ICCJ. Decizia nr. 2774/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2774/2012
Dosar nr.19515/3/2008
Şedinţa publică din 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 22 mai 2008 şi înregistrată sub nr. 19515/3/2008, reclamantul S.S. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Sectorului 5 Bucureşti şi Consiliul Local al sectorului 5 Bucureşti pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună retrocedarea în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 terenul situat în Bucureşti, sector 5 în suprafaţă totală de 495 mp.
La data de 15 mai 2009, acţiunea a primit o precizare în sensul că temeiul de drept în baza căruia reclamantul a formulat pretenţiile sale îl constituie dispoziţiile art. 480, art. 481 C. civ. raportat la Decizia nr. 53/2007 pronunţată de Î.C.C.J., Secţiile Unite.
Prin sentinţa civilă nr. 1586 din 03 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local Sector 5 Bucureşti şi Primăria Sectorului 5 Bucureşti şi a respins cererea în revendicare împotriva acestor pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Instanţa a admis cererea precizată formulată de reclamant în contradictoriu cu primăria Municipiului Bucureşti pe care a obligat-o să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din litigiu în suprafaţă de 510 mp aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.G.C.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Calitatea procesuală pasivă nu aparţine autorităţii administrativ teritoriale a sectorului 5 deoarece imobilul se află, în prezent, în patrimoniul Municipiului Bucureşti.
Prin actul de donaţiune autentificat sub nr. 18812 din 24 aprilie 1946 de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat, A.E. a donat imobilul din Bucureşti fiicelor sale C.T., E.T., F.A., C.A. si S.A.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 1331/1982 emis de Notariatul de stat Sector 5 Bucureşti, de pe urma defunctei T.E., decedata la data de 24 septembrie 1982 au rămas ca moştenitori N.C., A.F. si B.S. De asemenea, din certificatul de moştenitor nr. 394/1985 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 5 Bucureşti, rezultă că de pe urma defunctei A.F., decedată la data de 08 mai 1985, au rămas ca moştenitori, N.C. şi B.S. De pe urma defunctei B.S., decedată la data de 30 aprilie 1987 conform certificatului de moştenitor nr. 1153/1987 emis de Notariatul de stat Sector 5 Bucureşti, a rămas ca moştenitor S.E. Potrivit certificatului de moştenitor nr. 1331/1982 emis de Notariatul de stat Sector 5 Bucureşti, de pe urma defunctei, N.C. decedată la data de 13 august 1995, a rămas ca moştenitor S.L.A. Din certificatul de moştenitor nr. 159/1996 emis de BNP N.D., Tribunalul a reţinut că a rămas ca moştenitoare S.E., iar de pe urma acesteia din urma, decedată la data de 12 octombrie 1997, a rămas ca moştenitor reclamantul S.S.
Imobilul situat în Bucureşti, sector 5, a făcut obiectul Decretului Consiliului de stat nr. 310 din 26 septembrie 1986. In tabelul anexa nr. 4 al Decretului, la poziţia nr. 78 sunt înscrişi; B.S., cu 124 mp teren şi construcţii în suprafaţă de 80,80 mp; N.C., cu 123 mp teren şi cu construcţii în suprafaţă desfăşurată de 110,38 mp, A.F. cu 124 mp teren şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 77,03 mp şi N.E., A.F., B.S., cu 124 mp teren şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 156,01 mp (fila 45 dosar).
Din adresa nr. 3307 din 04 martie 2010 a SC C. SA, tribunalul a reţinut că pe terenul imobilului din sector 5, nu s-a realizat scopul exproprierii impus prin Decretul nr. 310/ 1986.
Din adresa nr. 16898 din 16 noiembrie 2010 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Infrastructură şi Servicii publice, rezultă că imobilul situat în sector 5, nu a fost declarat de utilitate publică şi nu este în prezent afectat de Regularizarea traseului Bulevardului Tudor Vladimirescu, între Strada Cedrilor şi Calea Rahovei.
De asemenea, din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert P.G.C., tribunalul a constatat că terenul este liber de construcţii.
Reclamantul, în calitate de moştenitor al foştilor titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu a formulat prezenta acţiune în revendicare pentru restituirea imobilului preluat de stat, fără a urma procedura reglementată de dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 privitoare la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De aceea, sub aspectul dispoziţiilor de drept aplicabile tribunalul a soluţionat cererea având în vedere Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, obligatorie pentru instanţe, în temeiul art. 329 C. proc. civ. Potrivit acestei decizii în privinţa opţiunii între aplicarea legii speciale şi aplicarea dreptului comun – „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.
In cauza de faţă, cercetarea acţiunii în revendicare în temeiul dreptului comun este posibila fără a aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, deoarece imobilul revendicat nu a fost înstrăinat, ci este în continuare în patrimoniul statului, fiind liber de construcţii si nefiind declarat de utilitate publică.
Mai mult decât atât, tribunalul a reţinut că soluţia contrară ar fi de natură să aducă atingere accesului la justiţie al reclamantului, drept garantat de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Faţă de aceste considerente instanţa a analizat cererea în temeiul art. 480 C. civ., al art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi al art. 1 Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Comparând titlurile părţilor, tribunalul a reţinut că pârâtul nu deţine un titlu cu privire la imobilul revendicat, în schimb dreptul reclamantului este preferabil, întrucât acesta se întemeiază pe acte translative de proprietate a căror valabilitate nu a fost contestată.
Astfel, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 octombrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, iar potrivit alineatului ultim al aceluiaşi articol „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului„.
In cauză imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în baza unui Decret de expropriere, fără despăgubiri pentru teren, fiind acordate despăgubiri numai pentru construcţii şi acestea fiind plafonate la o sumă maximă.
