ICCJ. Decizia nr. 2910/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2910/2012
Dosar nr. 201/30/2010
Şedinţa publică din 2 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2443/PI din 1 octombrie 2010 a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia lipsei calităţii D.G.F.P. Timiş de reprezentant al pârâtului Statul Român. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii procesuale active integrale a reclamantului. A admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamantul O.T.I. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu sediul procedural ales la D.G.F.P. Timiş. L-a obligat pe pârât la plata către reclamant a echivalentului în lei la cursul BNR din ziua plăţii al următoarelor sume: câte 2500 Euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncţii bunici P.I. şi P.M., câte 3000 Euro pentru prejudiciul moral suferit de fiecare dintre defuncţii părinţi O.C. şi O.T. şi 3500 Euro pentru prejudiciul moral propriu. A respins restul pretenţiilor. A respins cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, potrivit adresei 0-124 din 2 noiembrie 2000 a Ministerului Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare, că reclamantul, împreună cu părinţii săi, O.C. si O.T. şi cu bunicii materni, P.I. si P.M., au fost strămutaţi la data de 18 iunie 1951, conform deciziei MAI nr.200/1951, din localitatea Cebza, judeţul Timiş, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Feteştii-Noi, restricţiile domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955.
S-a constatat că pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva antecesorilor săi, arătând că potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al măsurilor administrative exclusiv persoanele care au făcut obiectul acestor măsuri, iar nu şi rudele acestora.
Instanţa, interpretând însă cererea din perspectiva finalităţii urmărite de către reclamant, aceea de obţinere a despăgubirilor pentru prejudiciile suferite, a apreciat că solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurii administrative nu se circumscrie unui capăt de cerere distinct (reclamantul neavând vreun interes să formuleze un astfel de petit câtă vreme caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva ascendenţilor săi este consfinţit prin însăşi legea de acordare a despăgubirilor), ci constituie doar un argument în susţinerea cererii de obligare a pârâtului Statul Român la despăgubiri.
Având în vedere calificarea dată de către instanţă cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative dispusă împotriva antecesorilor reclamantului, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în formularea acesteia.
S-a constatat totodată că prin aceeaşi întâmpinare, pârâtul a invocat şi lipsa calităţii procesuale active integrale a reclamantului, motivată de faptul că nu a dovedit că este singura persoana care ar avea calitate procesuală activă pentru promovarea acţiunii în despăgubire, după decesul antecesorilor săi.
Tribunalul a respins şi această excepţie potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că prin precizările din 17 septembrie 2010, reclamantul a arătat că este singura persoană îndreptăţită la despăgubiri în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nemaiexistând alţi descendenţi sau soţ supravieţuitor după cei deportaţi; pe de altă parte, s-a constatat că Legea nr. 221/2009 nu condiţionează dreptul la obţinerea despăgubirilor de promovarea acţiunii de către toate persoanele îndreptăţite împreună.
Aceeaşi soluţie de respingere a fost pronunţată şi în privinţa excepţiei lipsei calităţii D.G.F.P. Timiş de reprezentant al pârâtului Statul Roman, constatându-se că a rămas fără obiect, câtă vreme din răspunsul la întâmpinare depus de către reclamant a rezultat că D.G.F.P. Timiş a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant în teritoriu al Ministerului Finanţelor Publice, iar nu ca pârât distinct.
Tribunalul a apreciat drept notorii circumstanţele în care au fost ridicaţi de la domiciliile lor, precum şi condiţiile improprii de viaţă şi muncă la care au fost expuşi cei strămutaţi din regiunea de vest a ţării în Bărăgan.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) si art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, tribunalul a reţinut că Statul Român a înţeles să stabilească limitele în care răspunde pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau aplicarea unei masuri administrative cu caracter politic.
Pornind de la respectivele sume, tribunalul a trebuit să stabilească în mod corespunzător cuantumul daunelor acordate pentru măsura deportării, ţinând totodată cont de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999 şi de suferinţele în plan fizic, psihic si social cauzate celor împotriva cărora s-a dispus măsura.
