ICCJ. Decizia nr. 303/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 303/2012
Dosar nr. 1284/117/2008
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 martie 2008 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul K.B.I. a chemat în judecată pe pârâţii P.F., P.I., Statul Român prin Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca şi Universitatea B.B. Cluj-Napoca, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate că preluarea imobilului teren în suprafaţă de 500 stânjeni pătraţi situat în Cluj-Napoca, str. C. (fostă M. şi fostă N.), înscris în CF nr. xxx Cluj, nr. top yyy de către Statul Român, s-a făcut fără titlu valabil de la antecesorii săi K.M. şi K.B., aceştia din urmă dobândindu-l prin uzucapiune; să se constate că reclamantul în calitate de moştenitor, are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
La data de 4 iulie 2008, reclamantul şi-a extins acţiunea şi faţă de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca şi totodată şi-a completat acţiunea în sensul că a solicitat anularea Deciziei nr. 6841 din 5 mai 2008 emisă de rectorul Universităţii ";B.B."; Cluj-Napoca, obligarea Universităţii ";B.B."; Cluj-Napoca prin rectorul ei să emită decizie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul înscris în CF nr. xxx Cluj, nr. top yyy, precum şi obligarea Primarului municipiului Cluj-Napoca să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul înscris în CF nr. xxx Cluj, nr. top yyy, înscris ulterior în CF nr. qqq Cluj.
Prin Sentinţa civilă nr. 380 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune; s-a respins acţiunea precizată, completată şi extinsă şi a fost obligat reclamantul să îi plătească pârâtei Universitatea ";B.B."; cheltuieli de judecată în sumă de 2.380 RON.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 286 din 20 octombrie 2010 a respins calea de atac ca nefondată, cu obligarea reclamantei la 1.240 RON cheltuieli de judecată pentru motivele ce urmează.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul K.B.I. a susţinut că antecesorii săi K.B. şi K.M., au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani prevăzută de art. 1890 C. civ. român, asupra terenului în suprafaţă de 500 stjp. înscris în CF nr. xxx Cluj, nr. top yyy. Posesia antecesorilor reclamantului asupra terenului în litigiu, ar fi durat, potrivit susţinerilor acestuia, ";în perioada mai 1945 până în decembrie 1975";
Asupra parcelei cu nr. top yyy în suprafaţă de 500 stjp. transcrisă în cf. nr. xxx Cluj, au fost proprietari tabulari P.F. şi P.I., minori, aşa cum rezultă din înscrierea efectuată prin încheierea de carte funciară din 20 mai 1944.
Între P.F. şi P.I. în calitate de promitenţi-vânzători, pe de o parte, şi antecesorii reclamanţilor K.B. şi K.M. în calitate de beneficiari-cumpărători, pe de altă parte, s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 20 iulie 1944, cu privire la ";grădina proprietatea noastră proprie de 500 stânjeni pătraţi situată în Cluj, str. M.";, dată de la care s-a menţionat că beneficiarii-cumpărători au intrat în folosinţa acestei suprafeţe de teren.
Martorul W.G., născut în anul 1943 - având 2 ani la data pretinsei începeri a prescripţiei achizitive -, a declarat că din copilărie ştie că familia K., respectiv părinţii reclamantului, au folosit grădina până în jurul anului 2000, când au decedat. În acelaşi sens este şi declaraţia martorului T.F. născut în anul 1941, care avea 4 ani în anul 1945.
Prin Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945, s-a extins pe teritoriul Transilvaniei legislaţia României, inclusiv Codul civil.
Potrivit art. 195 C. proc. civ., copilul mai mic de 14 ani şi persoanele care din pricina debilităţii mintale sau în mod vremelnic sunt lipsite de discernământ pot fi ascultate, însă, la aprecierea depoziţiei, instanţa va ţine seama de situaţia specială a martorului. Chiar dacă în prezent martorii audiaţi au vârste de 67 şi respectiv 69 de ani, iar unele aspecte le cunosc indirect de la părinţii lor, relatările lor din perioada când aveau 2 şi respectiv 4 ani, nu au fost luate în considerare pentru a produce efecte juridice, respectiv pentru a se aprecia că posesia antecesorilor reclamantului a fost utilă şi a fost exercitată timp de 30 de ani.
Cu Încheierea nr. 8288 din 15 decembrie 1975, asupra imobilului în litigiu s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, în administrarea G.I.G.C.L. Cluj, pe baza Deciziei nr. 478 din 4 noiembrie 1975 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Cluj, date în temeiul Decretului nr. 223/1974. Aşadar, preluarea imobilului la stat s-a făcut de la proprietarii tabulari P.F. şi P.I., iar nu de la antecesorii reclamantului.
Dreptul la exercitarea acţiunii în uzucapiune este imprescriptibil. Conform art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale se vor dobândi fără înscriere în cartea funciară, din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere; titularul nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea. Uzucapiunea nu este enumerată printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate fără înscriere în cartea funciară.
Reclamantul nu a dovedit că antecesorii lui au îndeplinit condiţiile uzucapiunii îndelungate prevăzute de art. 1890 C. civ., respectiv posesia utilă şi termenul de 30 de ani, pentru a dobândi dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra imobilului în litigiu. Acelaşi reclamant nu a dovedit nici faptul că foştii proprietari tabulari care au fost minori la dat intabulării, ar fi devenit majori la data începerii prescripţiei achizitive.
Dar chiar dacă antecesorii reclamantului ar fi exercitat o posesie utilă timp de 30 de ani, ceea ce nu este cazul în speţă, iar dreptul la acţiunea în constatarea dreptului de proprietate cu titlu de uzucapiune este imprescriptibil, potrivit art. 130 alin. (10) din Decretul-lege nr. 115/1938, notariatul de stat nu va putea, în temeiul uzucapiunii, dispune înscrierea dreptului, dacă acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu, în folosul unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de uzucapiune. Legea nr. 7/1996 nu conţine dispoziţii privind înscrierea dreptului din uzucapiune.
Întrucât asupra unui imobil nu pot exista în acelaşi timp două drepturi de proprietate valabile, după ce Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept lege asupra imobilului în litigiu, antecesorii reclamantului nici nu ar mai fi putut solicita să se constate că au dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune şi să ceară intabularea în cartea funciară.
Au trecut peste 30 de ani de la preluarea imobilului de către Statul Român şi intabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară până în anul 2008 când a înregistrat reclamantul acţiunea, răstimp în care prin Decizia nr. 373 din 11 august 1979 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Cluj, parcela cu nr. top yyy în suprafaţă de 1.800 mp, s-a dezmembrat în parcelele cu nr. top nou yyy/1 în suprafaţă de 960 mp şi parcela cu nr. top nou yyy/2 în suprafaţă de 840 mp.
Apoi, prin actul de schimb încheiat la data de 31 mai 1979 între G.I.G.C.L. Cluj şi S.I. şi C.P., parcela cu nr. top nou yyy/2 în suprafaţă de 840 mp, le-a fost dată coschimbaşelor.
Parcela cu nr. top yyy/2 este ocupată parţial de Căminul A4, aşa cum rezultă din planşa nr. 5.1 la completarea raportului de expertiză efectuat de expertul B.I.
La data intabulării dreptului de proprietate al Statului Român - 15 decembrie 1975 -, în materie de carte funciară erau în vigoare dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, conform cărora extratabular, adică fără înscriere în cartea funciară puteau fi dobândite potrivit art. 26, numai drepturile reale din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere, nu şi din uzucapiune. Conform art. 32 alin. (2) din acelaşi decret-lege, dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. Aşadar, antecesorii reclamantului nu au fost proprietari asupra imobilului în litigiu la data preluării lui de către Statul Român.
După ce s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu de lege, asupra imobilului în litigiu, nu se putea intabula dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune asupra aceluiaşi imobil, pentru care termenul prescripţiei achizitive ar fi curs anterior intabulării statului, câtă vreme titlul statului nu a fost anulat.
Imobilul în litigiu a fost preluat legal de la proprietarii tabulari P.F. şi P.I., în baza Deciziei nr. 4787 din 4 noiembrie 1975 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Cluj, decizie de care reclamantul face totală abstracţie, întrucât nu a atacat-o şi prin urmare nici nu a obţinut desfiinţarea ei, el susţinând contrar probelor administrate în cauză, că imobilul a fost preluat de la antecesorii săi, ceea ce nu este real, fiindcă nu s-a făcut această dovadă.
În regim de carte funciară, dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune se dobândeşte de la data înregistrării cererii de intabulare a dreptului de proprietate, numai că antecesorii reclamantului nu au solicitat constatarea dobândirii dreptului lor de proprietate prin uzucapiune şi nu au înregistrat o cerere de intabulare anterior preluării imobilului de către Statul Român de la proprietarii tabulari P.F. şi P.I.
Într-adevăr, clandestinitatea este un viciu relativ, ce poate fi invocat numai de persoana faţă de care posesorul a exercitat posesia în ascuns. Numai că reclamantul se judecă în contradictoriu cu foştii proprietari persoane fizice, cărora nu le cunoaşte domiciliile, deşi ar mai putea fi în viaţă sau ar putea avea moştenitori, dar prin citarea lor la uşa instanţei, aceştia nu şi-au putut formula apărarea.
