ICCJ. Decizia nr. 829/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1607 din 25 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta C.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că din adresa din 28 martie 1991, emisă de Ministerul de Interne, reclamanta C.M., a fost dislocată la data de 12 iunie 1951, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 și i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Frumușița județul Galați, împreună cu familia. Această măsură a fost ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 30 august 1955.
Din certificatul de naștere rezultă că N.M. s-a născut la data de 29 noiembrie 1940, în comuna Roseti, R.C. și este fiica lui A. și A.
Conform certificatului de căsătorie, depus la dosarul cauzei la data de 25 octombrie 2010 N.M., născută la data de 27 noiembrie 1940, fiica lui N.A., s-a căsătorit cu C.I., iar după căsătorie aceasta s-a numit C.M.
Tribunalul a reținut din buletinul de identitate aflat la fila 5 din dosar, că reclamanta C.M. s-a născut la data de 27 noiembrie 1940 în comuna Rosetti, județul Ialomița și este fiica lui A. și A.
în final, tribunalul a constatat că persoana menționată în adresa din 28 martie 1991 emisă de Ministerul de Interne, împotriva căreia a fost luată măsura administrativă cu caracter politic, nu este aceeași persoană cu reclamanta, respectiv cu C.M., născută N., la data de 29 noiembrie 1940, în comuna Roseti, Raionul Călărași, fiica lui A. și A.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, arătând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea legii, având în vedere cele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și precizând că s-a solicitat acordarea unui termen pentru a găsi martori care să poată da o declarație de notorietate și pentru a dovedi astfel, că reclamanta este persoana împotriva căreia a fost luată această măsură. A invocat încălcarea dreptului la apărare, arătând că instanța nu i-a dat posibilitatea să-și exercite drepturile cuvenite în conformitate cu art. 20 din Constituția României,art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O și Rezoluțiile nr. 1096/1996, nr. 1481/2006 și nr. 40/1985.
Prin decizia civilă nr. 295/ A din 17 martie 2011, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că în cauză au fost acordate patru termene, iar reclamanta a depus la dosar în dovedirea calității sale procesuale active un set de înscrisuri probatorii, analizate de către instanța de fond, înscrisuri cu care însă nu s-a făcut dovada identității de persoane, astfel că nu se poate susține că Tribunalul București i-ar fi încălcat dreptul la apărare și că nu i-ar fi dat posibilitatea dovedirii aspectelor puse în discuție.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada încadrării în categoria persoanelor limitativ prevăzute de art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, cererea de chemare în judecată fiind neîntemeiată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, indicând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Arată că, în cauză nu au fost respectate principul egalității în drepturi prevăzut de Constituția României și principiul neretroactivității legii civile. Astfel, Decizia nr. 1358/2010 nu putea fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data pronunțării ei, ci doar acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
Dacă s-ar interpreta în alt sens, s-ar aplica un tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor în cauză.
în acest context, judecătorul cauzei, aflată pe rol la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.
Or, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Mai mult, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice, începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea prevederilor atacate. Având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că, începând cu data de 01 ianuarie 2011, aceste prevederi și-au încetat aplicabilitatea.
Cu toate acestea, legiuitorul avea obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale si prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, pentru că, altfel, s-ar crea un vid legislativ.
Faptul că, până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu îi este imputabil reclamantei si nu constituie un temei legal ca cererea să fie respinsă, ci este obligatoriu ca aceasta să fie judecată în acord cu prevederile constituționale și internaționale.
în ceea ce privește trimiterea, imprecisă și incoerentă, din textul deciziilor Curții Constituționale la Decretul-lege nr. 118/1990, aceasta este, în opinia recurentei, fundamental eronată, deoarece indemnizația lunară prevăzută de acest act normativ constituie exclusiv un drept de securitate socială.
înalta Curte, la termenul de azi, a invocat excepția nulității recursului, față de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, se constată că prin decizia recurată s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, fiind astfel menținută soluția primei instanțe de respingerii a cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că, prin înscrisurile probatorii administrate nu s-a făcut dovada identității de persoane.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada încadrării în categoria persoanelor limitativ prevăzute de art. 3 lit. e) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, cererea de chemare în judecată fiind respinsă pentru acest motiv, și nu ca o consecință a aplicării efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, cum susține recurenta.
în aceste condiții, criticile recurentei, în mod necesar, trebuiau a se raporta la considerentele deciziei instanței de apel prin care a fost menținută sentința atacată, întrucât nu s-a făcut dovada încadrării în categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009, iar nu să privească efectele deciziei instanței de contencios constituțional.
Or, recursul are ca obiect decizia instanței de apel, astfel că și criticile susținute prin motivele de recurs trebuie să vizeze obiectul căii de atac, după cum aceste critici trebuie să privească vicii de nelegalitate expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ.
Așadar, prin motivele de recurs, partea nemulțumită de soluția pe care o atacă este ținută a-și conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susține numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat.
Prin motivele de recurs partea era îndrituită să susțină critici prin care să combată argumentele expuse de instanță anterioară în considerentele deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce în speță nu s-a verificat, astfel că, înalta Curte reținând că recurenta și-a încălcat aceste obligații procedurale, constată că în cauză devine incidentă sancțiunea nulității căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care s-a dispus.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1110/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2379/2012. Civil → |
|---|
