ICCJ. Decizia nr. 2877/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2877/2012

Dosar nr.28683/3/2010

Şedinţa publică din 30 aprilie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3276 din 04 mai 2010, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Valoarea de piaţă a imobilului ce face obiectul prezentei cereri este, potrivit raportului de expertiză, de 567.180 lei.

Instanţa a apreciat că nu este vorba în cauză de o modificare în ceea ce priveşte cuantumul obiectului cererii pentru a se reţine incidenţa art. 181 C. proc. civ., dat fiind faptul că reclamanţii nu au indicat la momentul introducerii cererii un cuantum exact al valorii obiectului acesteia şi că, de altfel, acest lucru nici nu ar fi fost posibil faţă de specificul cererii.

Astfel, cererea de chemare în judecată are ca obiect restituirea preţului de piaţă al unui imobil, iar art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, act normativ pe ale cărui dispoziţii reclamanţii îşi întemeiază în drept cererea, prevede că acest preţ se stabileşte prin expertiză.

Pentru aceste motive, în baza art. 158 şi art. 159 pct. 2 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., Judecătoria sector 5 Bucureşti a apreciat întemeiată excepţia invocată şi a admis-o dispunând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 28683/3/2010, la data de 14 iunie 2010.

Prin sentinţa civilă nr. 1718 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General; a respins acţiunea împotriva acestor pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 138.000 Euro la cursul de schimb valutar BNR leu/Euro din ziua plăţii respectiv la contravaloarea în lei a 138.000 Euro, reprezentând preţul de piaţă al imobilului apartament nr. 1 şi cele două boxe situat în Bucureşti sectorul 2, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998 şi a actului adiţional nr. 2276/A din 25 decembrie 1998; a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, tribunalul a reţinut că excepţia este fondată pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. 1 cu privire la care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea în revendicare imobiliară, imobilul fiind dobândit de către cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, iar temeiul de drept al cererii indicat în mod expres de către reclamanţi este reprezentat de dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care restituirea preţului de piaţă al imobilelor prevăzut de art. 50 alin. (2)¹ se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, la data introducerii acţiunii Ministerul Finanţelor Publice, iar cererea de chemare în judecată s-a formulat şi împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, persoană juridică distinctă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Legea nr. 10/2001 prin dispoziţiile sale speciale stabileşte calitatea de pârât a Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu şi nu ca reprezentant al Statului Român or, la interpelarea expresă a instanţei de judecată s-a precizat în mod expres că pârâtul chemat în judecată este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. În această ultimă situaţie răspunderea aparţine Statului Român, iar reprezentantul său legal este Ministerul Finanţelor Publice potrivit dispoziţiilor art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954.

Având în vedere dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată, tribunalul a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi chemaţi în judecată este fondată.

Analizând cererea de chemare în judecată pe fond, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că este fondată pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:

Prin Decizia de apel nr. 592/A din 23 martie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi M.A.M. şi M.M.R., împotriva sentinţei civile nr. 6276 din 10 septembrie 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. 4573/2004, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi M.D., M.V., a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.A.M. şi M.M.R., în contradictoriu cu pârâţii M.D., M.V.; a obligat pârâţii M.V. şi M.D. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie a reclamanţilor apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti, sectorul 2, compus din 4 camere, vestibul, degajament, WC, cămară, baie, bucătărie, pivniţă, cota parte indiviză de 35,60% din părţile de folosinţă comună si suprafaţă de teren de 40,96 mp, sub construcţie dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998, precum şi 2 boxe situate la subsol, cu o suprafaţă utilă de 9,82 mp şi cota indiviză de 4,20% din părţile de folosinţă comună şi suprafaţa de 1,61 mp teren situat sub construcţie, dobândite prin actul adiţional nr. 2276/A din 25 noiembrie 1999 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998 şi a obligat intimaţii-pârâţi M.V. şi M.D. la plata către apelanţi-reclamanţi a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

La pronunţarea acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate este întemeiată, titlul de proprietate al foştilor proprietari de la care imobilul a trecut în proprietatea statului fiind preferabil, că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este soluţionată prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă la dobândirea imobilului, iar buna-credinţă a subdobânditorilor cu titlu particular nu paralizează acţiunea în revendicare.

Potrivit art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză”.