Decretul de expropriere nu poate fi apreciat ca fiind un act normativ constituţional în raport cu Constituţia din 1965, în vigoare la acea data. Potrivit art. 36 din Constituţia în vigoare la acea dată "dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege”,.
Decretul 310 din 26 septembrie 1986 încalcă aceste prevederi de vreme ce nu ocrotea proprietatea cetăţenilor români – deposedându-i de aceasta fără despăgubire prealabilă, fiind contrar si Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară şi care prevedea în art. 17 pct. 1 şi 2 că "orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociere cu alţii; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Încălcând actele normative menţionate Decretul 310 din 26 septembrie 1986 nu poate constitui titlu valabil al statului în interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin urmare, având în vedere că, pentru considerentele expuse statul deţine imobilul în baza unui titlu nevalabil, ca acţiunea în revendicare este acţiunea introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, ea presupunând în mod necesar compararea titlurilor de proprietate ale părţilor implicate, apare evident că acţiunea în revendicare a reclamantului (care are un titlu de proprietate valabil asupra imobilului) este întemeiată.
Prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri, pârâtul a susţinut că, instanţa de fond a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Având în vedere temeiul de drept invocat de reclamant precum şi dispoziţiile din Decizia nr. 53/2007 pronunţată de Î.C.C.J., Secţiile Unite, acţiunea de faţă este inadmisibilă dacă a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Întrucât dispoziţiile art. 11 din legea mai sus invocată asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul care poate fi invocat după intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 este inadmisibilă, având natura unei acţiuni de drept comun în raport de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001. Având în vedere aspectul că imobilul face obiectul legii speciale de restituire, reclamanţii având posibilitatea redobândirii acestui imobil în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, reclamantul nu mai are deschisă calea unei acţiuni în revendicare.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 12 aprilie 2011, Consiliul Local al Sectorului 5 şi Primăria Sectorului 5 Bucureşti au susţinut respingerea apelului pârâtului deoarece prima instanţă a reţinut corect, lipsa calităţii sale procesual-pasive imobilul aflându-se în patrimoniul apelantei pârâte iar, pe fondul cauzei, instanţa de judecată a ţinut seama în mod just de faptul că Decretul de expropriere nr. 310/1986, prin care imobilul în litigiu a fost expropriat nu poate constitui titlu valabil al statului în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi a constat că acţiunea în revendicare a reclamantului împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti este întemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 417/A din 18 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelanta pârâtă Primăria Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1586 din 03 octombrie 2010, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant S.S. şi cu intimaţii pârâţi Consiliul Local al Sectorului 5 Bucureşti şi Primăria Sectorului 5 Bucureşti, ca nefondat.
Curtea a constatat ca sunt aplicabile normele de interpretare utilizate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie privind admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiata pe normele dreptului comun, ceea ce reclamă o judecată pe fond a cauzei reclamantului, astfel cum acestea sunt reflectate şi prin Decizia nr. 33/2008. Astfel, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
În aceasta situaţie, prima instanţă, pentru a putea analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeana a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, era datoare sa judece acţiunea pe fond si nu sa o considere inadmisibila si sa stabilească daca exista sau nu o expropriere de fapt, de când datează aceasta si daca despăgubirile cerute de reclamant sunt sau nu justificate.
Astfel, în mod corect, Tribunalul, în limitele învestirii sale, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, a procedat la compararea titlurilor de proprietate pe care părţile din litigiu le pretind relativ la imobilul din litigiu şi, corect a statuat, în raport cu dispoziţia art. 6 din Legea nr. 213/1998, că titlul reclamantului este preferabil.
Din actele dosarului rezultă că imobilul în cauză a făcut obiectul Decretului C.S. nr. 310 din 26 septembrie 1986, că până în anul 1966, în evidenţele fiscale cu referire la acesta, figurau înscrişi moştenitorii fostului proprietar iar scopul exproprierii, respectiv, construirea de blocuri de locuinţe şi artere de circulaţie, nu a fost atins, împrejurare de natură a confirma concluzia la care a ajuns Tribunalul că, prin redobândirea bunului în natură nu se aduce atingere dreptului de proprietate al altei persoane ori stabilităţii circuitului juridic civil.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Primăria Municipiului Bucureşti, invocând în drept disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi, pronunţate în recurs în interesul legii, fără a avea în vedere şi Decizia nr. 53/2007 pronunţată de Înalta Curte, pronunţată tot într-un recurs în interesul legii.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamantul a solicitat direct în instanţă prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, obligarea pârâtei să-i restituie în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 495 mp, situat în Bucureşti, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil.
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată indicat de reclamant, vizează dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (cu privire la garantarea dreptului de proprietate), dar şi ale art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 124 art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
Înalta Curte constată că în mod nelegal instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului, dând o greşită interpretare dispoziţiilor legale incidente şi stabilind, în dezacord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, nu se aplică, astfel că după adoptarea legii de reparaţie mai există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil.
Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că "pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios.
Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu era exceptat de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem (imobil fiind preluat în baza decretului de expropriere), nici in personal (reclamantul fiind succesor al fostului proprietar), după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voinţa sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Numai în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamantul putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moştenitor, dar şi preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii 10/2001, se suprapune peste noţiunea de unitate deţinătoare.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care Înalta Curte constată că reclamantul nu poate invoca în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1, acesta nefiind posesorul unui "bun” care să impună compararea cu titlul pârâtului.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul, a se modifica Decizia în sensul admiterii apelului şi schimbării sentinţei în parte şi respingerii cererii precizate formulate de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 417 A din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia în sensul că admite apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1586 din 03 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o schimbă în parte.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2875/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2762/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
