu acest titlu de instanța de fond este echitabilă, având în vedere că procesul penal s-a derulat rapid, achitarea fiind pronunțată la 27 noiembrie 2007, fapta fiind reținută a fi fost săvârșită la 01 februarie 2007, iar consecința acestei soluții a fost de repunere a reclamantei în drepturile pe care aceasta le pierduse anterior prin luarea măsurilor pentru care s-au solicitat prezentele daune morale. De altfel, chiar anterior soluției de achitare, se dispusese reintegrarea sa în muncă prin sentința nr. 602 din 28 martie 2007, a Tribunalului Gorj și decizia de reintegrare nr. 138 din 30 aprilie 2007.

Este adevărată susținerea sa că a fost supusă unei ample campanii mediatice, care a avut consecințe negative asupra reputației sale, dar prin acordarea daunelor morale se urmărește nu atât o despăgubire materială cât o reparație a consecințelor negative pe plan social, familial, al vieții și sănătății, o satisfacție pe plan moral.

Nu se poate stabili o cauzalitate directă între fapta prejudiciabilă moral și decesul tatălui reclamantei, cum susține aceasta prin motivele de apel și nici față de starea sa de sănătate. Este posibil ca starea de sănătate a reclamantei să fi fost influențată de situația creată prin reținerea sa pentru 24 de ore și măsura obligării de a nu părăsi localitatea, datorită factorului stres accentuat în momentele respective, dar prin acordarea daunelor morale nu pot fi înlăturate aceste consecințe, ci se urmărește ca persoana să primească o compensare sau satisfacție prin recunoașterea acestor consecințe negative.

împotriva deciziei au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. reclamanta și pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., critică decizia sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale stabilit de instanță, apreciind că acesta este mult prea mic față de prejudiciul suferit.

Astfel, urmare luării măsurii reținerii s-a constituit o comisie de cercetare a abaterilor disciplinare la nivelul Universității Constantin Brâncuși, dispunându-se desfacerea contractului individual de muncă. Totodată recurenta a fost supusă unei campanii ample de presă, campanie ce continuă și în prezent.

Se mai arată că starea sa de sănătate s-a agravat, dobândind o boală incurabilă, diabet de tip II, fiind afectată și starea de sănătate a părinților săi.

Recurenta susține că instanța nu a analizat corespunzător conținutul probelor testimoniale din care rezultă gradul de afectare a valorilor sale fundamentale, ceea ce impune repararea integrală a prejudiciului de ordin psihic, profesional și moral.

Statul român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304¹ C. proc. civ., invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acordarea de despăgubiri ar fi trebuit stabilită prin raportare doar la durata arestării ilegale de 24 ore.

Se mai arată că jurisprudența internă precum și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului arată că cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile patrimoniale i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală.

De asemenea, aceeași jurisprudența statuează, în raport de circumstanțele cauzei, o poziție moderată pentru sumele acordate, așa încât pretențiile reclamantei sunt mult prea mari, putând duce la o îmbogățire fără just temei în dauna Statului român.

Cu privire la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată se solicită înlăturarea acestor dispoziții întrucât Statul român nu a fost în culpă.

înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate reține caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed.

Prioritar, înalta Curte arată că își însușește în totalitate situația de fapt și de drept reținută de instanța superioară de fond.

Atât reclamanta cât și pârâtul critică decizia instanței de apel, din perspective contrare, cuantumul daunelor morale acordate, critici ce urmează a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Astfel, existența prejudiciului urmare a privării nelegale de libertate este independentă de întinderea perioadei în care persoana a fost privată de dreptul său fundamental la libertate ori de măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit nu se folosesc criterii prestabilite de evaluare. Atât instanțele naționale cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului judecă în materie, în echitate, urmarea aprecierii circumstanțelor particulare ale cauzei.

în cauză, lipsirea reclamantei de libertate și limitarea dreptului la liberă circulație au afectat acesteia onoarea și reputația ceea ce a atras afectarea relațiilor interumane cu prietenii, colegii, cariera universitară precum și viața de familie propriu-zisă.

Așa cum au reținut ambele instanțe de fond, măsura reținerii pe 24 de ore de către procuror, fără a fi justificată de probele administrate în cauză care au condus la achitarea reclamantei pentru lipsa faptei (art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.), au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

După luarea măsurii din probele administrate în cauză s-a reținut că prin decizia nr. 21 din 5 februarie 2007 a Universității Constantin Brâncuși s-a constituit o comisie de cercetare a abaterilor disciplinare săvârșire de reclamantă, cadru didactic la această universitate. Comisia a întrunit un raport, care a arătat că din informațiile apărute în presa scrisă și audio vizuală locală și centrală a reieșit faptul că reclamanta a fost implicată într-un flagrant organizat în seara zilei de 1 februarie 2007 la domiciliul acesteia din comuna Drăguțești de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj și Inspectoratul de Poliție Gorj la sesizarea unui grup de studenți din cadrul facultății de Științe Economice.

în urma acțiunii întreprinse de parchet, V.M. a fost reținută în baza unui mandat de reținere de 24 ore. Raportul a menționat în continuare că imaginea Universității Constantin Brâncuși a fost asociată în continuare cu evenimentele în care a fost implicată reclamanta și care au adus prejudicii grave climatului universitar și prestigiului universității.

în urma acestui raport, prin decizia nr. 26 a Universității, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Decizia a fost contestată de petentă, iar prin sentința nr. 602 din 28 martie 2007 a Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă contestația, s-a constatat nulă decizia și s-a dispus reintegrarea în muncă a petentei, ea fiind reintegrată prin decizia nr. 138 din 30 aprilie 2007.

în toată această perioadă a fost supusă unei vaste campanii de presă, care a continuat și după aceea, chiar pe timpul soluționării cauzei.

în speță, privarea reclamantei de libertate și restrângerea dreptului său la liberă circulație, suferințele cauzate de culpabilizarea sa gratuită și arestarea nelegală, suferința psihică generată de stigmatizarea sa în societate, pierderea prestigiului profesional, au creat un prejudiciu cert, pentru a cărei reparare suma de 50.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă deoarece suma de bani stabilită cu titlu de daune morale nu are drept scop de a repune victima în situația similară cu cea avută anterior.

Și aceasta, pentru că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil deoarece trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Reclamanta solicită reevaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, cerere ce nu poate fi primiră față de configurația actuală a dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., ce permit verificarea deciziei instanței de apel doar pentru motive de nelegalitate nu și pentru motive de netemeinicie.

Pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. indicat de reclamantă drept temei al recursului nu își are incidența în cauză, deoarece pretinsele motive contradictorii invocate nu reprezintă decât argumentele instanței prin care s-au înlăturat cerințele părților conform dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la critica pârâtului cu privire la greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanța constată că și aceasta este nefondată.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată derivă din însuși faptul că reclamanta a avut calitatea de parte câștigătoare în proces.

Cum Statul român a căzut în pretenții, dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost corect aplicate în cauză.

înalta Curte, pentru cele ce preced, a respins recursurile în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

← ICCJ. Decizia nr. 3084/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 4976/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil: