ICCJ. Decizia nr. 3195/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3195/2012

Dosar nr. 7936/2/2010

Şedinţa publică din 10 mai 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 august 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, reclamanţii U.D.C. şi U.E. au formulat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 4154 din 31 martie 2005, solicitând instanţei reanalizarea posibilităţii restituirii în natură a apartamentului nr. 212, situat în Bucureşti, sector 6, să se stabilească, drept modalitate de măsuri reparatorii prin echivalent, forma despăgubirilor băneşti şi să se majoreze suma cuvenita ca despăgubire, conform preţului pieţei, aferent imobilului pentru care s-a formulat notificarea.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, prin dispoziţia contestată, le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentului cu privire la care au formulat notificarea, menţionându-se ca acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, s-a stabilit ca valoare echivalentă suma de 438.500.000 ROL, respectiv 15.132 dolari SUA și li s-a oferit posibilitatea de a opta pentru titluri de valoare nominala, folosite exclusiv în procesul de privatizare şi acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital.

Reclamanţii au arătat că, în ceea ce priveşte adresa actuală a imobilului, aceasta a fost menţionată greşit în dispoziţie, astfel încât nu se poate şti în ce măsură respingerea restituirii în natură este corectă.

De asemenea, s-a arătat că, la data soluţionării notificării, dispoziţiile nemodificate ale art. 36 din Legea nr. 10/2001 permiteau petiţionarului posibilitatea de a alege între măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală sau acţiuni şi sub formă de despăgubiri băneşti, reclamanţii solicitând acordarea acestora din urma şi reevaluarea, la preţul pieţei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 24 alin. (3¹) din Legea nr. 10/2001 si art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin sentinţa civilă nr. 1496 din 14 noiembrie 2005, tribunalul a respins acţiunea, ca nefondată, reţinând că restituirea în natură nu este posibilă conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar acordarea despăgubirilor băneşti este posibilă în regimul Legii nr. 10/2001, numai în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, cererea de apel fiind înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - secţia a IV- a civilă.

Prin prima critica formulata, reclamanţii au arătat din perspectiva primului capăt de cerere că instanţa era în măsură să verifice şi legalitatea titlului statului prin care li s-a preluat apartamentul şi respectarea Legii nr. 112/1995 la înstrăinarea proprietăţii, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 si art. 46.3 din H.G. nr. 498 din 14 martie 2003, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare.

În acest sens, apelanţii au arătat ca imobilul intra în categoria imobilelor preluate fără titlu, şi, prin urmare, nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare fiind nul absolut.

În mod nelegal, susţin recurenţii, instanţa s-a rezumat să menţioneze pe scurt constatarea că imobilul s-a vândut, constatare ce nu constituie o motivare a imposibilităţii restituirii în natură.

S-a mai arătat totodată că Legea nr. 10/2001 impune prevalenta cercetării posibilităţii restituirii în natură, ca fiind determinantă, obligatorie şi pentru celelalte forme de despăgubiri.

Contrar principiilor impuse prin Legea nr. 10/2001, susţin apelanţii, cenzurarea valabilităţii actului de vânzare cumpărare nu a făcut obiectul judecăţii instanţei de fond, hotărârea fiind nelegală şi sub acest aspect, ca produs al unui proces neechitabil şi discriminatoriu.

Apelanţii mai susţin că, în condiţiile în care, părţilor contractante le-a fost cunoscut faptul că obiectul tranzacţiei nu este proprietatea vânzătorului, acestea fraudează în complicitate Legea nr. 112/1995, astfel ca actul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absoluta, deoarece are o cauza ilicită, încălcându-se astfel prevederea imperativă a art. 948 pct. 4 C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică formulată, apelanţii au arătat că instanţa nu s-a pronunţat pe capătul 2 din petitul acţiunii principale, întrucât, deşi s-a prevalat de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, instanţa nu s-a pronunţat în consecinţă, având în vedere faptul că, apelanţii, au solicitat la fond, în subsidiar, acordarea unui alt imobil, această solicitare, reprezentând, de fapt, o compensare cu alte bunuri.

