ICCJ. Decizia nr. 2762/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2762/2012
Dosar nr.284/3/2010
Şedinţa publică din 25 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, sub nr. 284/3 din 6 ianuarie 2010, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a condamnării cu caracter politic la 10 ani închisoare pentru uneltire, faptă prevăzută de art. 209 C. pen., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că tatăl său, C.I., a fost arestat şi apoi condamnat de către Tribunalul Teritorial Bucureşti la 10 ani închisoare pentru uneltire, faptă prevăzută de art. 209 C. pen. A început să execute pedeapsa la data de 1 august 1952 şi a fost eliberat la data de 29 iulie 1962, ca urmare a expirării duratei pedepsei. A executat 9 ani, 11 luni şi 28 zile. Tatăl său a decedat la 11 aprilie 2001.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În dovedirea cererii formulate, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, următoarele înscrisuri: bilet de liberare nr. 8956 din 29 iulie 1962; Decizia nr. 1491 din 2 august 2007; hotărârea nr. 146 din 28 august 1990; acte de stare civilă privind pe reclamant şi autorul acestuia; certificat de moştenitor nr. 84 din 30 noiembrie 2009; extras din sentinţa nr. 3 din 9 septembrie 1952 şi din Decizia nr. 288 din 27 mai 1953, pronunţate de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentinţa civilă nr. 1773 din 22 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
De asemenea, tribunalul a reţinut că prin aceeaşi decizie, s-a constatat că, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
A mai considerat că, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010), atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul acestei decizii.Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, „dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.".
Instanţa de fond a apreciat că acţiunea reclamantului are ca obiect acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării cu caracter politic a tatălui său, încadrându-se astfel în prevederile legale declarate neconstituţionale şi care nu mai pot fi aplicate. De asemenea, Decizia Curţii Constituţionale are efect imediat, inclusiv asupra acţiunilor deja introduse, în caz contrar ajungându-se la crearea unor situaţii discriminatorii între reclamanţi în raport de data formulării cererilor de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul C.N., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate şi pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că cererea de chemare în judecată a fost promovată înainte de pronunţarea deciziei nr. 1358 din 12 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, astfel că la momentul introducerii acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) se afla în vigoare. În justificarea acestei poziţii apelantul a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
S-a mai arătat că instanţa de fond ar fi trebuit să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv: Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de aceste norme legale arătate, rezultă că, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicare celor din reglementarea internaţională mai favorabile.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
În acelaşi sens, Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării parlamentare a Consiliului Europeni privind „necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare” recunoaşte acelaşi regim de exterminare a foştilor condamnaţi politici.
În plus, prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se cere statelor să faciliteze accesul la justiţie şi tratament echitabil a victimelor pentru a obţine restituiri, reparaţii, despăgubiri ori compensaţii.
În ceea ce priveşte evitarea unei duble reparaţii, este evident valabilă atât în privinţa prejudiciului de ordin material, dar şi mai mult în ceea ce priveşte a celui de ordin moral, iar nerepararea adecvată a celui moral reclamă o solicitare în acest sens în temeiul şi în condiţiile normelor aplicabile.
A apreciat că persoanele faţă de care s-au luat măsuri administrative politice sunt îndreptăţite la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, la determinarea căruia se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate ca efect al celor două acte normative anterioare: Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Prin aceste reparaţii anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale. S-a susţinut că drepturile conferite de Decretul Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă, etc. mai mult chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanţa trebuie să ţină cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
S-a mai arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire, şi acest act normativ a completat cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior şi cuvenite victimelor regimului comunist.
Prin Decizia nr. 160 din 1 aprilie 2004, Curtea Constituţională a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în trecut, referindu-se la alte drepturi.
Mai mult decât atât, consideră că sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
Apelantul reclamant a făcut trimitere la hotărâri C.E.D.O. în cauzele Niţă contra României, Bursuc contra României şi Barbu Anghelescu contra României.
În calea de atac a apelului nu s-au administrat probe noi.
Prin Decizia civilă nr. 452/A din 28 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant C.N. împotriva sentinţei civile nr. 1773 din 22 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea a reţinut susţinerea reclamantului potrivit cu care tatăl său a suferit o condamnare cu închisoarea pentru uneltire, faptă prevăzută şi pedepsită la acea dată de art. 209 C. pen., condamnarea sa având un caracter politic. Urmare a acestei condamnări i s-a adus un prejudiciu de natură morală, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).
