ICCJ. Decizia nr. 2875/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2875/2012

Dosar nr.7386/107/2008*

Şedinţa publică din 30 aprilie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Alba, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2013 din 01 septembrie 2010, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta B.R., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba şi Primăria municipiului Alba-Iulia.

A respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii B.L.A., B.OG şi R.I.G., în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba şi Primăria municipiului Alba-Iulia.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Principiul specialia generalibus derogant la care se face trimitere în dispozitivul deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Î.C.C.J. intervine în situaţia în care se pune problema aplicării a două legi succesive, una generală şi alta specială situaţie în care legea specială se aplică prioritar. De aceea, este necesar a se identifica raţiunea legii speciale pentru a se stabili acele soluţii particulare care să determine aplicarea prioritară faţă de dreptul comun.

Analizând conţinutul art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi al art. 480 C. civ. reiese că, practic, ipotezele celor două legi se suprapun, soluţia oferită de ambele reglementări fiind aceeaşi, respectiv restituirea în natură a imobilelor. Diferenţa constă doar în faptul că Legea specială prevede în plus şi alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care imobilele nu se mai pot restitui în natură.

În consecinţă, neurmarea procedurilor instituite prin Legea nr. 10/2001 nu poate conduce în nici un caz la pierderea dreptului de proprietate consacrat de legislaţia comună şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O.

Împrejurarea că, în speţă, reclamanta nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la acţiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de avantajele instituite de lege, respectiv celeritatea procedurii şi gama de măsuri reparatorii.

De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Î.C.C.J., decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

În speţa de faţă reclamanta a revendicat, în baza art. 480, art. 481 C. civ. şi art. 7 din O.U.D.O, C.E.D.O., Legea nr. 213//1998 imobilele situate în Alba Iulia, constând în 4 apartamente şi 4 magazine naţionalizate în baza Decretului nr. 92/1950.

În speţă s-a efectuat o expertiză de evaluare a acestor imobile concluzionând că valoarea acestora este de 1.263.732 lei.

Prin precizarea de acţiune s-a solicitat să se dispună nulitatea contractului de concesiune încheiat de Primăria Alba Iulia pentru suprafaţa de 300 m, restituirea imobilelor libere şi obligarea la restituirea contravalorii imobilelor imposibil de restituit la 150 Euro/mp.

În speţă a fost formulată şi o cerere de intervenţie în interes propriu şi al reclamantei de către B.L.A., B.OG şi R.I.G.

Urmare acesteia, intervenienţii şi-au precizat cererea în sensul că au solicitat să fie despăgubiţi cu suma de 1.263.732 lei .

La dosarul cauzei s-au depus acte de stare civilă din care rezultă că numita D.I. are ca antecesori pe T. şi L.

În certificatul de căsătorie ( f. 8) apare B.I. căsătorit cu D. "I.”

Din studiul actelor de stare civilă nu se dovedeşte că reclamanta B.R. ar fi succesoarea lui D.I. şi implicit a tatălui său D.T., cel care figurează în C.F.

Or, într-o acţiune de genul celei de faţă condiţia esenţială a promovării unei acţiuni în revendicare este justificarea legăturii de rudenie între reclamant şi persoana scrisă în C.F.

Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 106 din 07 aprilie 2011, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive procesuale active a reclamantei B.R. şi autorităţii lucrului judecat invocate de pârâta Primăria municipiului Alba Iulia.

A respins apelul declarat de reclamanta B.R. şi de intervenienţii în interes propriu B.L.A., B.OG şi R.I.G., împotriva sentinţei civile nr. 2013 din 05 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Alba Iulia.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Reclamanta şi intervenienţii au sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, adică pe dispoziţiile art. 480 C. civ., pe art. 44 din Constituţie şi pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate.

Privită din punctul de vedere al prevederilor art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare nu poate fi admisă întrucât această acţiune, prin definiţie, este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Cu alte cuvinte, reclamantul dintr-o astfel de acţiune trebuie să dovedească calitatea sa de proprietar la data introducerii acţiunii, or reclamanta şi intervenienţii nu au putut face această dovadă, întrucât antecesorii lor au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, acesta fiind preluat de Statul Român prin Decretul de expropriere nr. 92/1950. Deci, chiar dacă reclamanta şi intervenienţii au dovedit calitatea de succesibili ai foştilor proprietari de carte funciară, D.T. şi D.L., ei nu pot moşteni decât ceea ce era în patrimoniul defuncţilor la data decesului, or imobilele în litigiu nu puteau fi transmise atâta timp cât au fost expropriate de Statul Român în anul 1950.

Este necontestat că reclamanta şi intervenienţii nu au parcurs procedura prevăzută de Legea 10/2001 şi nici o instanţă naţională nu a statuat că preluarea ce a avut loc în anul 1950 a fost abuzivă. Chiar dacă exproprierea imobilului în baza Decretului 92/1950 nu a fost corespunzătoare prevederilor Constituţiei, dreptul de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare al acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii.