Apelanţii au mai invocat dispozițiile art. 44 din Constituţie, art. 481 C. civ., susţinând că despăgubirile propuse de PMB, pentru că nu au fost prealabile exproprierii trebuie să fie cel puţin drepte şi imediate.

Prin cea de-a patra critica formulată, apelanţii susţin că instanţa de fond nu s-a pronunţat nici pe ultimul capăt de cerere dedus judecăţii.

În acest sens, apelanţii au arătat că instanţa era obligată şi competentă să aprecieze asupra nivelului cuantumului despăgubirilor fixat de unitatea deţinătoare a imobilului iar potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile trebuie acordate la valoarea de piaţă corespunzătoare a imobilului, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare.

O ultima critică formulată, este aceea ca, potrivit dispozitivului hotărârii, instanţa nu s-a pronunţat cu privire la contestaţia formulată şi de contestatoarea U.E.

În consecinţă, reclamanţii solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei, anularea dispoziţiei contestate şi obligarea paratei la restituirea în natura a apartamentului în litigiu, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la acordarea despăgubirilor în echivalent, constând în compensare cu alte bunuri imobile echivalente, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri imediate băneşti la nivelul pieţei.

Apelanţii mai solicită obligarea pârâtei la plata pagubelor create prin lipsa de folosinţă pentru perioada 08 iunie 2002 (dată când, în conformitate cu legea trebuia soluţionată notificarea) până la data când va fi posibilă preluarea liberă de orice sarcini a apartamentului, conform art. 998 C. civ., cu cheltuieli de judecată şi despăgubiri morale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282-298 C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr. 489 din 29 iunie 2007.

Prin decizia civilă nr. 8406 din 13 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia Curţii de Apel Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte, în decizia de casare reţinându-se că reclamanţii au solicitat, printr-un prim motiv de apel, să se reanalizeze posibilitatea restituirii în natură a imobilului, pe considerentul că preluarea lui s-a făcut fără titlu şi că acesta a fost vândut unui terţ cu încălcarea flagrantă a legii, or, instanţa de apel a refuzat expres să analizeze acest motiv, argumentând că respectivele critici puteau fi examinate numai în condiţiile unei acţiuni în revendicare clasice, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii, instanţa de recurs fiind, astfel, împiedicată să exercite controlul judiciar.

Rejudecând apelul, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a pronunţat decizia civilă nr. 566 din 4 iulie 2008 prin care a admis apelul declarat de reclamanţi, a modificat sentinţa, a admis contestaţia, a modificat în parte dispoziţia nr. 4154 din 31 martie 2005 emisă de Municipiul Bucureşti, a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri compensatorii constând în despăgubiri băneşti pentru apartamentul în litigiu şi l-a obligat pe pârât să predea dispoziţia, astfel cum a fost modificată, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Legii nr. 247/2005.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamanţii au investit instanţa de apel cu o cerere de constatare a nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pe care nu au formulat-o în faţa primei instanţe şi că, din punct de vedere procedural, aceasta reprezintă o cerere nouă formulată în apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., care nu poate fi analizată.

În ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilului, conform dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, nu există o asemenea posibilitate, deoarece imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 numitei V.E., prin contractul din 19 ianuarie 1999, care, nefiind anulat, se bucură de prezumţia de legalitate.

Constatarea nulităţii contractului nu mai este posibilă în raport de dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nici pe cale de acţiune şi nici pe cale de excepţie.

Referitor la posibilitatea stabilirii unei despăgubiri constând în alte bunuri imobile, Curtea a reţinut că Municipiul Bucureşti este singura entitate autorizată de lege să propună astfel de măsuri, iar prin dispoziţia emisă acesta a propus măsuri de despăgubire constând în titluri de valoare sau acţiuni.

Curtea a mai stabilit că reclamanta are dreptul la acordarea de despăgubiri băneşti şi că această modalitate de despăgubire era prevăzută de legea în vigoare la data pronunţării dispoziţiei contestate, respectiv de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anterior modificării acesteia prin Legea nr. 247/2005.