Pentru prima dată în apel, reclamantul a invocat, în subsidiar, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în temeiul uzucapiunii prevăzute de art. 1468 C. civ. austriac, făcând trimitere la dispoziţiile art. 1842 C. civ. român, conform cărora prescripţia poate fi opusă în cursul unei instanţe până în momentul în care curtea de apel va pronunţa definitiva sa decizie.
Expresia ";poate fi opusă";, înseamnă că prescripţia achizitivă poate fi invocată pentru prima dată în apel, dar de către pârât, ca un mijloc peremptoriu de apărare, prin care tinde la înlăturarea pretenţiilor reclamantului, iar nu ca acţiune formulată direct în apel, prin care să tindă la dobândirea dreptului de proprietate.
Apelantul nu a avut calitatea de pârât la prima instanţă, ci calitatea de reclamant, or potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. În baza principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual, astfel că avea deplina libertate de a introduce o acţiune în uzucapiune întemeiată pe dispoziţiile Codului civil austriac, ceea ce nu a făcut.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea deciziei recurate şi, drept consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată, completată şi extinsă, criticile formulate privind cele ce urmează.
Instanţa de fond a stabilit posesia antecesorilor reclamanţilor anterior anului 1945, situaţie de fapt necontestată de pârâtă, aşa încât această posesie nu trebuie dovedită.
Probele administrate în cauză, respectiv un contract de vânzare-cumpărare din 1943, dată la care nu era în vigoare Decretul-lege nr. 115/1938, trebuiau coroborate cu depoziţiile martorilor audiaţi, care au relatat aspectele cunoscute de la părinţii lor. Invocarea art. 195 C. proc. civ. s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialităţii, întrucât efectele juridice ale vârstei martorilor la data începutului prescripţiei nu au fost puse în discuţia părţilor.
Cu privire la pretinsa minoritate a proprietarilor împotriva cărora a fost invocată uzucapiunea, se arată că decizia nu întruneşte condiţia motivării deoarece nu există nicio probă care să dovedească acest lucru. Înscrierea din cartea funciară referitoare la minoritate atestă doar că dobânditorii P.F., P.I. erau minori doar în 1935, neexistând notări în acest sens pentru anul 1945.
Pârâtul avea sarcina probei în dovedirea cauzelor de suspendare a prescripţiei şi durata acesteia.
Instanţa a invocat greşit dispoziţiile art. 1876 C. civ., deoarece doar proprietarul minor îl putea invoca.
Dispoziţiile art. 195 C. proc. civ. au fost inserate în motivare cu încălcarea principiului contradictorialităţii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, textul se referă la situaţia în care minorul este mai mic de 14 ani la momentul ascultării de către instanţă şi nu la momentul când a început să cunoască faptul relatat.
Instanţa de apel a ignorat apărările reclamantului referitoare la pretinsa minoritate a proprietarilor, împotriva cărora a fost invocată uzucapiunea, mulţumindu-se să reitereze susţinerile instanţei de fond, ceea ce valorează cu nemotivarea.
Instanţa, deşi admite caracterul relativ al clandestinităţii posesiei, înlătură efectele acestui caracter prin faptul că foştii proprietari, fiind cu domiciliul necunoscut, au fost citaţi prin mica publicitate.
Cu privire la raporturile dintre uzucapiunea începută anterior intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinită sub imperiul acestui act normativ cu regimul de carte funciară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938 se arată că instanţa a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 130 alin. (10) din acest act normativ, deoarece se referă la uzucapiunile extratabulare începute sub imperiul acestei legi, care are un regim diferit de cel al uzucapiunii prevăzute în Codul civil român.
Nu este corectă nici reţinerea referitoare la faptul că uzucapiunea nu figurează printre modurile de dobândire a dreptului fără înscriere, deoarece uzucapiunea invocată este guvernată de legi anterioare Decretului-lege nr. 115/1938.
Cu privire la admisibilitatea invocării pentru prima oară în apel a uzucapiunii întemeiate pe alt text de lege, se arată că dispoziţiile art. 1468 din Codul austriac au fost invocate doar cu titlu subsidiar, faţă de motivarea că naţionalizarea a avut loc în anul 1975.
Din 4 aprilie 1945, când a fost pus în aplicare Codul civil român în Transilvania de Nord, până în februarie 1975 nu ar fi curs cei 30 de ani şi cum posesia este anterioară intrării în vigoare a Codului civil român s-a folosit o altă probă, fără a schimba cauza. Proba proprietăţii poate fi făcută inclusiv prin uzucapiune care poate fi invocată, potrivit art. 1842 C. civ., pentru prima dată în apel.
Cum uzucapiunea era împlinită în persoana antecesorilor reclamantului la data naţionalizării, acesta are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii în baza legii speciale de reparaţie.
Universitatea B.B., prin întâmpinarea formulată în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicită respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Preliminar, Înalta Curte reţine că îşi însuşeşte în totalitate motivarea instanţei superioare de fond.
Reclamantul, în susţinerea pretenţiilor sale, dobândirea dreptului de proprietate al antecesorilor săi prin uzucapiune, a invocat dispoziţiile Codului civil român referitor la prescripţia achizitivă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 20 iulie 1944, probă administrată de reclamant, prin care P.F. şi P.I. au înstrăinat antecesorilor reclamantului grădina în suprafaţă de 500 stj, situată în str. M. (în prezent str. C.) se face menţiunea că cei doi cumpărători au intrat în folosinţa terenului la 20 iulie 1944.
Reclamantul socoteşte ca moment de începere luna mai 1945, întrucât, susţinând în acţiune că pârâţii P. au fost deportaţi în lagăr, la data încetării războiului posesia antecesorilor lor ar fi devenit utilă.
De precizat că legislaţia României a fost extinsă şi pe teritoriul nordului Transilvaniei la 4 aprilie 1945 prin Legea nr. 260/1945. Decretul-lege nr. 115/1938 a intrat în vigoare prin Legea nr. 241 din 07 iulie 1947. Din aprilie 1945 şi până în iulie 1947 normele aplicabile uzucapiunii erau cele ale legilor maghiare şi a Codului civil austriac.
Contrar celor susţinute de reclamant, acesta a invocat pentru prima dată în apel, dar în subsidiar, dobândirea uzucapiunii prevăzute de art. 1648 C. civ. austriac. Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, prescripţia achizitivă, ca mijloc de apărare, poate fi opusă, în temeiul art. 1842 C. civ., pentru prima dată în apel doar de pârât, care tinde la înlăturarea pretenţiilor reclamantului. Fiind vorba de o acţiune prin care se tinde la dobândirea dreptului de proprietate, ea nu poate fi formulată în etapa devolutivă a apelului faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Procedând în acest mod, reclamantul a dorit să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, temeiul juridic, operaţiune inadmisibilă faţă de cele menţionate mai sus.
În altă ordine de idei, imobilul a fost preluat de la proprietarii tabulari P. în baza Deciziei nr. 4747 din 04 noiembrie 1975 a Comitetului executiv al fostului consiliul popular al judeţului Cluj, fiind aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana individualizată în actul de preluare este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Ca atare, dovada contrară celor menţionate în Decizia nr. 4787 din 04 noiembrie 1975 trebuia făcută de reclamant.
Fiind în regim de carte funciară, autorii reclamantului trebuiau să ceară intabularea anterior preluării imobilului de către Statul Român.
La data intabulării dreptului de proprietate al Statului român, drepturile de proprietate extratabulare puteau fi dobândite, potrivit art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, numai pentru drepturile reale din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită şi expropriere şi nu prin uzucapiune.
O altă critică se referă la faptul minorităţii proprietarilor tabulari P., în sensul că aceştia erau cei ce trebuiau să dovedească această împrejurare.
Numai că, fiind vorba de uzucapiune, reclamantul este cel ce trebuie să dovedească caracteristicile posesiei, căci potrivit art. 1876 C. civ., prescripţia nu curge în contra minorilor. Cu alte cuvinte, dat fiind menţiunea din cartea funciară referitoare la minoritatea pârâţilor P., reclamantul avea obligaţia legală de a dovedi capacitatea de exerciţiu deplină a vânzătorilor.
Recurentul invocă încălcarea de către instanţa de apel a principiului contradictorialităţii cu referire la argumentul folosit în motivare şi anume incidenţa art. 195 C. proc. civ.
Osebit de faptul că instanţa nu are obligaţia de a pune în discuţia părţilor argumentele pe care le va avea în vedere la darea soluţiei, căci ar conduce vădit la o antepronunţare, indicarea dispoziţiilor art. 195 C. proc. civ. referitoare la minoratul martorilor nu reprezintă decât o subliniere a motivului pentru care instanţa a înlăturat depoziţiile martorilor audiaţi la cererea reclamantului şi anume faptul că aveau vârsta de 2 ani şi, respectiv 4 ani, la data începerii prescripţiei, care îi făceau inapţi de a percepe şi reda faptul posesiei precum şi caracteristicile acesteia necesare pentru o posesie publică, sub nume de proprietar, continuă, neîntreruptă şi netulburată.
Drept urmare, reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în sensul art. 3 lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.B.I. împotriva Deciziei nr. 286A din 20 octombrie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 302/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3066/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
