ICCJ. Decizia nr. 4976/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1474 din 14 martie 2011, Tribunalul Timiș, a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul H.C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș.
Pentru a pronunța astfel, Tribunalul a reținut că se solicită acordarea de despăgubiri morale și materiale, în condițiile prevăzute de art. 1, 5 și următoarele din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 998 și urm. C. civ., temeiul de drept reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit a) Teza I din Legea nr. 221/2009 fiind însă declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, iar, conform art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile declarate neconstitutionale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, daca, în acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, termenul împlinindu-se la 30 decembrie 2010, astfel ca textul de lege menționat și-a pierdut eficienta juridică, acțiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiata și urmând a fi respinsă ca atare.
în ceea ce privește despăgubirile materiale, tribunalul a constatat că o astfel de pretenție este prescrisă, întrucât, conform art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de 3 ani a început să curgă de la data 01 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România și s-a împlinit pe data de 31 decembrie 1992, regula generală privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune fiind consacrat de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 republicat, care, in acord și cu art. 1886 C. civ., prevede ca prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, în speța, la 22 decembrie 1989, de când s-ar fi putut reclama și solicita repararea nedreptăților suferite in vechiul regim, pentru perioada anterioara lunii decembrie 1989, instanța apreciind ca a operat suspendarea prescripției dreptului la acțiune, in sensul prevederilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958.
în ceea ce privește caracterul politic al măsurii de condamnare, în contextul în care nu se mai pot obține despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiție a acțiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent în România.
împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul H.C.M., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii pretențiilor formulate.
Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare, prin care să-și exprime punctul de vedere cu privire la recursul declarat în cauză.
La termenul de judecată din 17 ianuarie 2012, instanța în baza art. XIII din Legea nr. 202/2010 de modificare a art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009 și raportat la petitul principal al cererii, care constituie plata unor despăgubiri morale întemeiat pe Legea nr. 221/2009, temei la care nu s-a renunțat, precum și la data pronunțării sentinței atacate, a recalificat prezenta cale de atac din apel în recurs.
Prin decizia nr. 81 din 17 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a l - a civilă, s-a respins recursul reclamantului, reținăndu-se în esență, că analizând prin prisma motivelor invocate sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de actele și lucrările dosarului și dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ., Curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o hotărâre temeinică și legală,, după cum urmează:
Prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamant în susținerea acțiunii, astfel că solicitarea sa nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este și jurisprudența C.E.D.O. arătată.
în ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea are în vedere ca sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".
De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acțiunea acestuia. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se afla pe rolul Tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.
S-a mai reținut de instanța de recurs că recurentul încearcă să creeze o confuzie între instituții juridice diferite, cu conținut și regim juridic distinct, lucru ce nu poate fi acceptat. Aserțiunile vizând neretroactivitatea legii civile nu sunt aplicabile în cauză, întrucât decizia Curții Constituționale nu este o lege, ci o hotărâre, ce se publică în M. Of., astfel că nu se impune respectarea principiului enunțat de art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, al neretroactivității legii civile noi.
Suntem în prezența controlului constituționalității unei legi ulterior adoptări sale, pe calea excepției de neconstituționalitate a unei dispoziții legale. Astfel, după constatarea neconstituționalității unui text de lege, acesta nu mai poate fi aplicat în cauzele aflate pe rolul instanței de judecată, întrucât contravine unor dispoziții constituționale, act normativ cu rang prioritar. Este evident că decizia Curții Constituționale este obligatorie în toate dosarele ce nu sunt soluționate definitiv, fără excepție, neprezentând relevanță data înregistrării acțiunii pentru că, față de modalitatea invocării acestei excepții, aceasta se întâmplă întotdeauna în cadrul unui proces aflat pe rolul instanței de judecată.
Dispozițiile C.E.D.O. și ale Primului Protocol adițional la C.E.D.O. nu au fost încălcate prin sentința atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudențele acestei instanțe europene.
în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiunea în pretenții întemeiată pe disp. art. 998-999 C. civ., aceasta a fost corect reținută de către prima instanță, în raport de prev. art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, față de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
Nici Raportul final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste și nici adoptarea Legii nr. 221/2009 nu pot fi privite ca recunoașteri apte să producă întreruperea termenului de prescripție, în condițiile art. 19 din Decretul-Lege nr. 167/1958, atâta timp cât au existat numeroase acte normative adoptate anterior (Decretul-Lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999) care au recunoscut comportamentul abuziv al autorităților comuniste în situații similare celei invocate de către reclamant, acordând drepturi persoanelor aflate în aceste situații. Pentru aceleași considerente, nu se poate reține că Legea nr. 221/2009 sau Raportul arătat sunt motive temeinice pentru a aprecia repunerea în termenul de acțiune pentru valorificarea pretențiilor întemeiate pe disp. art. 998-999 C. civ.
în ceea ce privește celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acțiune (art. 504 C. proc. pen. și art. 2 și 3 C.E.D.O.), în mod just Tribunalul a reținut că nu sunt incidente în cauză, pentru considerentele arătate de Tribunalul Timiș (absența unei hotărâri penale de condamnare și neaplicarea dispozițiilor C.E.D.O. pentru situații petrecute anterior ratificării de către Statul Român a acestei convenții, ce a avut loc în anul 1994) și pe care curtea și le însușește în întregime, fără a le mai relua, față de faptul că sunt expuse în cuprinsul prezentei hotărâri anterior.
împotriva deciziei pronunțată în recurs, reclamantul a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate în argumentarea căruia a reluat motivele din apel.
înalta Curte a invocat excepția inadmisibilității recursului invocată de partea adversă prin întâmpinare și a rămas în pronunțare pe această excepție potrivit considerentelor următoare:
în situația în care instanța de apel a judecat ca instanță de recurs - cum este cazul în speță - împotriva hotărârilor pronunțate în recurs - irevocabile nu mai pot fi atacate cu un nou recurs, ceea ce ar însemna recurs la recurs.
în sistemul nostru de drept, mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea acestora și efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor, și într-o anumită ordine.
Ori, în pricina de față, prin prezentul recurs declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs - recurs la recurs, înalta Curte urmează să îl respingă ca inadmisibil.
Prin urmare, având în vedere că reclamantul a declarat recurs la recurs, criticile vizând fondul cauzei nu mai pot forma obiectul controlului judiciar în calea de atac exercitată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2737/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4933/2012. Civil → |
|---|