Aşa fiind, fostul proprietar sau succesorii acestuia nu pot să invoce încălcarea unui drept de proprietate pe care nu-l mai au, prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit art. 44 din Constituţie se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate. Prin urmare, acţiunea în revendicare poate fi admisă dacă reclamanţii fac dovada existenţei dreptului de proprietate la data sesizării instanţei, sau dovada că au un „bun actual” în sensul Convenţiei.

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze dacă reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât şi „valori patrimoniale”, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosirea efectivă a dreptului de proprietate. În schimb, speranţa de a i se recunoaşte un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (cauzele Zamfirescu, Caracaş, Lungoci, Constandache/României).

În speţă, privarea de proprietate a avut loc în anul 1950, reclamanta şi intervenienţii contestând această preluare şi argumentând în principal prin faptul că măsura contravenea Constituţiei, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi legilor în vigoare la data preluării.

Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de bun a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către România prin Legea 30/1994 şi intrarea în vigoare a Convenţiei la data de 20 iunie 1994, pentru o atare solicitare de constatare a încălcării, Curtea Europeană nu este compatibilă rationae temporis să se pronunţe cu privire la circumstanţele exproprierii sau efectele produse de aceasta până în prezent (a se vedea cauza Malhous/Republicii Cehe).

Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de privare de drept. În aceste condiţii, se apreciază că nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenţiei imputabilă autorităţilor române şi susceptibilă de a-şi exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunţe.

Art. 1 din Protocolul 1 cere ca ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, să urmărească un scop legitim, iar atingerea adusă respectării bunurilor trebuie să păstreze un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Aceste condiţii trebuie analizate însă, numai dacă privarea de proprietate a avut loc după ratificarea Convenţiei prin Legea 30/1994, abia de la această dată Convenţia făcând parte din dreptul intern, cu obligaţia instanţelor naţionale de a o aplica cu prioritate, conform art. 11 şi art. 20 din Constituţie.

Ca urmare a aplicării Decretului 92/1950 imobilul a fost preluat din proprietatea soţilor D.T. şi L., astfel că nici antecesorii reclamantei (I.B., B.I., V.E.) şi nici reclamanta însăşi (sau intervenienţii), în calitatea lor de succesibili, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamata şi intervenienţii au conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire ce ar putea fi interpretat ca speranţă legitimă în sensul jurisprudenţei Curţii.

În consecinţă, prin solicitarea de obligare a Statului Român la despăgubiri nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate şi nici securităţii raporturilor juridice, aceste condiţii specificate în Decizia 33/2008 fiind respectate, dar, cu toate acestea, acţiunea în revendicare şi cererea de intervenţie nu pot fi admise deoarece nici reclamanta şi nici intervenienţii nu au dovedit că sunt titularii unui „bun actual” or al unei valori patrimoniale, în baza cărora să poată pretinde că au cel puţin o speranţă legitimă de a obţine contravaloarea bunului preluat de la antecesorii lor.

În aceeaşi ordine de idei, reclamanta şi intervenienţii mai puteau invoca că sunt titularii unui „bun” în sensul Convenţiei dacă ar fi urmat procedura prevăzută de Legea specială. Sub acest aspect, este de necontestat că, având în vedere modalitatea preluării imobilului şi data la care a intervenit aceasta, imobilul în litigiu intră în categoria celor reglementate de Legea 10/2001, procedură pe care părţile nu au parcurs-o, astfel că nu se pot prevala de existenţa unui bun nici din acest punct de vedere.

Analiza făcută mai sus este în conformitate şi cu practica Curţii Europene de la Strassbourg, în sensul că instanţa europeană a statuat în mai multe rânduri că a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor garantat de art. 1 din Protocolul 1, în condiţiile în care aceştia începuseră procedura prevăzută de Legea 10/2001 în termenul stabilit de lege, şi care, separat, au formulat acţiune în constatarea ilegalităţii naţionalizării, acţiune pe care instanţele au respins-o ca inadmisibilă, fiindu-le opusă procedura prevăzută de Legea 10/2001 (Faimblat c/v României).

În cauza Tudor c/v României din 17 ianuarie 2008, Curtea Europeană a constatat că reclamanta a fost privată de dreptul său de proprietate asupra bunului, în condiţiile în care reclamanta avea un bun protejat de Convenţie, atâta timp cât instanţele au constatat în mod irevocabil, ilegalitatea însuşirii de către stat a bunului său, hotărârea judecătorească irevocabilă fiind considerată un bun în sensul Convenţiei.

În cauzele de referinţă a jurisprudenţei Curţii, Străin şi Porţeanu împotriva României, Păduraru împotriva României, considerate cauze pilot, asemănătoare deciziei din speţa Brumărescu, instanţa europeană a verificat în fiecare caz în parte, în primul rând, existenţa unui bun în sensul Convenţiei. S-a considerat prin urmare că, reclamanţii au un „bun actual” atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţa naţională a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, când există hotărâri judecătoreşti care au constatat ilegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989, indiferent că înstrăinarea către terţi a avut loc înainte de pronunţarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti (cauza Porţeanu), sau după această pronunţare (cauzele Străin, Păduraru). Prin urmare, o sentinţă care constată nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, chiar pronunţată ulterior vânzării imobilului către terţi este considerată „un bun” în sensul Convenţiei, bun de care însă părţile din prezentul dosar nu se pot prevala.

În consecinţă, atâta timp cât reclamanta şi intervenienţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nici dovada existenţei unui „bun actual” sau a unui „interes patrimonial” în legătură cu imobilul revendicat, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, chiar convertită într-o acţiune în despăgubiri, nu poate fi admisă, motiv pentru care sentinţa pronunţată de Tribunal a fost menţinută în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a acţiunii şi a cererii de intervenţie, cu schimbarea totală a considerentelor.

Împotriva deciziei civile mai sus menţionată au declarat recurs B.R., B.L.A., B.OG şi R.I.G.

I. B.R. critică Decizia atacată ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Prin motivarea că nu am făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, confiscat de statul comunist cu încălcarea constituţiei ţării în vigoare la acea dată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Recurenţii-intervenienţi: B.L.A., B.OG şi R.I.G. , critică Decizia atacată ca fiind nelegală şi netemeinică, deoarece:

- Instanţa de apel a respins apelul formulat atât de către intervenienţi cât şi de reclamantă, cu motivarea că nu s-a dovedit că intervenienţii sau antecesorii acestora am consemnat un drept de proprietate sau de restituire a ce ar putea fi interpretat ca speranţă legitimă, precum şi faptul că nu am dovedit că suntem titularii unui bun actual ori a unei valori patrimoniale pentru a putea solicita despăgubiri.

Cele două recursuri fiind asemănătoare vor fi analizate împreună. Ele sunt nefondate pentru cele ce succed.

Reclamanta B.R. şi intervenienţii B.L.A., B.OG şi R.I.G., au sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, adică pe dispoziţiile art. 480 C. civ., pe art. 44 din Constituţie şi pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul de proprietate.

Privită din punct de vedere al dispoziţiilor art. 480 C. civ., acţiunea în revendicare corect nu a putut fi admisă, întrucât aceasta, prin definiţie, este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Prin acţiune trebuie să dovedească calitatea de proprietar, or reclamanta şi intervenienţii nu au putut face această dovadă, întrucât antecesorii lor au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, acesta fiind preluat de Statul Român, în temeiul Decretului de expropriere nr. 92/1950. Deci, chiar dacă reclamanta şi intervenienţii au dovedit calitatea de succesibil ai foştilor proprietari de carte funciară, D.T. şi D.L., ei nu pot moşteni decât ceea ce era în patrimoniul defuncţilor la data decesului, or imobilele din litigiu nu puteau fi transmise atâta timp cât au fost expropriate de Statul Român în anul 1950.

Este de necontestat că reclamanta şi intervenienţii nu au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi nicio instanţă naţională nu a statuat că preluarea ce a avut loc în anul 1950 a fost abuzivă. Chiar dacă exproprierea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu au fost corespunzătoare prevederilor Constituţiei, dreptul de proprietate al statului, constituit potrivit reglementărilor în vigoare anterioare legii fondamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare al acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii.

Aşa fiind, fostul proprietar, sau succesorii acestuia nu pot să invoce încălcarea unui drept de proprietate pe care nu-l mai au, prevederile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii, potrivit art. 44 din Constituţie se aplică numai după reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate. Prin urmare, acţiunea în revendicare formulată de B.R., poate fi admisă dacă reclamanţii fac dovada existenţei dreptului de proprietate la data sesizării instanţei, s-au dovada că au un „bun actual” în sensul Convenţiei.

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1, trebuie să se analizeze dacă reclamanta are un drept de proprietate actual, cât timp Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun. Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât „bunuri actuale” cât şi „valori patrimoniale”, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă de a obţine folosirea efectivă a dreptului de proprietate a cărei exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie ( cauzele Zamfirescu, Caracaş, Lungoci, Constandache/României).

În consecinţă, atâta timp cât reclamanta şi intervenienţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nici dovada existenţei unui „bun actual” sau unui „interes patrimonial”, în legătură cu imobilul revendicat, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi pe C.E.D.O., chiar convertită într-o acţiune în despăgubire, nu poate fi admisă, motiv pentru care sentinţa pronunţată de instanţa de apel este temeinică şi legală, drept pentru care aceasta urmează să fie menţinută.

Aşadar, se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantă şi intervenienţi.

PENTRU ACESTE MOTIV.

ÎN NUMELE LEGI.

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta B.R. şi intervenienţii B.L.A., B.OG şi R.I.G. împotriva deciziei nr. 106 din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2877/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 2774/2012. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2875/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2875/2012. Civil