În ceea ce priveşte executarea dispoziţiei, Curtea a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 247/2005 – Titlul VII, varianta anterioară a Legii nr. 10/2001, neavând prevăzută o procedură de executare a despăgubirilor băneşti.

În atare situaţie, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este inutilă stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţă, deoarece aceasta ar reprezenta numai o propunere estimativă, calculul despăgubirilor urmând să se realizeze conform art. 4 din Legea nr. 247/2005 de evaluatori speciali, iar cuantumul final va fi stabilit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, putând fi, ulterior, disputată în justiţie.

În acest context, suma stabilită de pârât pentru imobilul în litigiu – 15.000 euro – care este în mod evident de o valoare foarte redusă, reprezintă doar o propunere, iar cuantumul final va fi stabilit conform procedurii şi principiilor prevăzute de Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanţii au declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, decizia recurată fiind casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî în acest fel, instanţa de recurs a reţinut, în primul rând, că reclamanţii au investit tribunalul cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, formulată împotriva dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti nr. 4154 din 31 martie 2005, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului şi li s-a recunoscut reclamanţilor dreptul la măsuri reparatorii, prin echivalent, în limita sumei de 15.132 dolari SUA.

În al doilea rând, Înalta Curte a reţinut că în mod corect instanţa de apel a hotărât că cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel şi că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, o atare cerere nu mai poate fi formulată nici pe cale de acţiune şi nici pe cale de excepţie, în raport de termenul special de prescripţie reglementat de lege.

Aceste considerente au condus în mod corect instanţa de apel la concluzia imposibilităţii restituirii în natură a imobilului în raport de art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Critica referitoare la acordarea despăgubirilor băneşti a fost apreciată ca întemeiată, având în vedere că prin decizia dată în interesul legii nr. 52/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a statuat că, în scopul respectării art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ., prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, acestea rămânând supuse controlului instanţelor de judecată, atât în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii, cât şi întinderea acestora.

Întrucât în cauză dispoziţia contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanţa era datoare să cenzureze dispoziţia şi sub aspectul valorii despăgubirilor băneşti la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii.

Referitor la pretinsa nepronunţare a instanţei de apel asupra despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor pentru lipsa de posesie a imobilului, pe toată perioada tergiversării procesului, instanţa de recurs a constatat că, pentru a se putea imputa curţii de apel o atare omisiune, ar fi trebuit ca reclamanţii sa fi avut un capăt de cerere cu acest obiect şi un motiv de apel care să privească modul de soluţionare a acestuia. Or, Înalta Curte a constatat ca prin cererea de chemare in judecata reclamanţii nu au sesizat instanţa cu o cerere având acest obiect.

De altfel, s-a constatat ca şi în cererea de recurs a acestuia menţionează care au fost cele trei capete de cerere care au alcătuit petitul acţiunii si anume: reevaluarea posibilităţii restituirii în natura a imobilului, stabilirea masurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti si stabilirea valorii acestora la nivelul preţului pieţei.

Prin decizia civilă nr. 616 din 26 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, s-a admis apelul formulat de reclamanţii U.D.C. şi U.E., împotriva sentinţei civile nr. 1496 din 14 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că s-a admis contestaţia, a fost modificată în parte dispoziţia nr. 4154 din 31 martie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite contestatorilor la suma de 45.194,75 euro, în echivalent în lei la data plăţii, au fost menţinute celelalte prevederi ale dispoziţiei contestate şi a fost obligat intimatul la plata sumei de 8.355,93 euro, în echivalent în lei la data plăţii, către contestatori, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru pronunţa aceasta soluţie, Curtea a constatat, în raport cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. că instanţa de recurs a stabilit cu valoare obligatorie că, potrivit deciziei dată în interesul legii nr. 52/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, instanţa de apel este chemată să stabilească valoarea despăgubirilor corespunzătoare apartamentului imposibil de restituit în natură, respectiv a apartamentului nr. 212, situat în Bucureşti, sector 6. În temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea a pus în discuţia părţilor la termenul din 12 noiembrie 2009, necesitatea efectuării unei noi expertize tehnice imobiliare care să stabilească valoarea apartamentului, apelanţii refuzând în mod explicit administrarea probei, cu motivarea că solicită ca valoarea actuală să fie stabilită în funcţie de evaluările cuprinse în Ghidul pentru anul 2009 privind valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare în Municipiul Bucureşti, întocmit de SC E.E. SRL și SC E.V. SRL, proba pe care Curtea nu a apreciat-o ca fiind pertinentă şi concludentă. S-a considerat ca singura probă care corespunde condiţiilor de admisibilitate a probelor, este expertiza tehnică imobiliară efectuată de expertul în construcţii civile şi industriale, domnul B.C., la data de 18 mai 2006 în dosarul nr. 4323/2005, in raport cu care s-a stabilit valoarea de 45 197, 74 euro, drept cuantum al despăgubirilor solicitate de contestatori.