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul C.V.V., valoarea de circulaţie a imobilului la momentul efectuării expertizei s-a stabilit ca fiind de 567.180 Ron, iar tribunalul nu poate avea în vedere decât această valoare, la acest moment, şi nu valoarea de circulaţie stabilită la momentul predării imobilului către proprietari deoarece la acel moment, pe de o parte, Legea nr. 1/2009 nu intrase în vigoare, iar pe de altă parte, temeiul de drept al cererii este reprezentat de art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 lucru ce rezultă cu certitudine şi faţă de notele scrise depuse în cauză de către reclamanţi, iar din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că interesează valoarea imobilului la momentul efectuării expertizei, iar această valoare a despăgubirilor de stabileşte prin expertiză dispună de instanţa de judecată în condiţiile legii.

În concluzie, tribunalul a reţinut ca fiind îndeplinite dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 urmând a se admite în parte acţiunea şi obligării pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 138.000 Euro la cursul de schimb valutar BNR leu/Euro din ziua plăţii respectiv la contravaloarea în lei a 138.000 Euro, reprezentând preţul de piaţă al imobilului apartament nr. 1 şi cele două boxe situat în Bucureşti, sectorul 2, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 04 decembrie 1998 şi a actului adiţional nr. 2276/A din 25 decembrie 1999.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată iar prin Decizia civilă nr. 480 din 5 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a respins apelul ca nefondat reţinându-se următoarele considerente:

Reclamanţii au învestit instanţa de fond cu o cerere prin care au solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă a imobilului ap. 1 şi a celor două boxe situat în Bucureşti, sector 2, dobândit prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 2276/04 decembrie 1998 şi a actului adiţional nr. 2276/A din 25 noiembrie 1999 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat ca temei juridic dispoziţiile art. 1337-1351 C. civ. şi a Legii nr. 10/2001.

Curtea constată că în mod corect prima instanţă a soluţionat cauza prin trimitere la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009: „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(2^1) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.

(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2^1) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.

Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului civil în materie de garanţie pentru evicţiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielilor necesare şi utile), este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Ca urmare, instanţa de apel a constat că în mod corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.

Pentru soluţionarea motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 20 alin. (2)¹ din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis acţiunea în revendicare.

Ca urmare, termenul de „desfiinţare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voinţa legiuitorului şi „ineficacitatea” actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (2)¹ al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

În acord cu cele reţinute mai sus, s-a mai constat că, într-adevăr, contractul de vânzare cumpărare al reclamanţilor nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ci s-a admis, împotriva acestora, acţiunea în revendicare formulată de către moştenitorii foştilor proprietari ai imobilului, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 592A din 23 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 188/2007 pronunţată de Curtea de apel, secţia a IIIa civilă pentru cauze cu minori şi de familie.

Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - se impune ca instanţa să analizeze celelalte aspecte invocate de către apelant şi care vizează fondul cauzei.

S-a mai apreciat că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 se găsesc în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.

Or, în cauză, circumstanţele în care statul a înstrăinat apartamentul în raport de care reclamanţii invocă pretenţiile au făcut obiectul litigiului în care titlul reclamanţilor a fost „desfiinţat”, astfel că această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

În acest sens s-a reţinut că prin Decizia civilă nr. 592A din 23 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă s-a reţinut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu era formulată o acţiune în revendicare a imobilului în cauză sau vreo cerere formulată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 ceea ce a determinat instanţa a reţine că respectivii cumpărători sunt de bună credinţă. S-a considierat, relativ la împrejurarea că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare exhibat de cumpărători s-a soluţionat prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea titlului subdobânditorului, că aceasta are semnificaţia consolidării titlului cumpărătorilor. Totodată, s-a apreciat în considerentele respectivei sentinţe, că buna credinţă a cumpărătorilor nu paralizează acţiunea în revendicare, motiv pentru care s-a considerat că se impune admiterea acţiunii în revendicare.

Faţă de aceste considerente care se impun cu autoritate de lucru judecat, s-a constatat că în mod corect a fost stabilită în sarcina apelantului-pârât de către prima instanţă obligaţia dezdăunării integrale a intimaţilor-reclamanţi prin acordarea acestora a unei dezdăunări la valoarea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, pricinii de faţă fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2)¹din Legea nr. 10/2001 şi care îndreptăţesc chiriaşii cumpărători doar la restituirea preţului de piaţă pentru imobil.