In evaluarea cuantumului despăgubirilor suplimentare, tribunalul s-a raportat şi la situaţia reclamantului si a antecesorilor săi la momentul deportării, la perspectivele realiste pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi existat această măsură, la durata acesteia şi perioada de timp scursă de la dispunerea acesteia, precum şi la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social.
A fost respinsă cererea de acordare a daunelor materiale solicitate, constând în lipsa de folosinţă a casei şi a terenului arabil, contravaloarea recoltei de pe cele 17 ha de teren, a animalelor şi a uneltelor gospodăreşti, constatându-se că art. 5 alin. (1) lit. b) raportat la art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru bunurile imobile confiscate si nerestituite, fapt desprins din aceea că articolele menţionate fac trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 şi la procedurile de soluţionare a notificărilor depuse în baza acestor legi. S-a reţinut că reclamantul nu poate deci obţine în baza Legii nr. 221/2009 contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor, a recoltei sau contravaloarea bunurilor mobile preluate.
Cât priveşte cererea reconvenţională formulată de pârât având ca obiect încetarea acordării către reclamant a măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, tribunalul a respins-o ca nefondată, având în vedere că această măsură a sistării acordării drepturilor nu este prevăzută în vreun act normativ. Dimpotrivă, măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 221/2009 au fost edictate tocmai pentru a completa reparaţiile acordate prin Decretul - lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 persoanelor persecutate din motive politice de regimul comunist.
Prin Decizia nr. 686 din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia generală a finanţelor publice Timiş împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea formulată de O.T.I., în totalitate.
Instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale. In ceea ce priveşte efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei".
De asemenea, s-a constatat că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, conform cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a constatat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii.
Această soluţie s-a impus, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentiă), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Blecic vs. Croaţia, care privea o hotărâre definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivităţii.
Această soluţie s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul O.T.I., întemeiat pe prevederile pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 ale art.304 C. proc. civ.
In prima parte a motivelor de recurs, reclamantul a făcut ample consideraţii asupra caracterului de complinire al Legii nr. 221/2009, asupra faptului că daunele morale se acordă atât pentru condamnările cu caracter politic cât şi pentru măsurile cu caracter politic, asupra înţelesului sintagmei „prejudiciul moral suferit prin condamnare.
In ceea ce priveşte daunele materiale, a solicitat a se observa că este necesar a se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este şi cazul în speţă.
Referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, recurentul a solicitat analizarea acesteia din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 din Convenţie care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri definitive este de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o atare hotărâre, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie.
A considerat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi previzibile şi accesibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale.
A invocat în susţinere jurisprudenţa CEDO, inclusiv în ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă", cu referire la numeroase hotărâri pronunţate de Curtea Europeană.
A arătat că acţiunii promovate de reclamant îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la momentul învestirii instanţei, Decizia nr. 1358/2010 neputând retroactiva, în raport de regulile aplicării legii civile în timp.
A precizat că în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.
A concluzionat că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementelor internaţionale, prin respectarea art. 20 din Constituţie.
In continuare, motivele de recurs au făcut referiri la cuantumul despăgubirilor, reclamantul solicitând a se ţine seama de toate criteriile despre care a făcut vorbire.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
In raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Or, în speţă, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
In speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
In raport de cele de mai sus, motivele de recurs referitoare la criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale nu mai prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei.
In ceea ce priveşte motivele de recurs privitoare la acordarea daunelor morale şi pentru măsurile administrative cu caracter politic, se reţine că acestea sunt străine de natura cauzei, neavând legătură cu argumentele în baza cărora a fost adoptată soluţia din apel şi, mai mult, nici cu soluţia pronunţată de prima instanţă.
Referitor la criticile vizând daunele materiale, se reţine că acestea au fost formulate omisso medio, pentru prima dată în recurs, nu şi pe calea apelului, astfel încât nu pot fi analizate.
Astfel, criticile formulate prin motivele de recurs trebuie să vizeze soluţia pronunţată în apel, prin acestea tinzând a se demonstra, în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ., care sunt argumentele pentru care raţionamentul instanţei de apel a fost eronat, neputând fi deci formulate critici direct în recurs.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.T.I. împotriva deciziei nr. 686 din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2918/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2877/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