Însă urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: „Dispoziţiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Ca atare, Decizia Curţii Constituţionale, aşa cum a considerat şi prima instanţă, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, reclamantul nu este beneficiarul niciunui drept câştigat, la fond respingându-i-se acţiunea.
Mai mult, chiar şi în situaţia în care reclamantul ar fi posesorul unei hotărâri de primă instanţă prin care să i se fi recunoscut dreptul la despăgubiri şi i s-ar fi acordat cu titlu de despăgubiri morale o sumă, cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională, instanţa de apel a considerat că nu poate exista decât o obligaţie „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale neimpunând statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor, această apreciere fiind raportată şi la jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nu se poate susţine că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o "speranţă legitimă" în dobândirea proprietăţii.
Instanţa de apel a reţinut, prin raportare la Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, că instanţa de contencios european a acordat o „importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curţii în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o ,,speranţă legitimă” în obţinerea compensaţiilor respective.
În acest sens, instanţa de apel a apreciat că susţinerile apelantului nu pot fi primite în contra a ceea ce s-a stabilit definitiv de către Curtea Constituţională. Mai mult, dispoziţiile art. 20 din Constituţie în redactarea lor fidelă fac trimitere la dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, or, în cazul de faţă, un asemenea drept de a sesiza instanţa de judecată de pe tărâmul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu a mai fost recunoscut cetăţenilor ca fiind unul constituţional.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în temeiul art. 146 lit. c) din Constituţie, prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-şi de drept efectele pentru viitor.
Având în vedere, pe de o parte, că efectele admiterii excepţiei se produc erga omnes, iar pe de altă parte, că, în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituţional ulterior sesizării instanţei, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziţie constituţională nu mai poate fi aplicată în cadrul proceselor aflate în curs de desfăşurare de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituţionalitate, a apreciat prin prisma art. 51 din Constituţia României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituţională în analiza compatibilităţii sale cu norma constituţională, prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituţie, având în vedere rolul Curţii Constituţionale de unică autoritate de jurisdicţie constituţională, ce are ca scop garantarea respectării Constituţiei şi, implicit, efectele deciziilor sale pronunţate în această materie.
În ceea ce priveşte invocarea incidenţei Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., ca rezoluţie, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului, este de a oferi un mod de înţelegere comun al drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor si naţiunilor drept standard comun de înfăptuire.
Deşi Declaraţia Universală nu este un tratat, aşa cum se arată în doctrina de specialitate, odată cu trecerea timpului, Declaraţia s-a transformat într-un document cu valoare de normă juridică, fiind incontestabil rolul extrem de important atât pe plan internaţional, cât şi pe plan naţional al Declaraţiei Universale, dedus din faptul că prevederile pe care le conţine vizează direct texte cuprinse în pactele şi în tratatele la care România este parte şi, prin urmare, se înscrie în spiritul prevederilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie.
În acest sens, Curtea a reţinut că art. 20 din Constituţia României din 1991, a statuat că: ,,Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”.
Curtea a constatat, însă, că în apel, în legătură cu această apărare, reclamantul nu a invocat o aplicare contrară Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului a unor norme de drept intern constituţionale, în vigoare, prin care drepturile şi libertăţile sale fundamentale, consacrate în acest document internaţional, să fi suferit încălcări grave, ci nemulţumirea apelantului decurge din însăşi declararea neconstituţionalităţii unui text normativ pe care el şi-a fundamentat pretenţiile.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că tatălui reclamantului i s-a dat deja o satisfacţie morală prin Decizia nr. 1491 din 02 august 2007 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă prin care i s-a recunoscut acestuia calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
De asemenea, prin Hotărârea nr. 147 din 28 septembrie 1990, Comisia Pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, a stabilit în favoarea tatălui reclamantului, pentru condamnarea suferită, ca perioada de detenţie - 01 august 1952-29 iulie 1962 - să reprezinte vechime în muncă şi în favoarea acestuia s-a stabilit o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, precum şi celelalte drepturi acordate de art. 3 alin. (2) şi art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C.N. invocând în drept disp. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs, întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a disp. art. 15 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, care consacră principiul neretroactivităţii legii, legea află în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului.
A susţinut recurentul că dreptul său la acordarea de despăgubiri morale este consacrat şi de dispoziţiile art. 5, art. 6 şi art. 14 din Convenţie şi de Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de fond era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de fond nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M.Of..”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M.Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la data de 22 noiembrie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării cauzei, instanţa de fond nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.N. împotriva deciziei nr. 452 A din 28 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2774/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2761/2012. Civil → |
|---|