În ce priveşte critica vizând obligarea apelantului pârât la cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond, s-a constatat nefondată, prin raportare la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.

În acest sens, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părţii care, prin atitudinea sa procesuală, prin acţiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.

Obligaţia concretă stabilită în sarcina uneia din părţi, pe care textul de lege susmenţionat o şi identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenţii, reprezintă o sancţiune procesuală care are drept scop sancţionarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.

Jurisprudenţa instanţelor de judecată a configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acţiune în justiţie, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanţă de judecată.

Instanţa de apel a reţinut că, trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art. 50 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, instanţele au o practică unitară în considerarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, or din această perspectivă culpa pârâtului nu poate fi contestată, în condiţiile în care acesta nu a făcut o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor deşi urmările demersului acestora erau previzibile.

Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut in pretenţii.

Practica judecătoreasca a conturat nu numai ideea că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată, toate aceste elemente conturând instituţia răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.

În raport cu textul de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica instanţelor a avut în vedere şi că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experţilor, despăgubirile martorilor, dar şi onorariul de avocat etc., precum si alte cheltuieli pe care partea va dovedi ca le-a făcut.

Or, în cauza de faţă, instanţa de fond a stabilit în sarcina pârâtui Ministerul Finanaţelor Publice obligaţia dezdăunării reclamanţi prin acordarea acestora a valoarii preţului de piaţă al imobilului în litigiu, apreciere găsită fondată de către instanţa de apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim aspect, vizează lipsa calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care Ministerul Finanţelor Publice nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 2276 din 4 decembrie 1998, în cauză fiind incidentă răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti faţă de pretenţiile privind restituirea valorii preţului pentru imobilul din litigiu, la preţul de circulaţie.

O altă critică, vizează greşita interpretare şi aplicare a legii faţă de dispoziţiile art. 1336 C. civ.

În acest sens ,se susţine că în situaţia evingerii cumpărătorilor prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare – cumpărare trebuie să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 1337 C. civ.

Recurentul mai învederează că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Ca atare, susţine recurentul, în cauză nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Din acest punct de vedere, recurentul susţine că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1 indice 1 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică vizează greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu există în sarcina sa vreo culpă procesuală.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună credinţă în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român şi-a adaptat legislaţia specifică acestui domeniu (al caselor naţionalizate) la exigenţele Convenţiei Europene şi jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin (2¹) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate şi completate prin HG nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M.Of. nr. 610 din 13 septembrie 2010)

După intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.

Astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2)¹, şi introducându-se art. 50¹, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.

Astfel, faţă de cele expuse este de reţinut că prin Decizia civilă nr. 592A din 23 martie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă s-a reţinut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu era formulată o acţiune în revendicare a imobilului în cauză sau vreo cerere formulată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 ceea ce a determinat instanţa a reţine că respectivii cumpărători sunt de bună credinţă. S-a mai considierat, relativ la împrejurarea că acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare exhibat de cumpărători s-a soluţionat prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea titlului subdobânditorului, că aceasta are semnificaţia consolidării titlului cumpărătorilor. Totodată, s-a retinut în considerentele respectivei hotărâri, că buna credinţă a cumpărătorilor nu paralizează acţiunea în revendicare, fiind admisă astfel acţiunea în revendicare, împotriva chiriaşilor cumpărători.

Din perspectiva celor expuse şi a dispoziţiilor alin. (2) şi alin (2¹) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 potrivit cărora restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate şi completate prin HG nr. 923 din 1 septembrie 2010 publicată în M.Of. nr. 610, instanţa de apel a făcut o corectă şi legală interpretare şi aplicare a legii, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurent.

Nefondată este şi critica legată de acordarea cheltuielilor de judecată faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. în condiţiile în care dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut in pretenţii.

Astfel nefiind fondate nici una din criticile recurentului şi nefiind incidente nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 480A din 5 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 aprilie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2910/2012. Civil. Despăgubiri Legea...		ICCJ. Decizia nr. 2875/2012. Civil →

ICCJ. Decizia nr. 2877/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2877/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs