ICCJ. Decizia nr. 2849/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș, la data de 03 februarie 2010, reclamanta F.M.E. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P. și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 90.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea în U.R.S.S. a tatălui său F.N.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în perioada ianuarie 1945 - 1 noiembrie 1949, tatăl său a fost deportat în U.R.S.S. și obligat la munca de reconstrucție, fiind lăsată fără sprijin familia compusă din soție, care nu avea loc de muncă, și fiica (reclamanta) în vârstă de 9 ani.
în drept, reclamanta a invocat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Printr-o precizare de acțiune, reclamanta a solicitat, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al măsurii deportării în U.R.S.S.
Prin sentința civilă nr. 2764 din 20 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea precizată, a constatat caracterul politic al măsurii deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, F.N., în perioada 1945 - noiembrie 1949 și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 4500 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că tatăl reclamantei a fost deportat în U.R.S.S., în perioada ianuarie 1945 - noiembrie 1949, fapt confirmat de carnetul de muncă al autorului reclamantei și de adeverința nr. 062368 din 25 mai 1959, emisă de M.A.I.
Prima instanță a apreciat că solicitarea reclamantei se încadrează în ipoteza art. 4 alin. (2), în corelație cu art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. S-a mai reținut că, deși măsura a fost dispusă anterior perioadei de referință a Legii nr. 221/2009, a avut un caracter continuu până la 01 noiembrie 1949, acoperind practic și o perioadă de timp consistentă, supusă acestei legi.
Instanța de fond a considerat că sunt întrunite și exigențele dispozițiilor art. 4 alin. (2) teza a II-a din aceeași lege, care pretind ca măsura, pentru a fi considerată abuzivă, cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, să fi fost luată într-unui din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (l) din O.U.G. nr. 214/1999. Măsura deportării în U.R.S.S. relevă abuzul la care autoritățile statului au supus etnicii germani și nesocotirea flagrantă a drepturilor și libertăților cetățenilor, ceea ce face posibilă încadrarea scopului măsurii între cele reglementate de art. 2 alin. (l) din O.U.G. nr. 214/1999.
împotriva sentinței civile nr. 2764 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Timiș a declarat apel, în termenul legal, pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș, care a invocat deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate privind dispozițiile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
De asemenea, apelantul a arătat că, pentru situații asemănătoare cu cea a autorului reclamantei,s-au stabilit și acordat măsuri reparatorii în baza altor acte normative, respectiv, Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.
Prin decizia nr. 808/ A din 20 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte hotărârea atacată și respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanta F.M.E.
Instanța de apel a reținut că, în mod greșit prima instanță a considerat că măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei la munca de reconstrucție are caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.
Instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. (l) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945; în realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României; S.R. era considerat la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflat sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate.
Instanța de apel a prezentat în considerentele hotărârii pronunțate situația deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani (cetățeni români), precum și prevederile armistițiului semnat cu România la Moscova la 12 septembrie 1944, statuând că măsura luată față de reclamantă, deși a avut un caracter politic, nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă de către organele fostei miliții sau securități din România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
S-a reținut că deși O.U.G. nr. 214/1999 conferă caracter politic deportării în străinătate după 23 august 1944 [(art. 3 lit. e)], Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (4), face trimitere la O.U.G. nr. 214/2009, însă precizează că măsurile reparatorii ale legii se aplică persoanelor respective numai "în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4" din lege, iar măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei F.M.E. nu a fost dispusă de către S.R., prin organele miliției sau securității.
Instanța de apel a arătat că și în situația în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.
în finalul considerentelor s-a arătat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, situație în care această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F.M.E., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă arată că instanța de apel a reținut greșit situația de fapt, susținând că a făcut dovada decesului tatălui său anterior intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990 și, în consecință, acesta nu a putut beneficia de indemnizația prevăzută de acest act normativ, cum, de altfel, nu au beneficiat nici reclamanta și nici mama sa.
S-a susținut că motivarea hotărârii atacate, în sensul că nu organele fostei miliții sau securități au luat măsura deportării, ci trupele de ocupație sovietică, este total eronată, deoarece, indiferent de felul cum au fost denumite (poliție, siguranța statului), aceste organe ale S.R. au fost implicate în măsura deportării, măsură recunoscută de judecătorii de la Curtea de Apel Timișoara ca fiind măsură cu caracter politic luată după data de 23 august 1944 [(art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999)], încadrându-se astfel în situațiile reglementate de art. l, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.
Examinând decizia recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, înalta Curte reține următoarele:
Acțiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului Timiș. în fața instanței de apel s-a pus în discuție problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (l) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
în considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire, intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 13 58/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Pe de altă parte, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Tatăl reclamantei a fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentă, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M.E.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2379/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1653/2012. Civil → |
|---|