În baza art. 274 C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., Curtea a acordat cheltuielile ocazionate de acest proces, începând cu data introducerii acţiunii – 26 august 2005 în cuantum de 8.355,93 euro, echivalent în lei la data plaţii.

Prin decizia civilă nr. 3502/4 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 616 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, a casat decizia civilă recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin decizia de casare nr. 4939 din 27 aprilie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel pentru a se stabili valoarea despăgubirilor băneşti la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, avându-se în vedere faptul că decizia contestată cu nr. 4154 din 31 martie 2005 a fost emisă înainte de apariţia Legii nr. 247/2005, iar apartamentul preluat de către stat a fost înstrăinat de către acesta în baza Legii nr. 112/1995.

La termenul din 12 noiembrie 2009, în raport de considerentele deciziei de casare şi de susţinerile părţilor instanţa de apel a pus în discuţia părţilor necesitatea întocmirii unui nou raport de expertiză tehnică care să evalueze apartamentul aflat în litigiu şi faţă de poziţia apelanţilor – reclamanţi care au învederat faptul că nu doresc readministrarea acestei probe, cauza a rămas în pronunţare.

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) care reglementează rolul activ al judecătorului şi a dispoziţiilor art. 201 – 214 ce reglementează administrarea probei cu expertiză, deoarece avea posibilitatea să ordone administrarea tuturor probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă reclamanţii s-au împotrivit, în considerentelor deciziei de casare şi a prevederilor art. 315 C. proc. civ.

Neprocedând astfel şi neordonând efectuarea unei expertize tehnice care să evalueze imobilul aflat în litigiu, s-a considerat că instanţa de rejudecare nu a respectat îndrumările deciziei de casare, respectiv a prevederilor art. 315 C. proc. civ.

S-a arătat că, în cauza era necesara efectuarea unei noi expertize tehnice avându-se în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, potrivit cărora – „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru valoarea de piaţă a întregului imobil, tren şi construcţii, stabilite potrivit standardelor internaţionale de evaluare”, stabilindu-se ca, în rejudecare, instanţa de apel sa pună în discuţie efectuarea acestei expertize.

În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de reclamanţi şi care privesc decizia de casare pronunţată anterior în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat faptul că nu pot fi primite şi nici analizate întrucât se referă la o hotărâre judecătorească irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat, prezumându-se că reflectă adevărul potrivit, principiului „res judicata pro veritate habetur”. Pe de altă parte, fiind o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este obligatorie pentru instanţele de rejudecare potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În rejudecare, prin încheierea din 7 octombrie 2010 Curtea, în temeiul art. 315 C. proc. civ. şi având în vedere art. 295 raportat la art. 167 alin. (1) C. proc. civ. a încuviinţat pentru apelanţii – reclamanţi proba cu expertiză tehnică de evaluare a imobilului, cu obiectivele stabilite prin decizia de casare, şi anume stabilirea preţului de piaţă al apartamentului în litigiu, potrivit standardelor internaţionale de evaluare, respingând obiectul propus de apelanţii – reclamanţi privind stabilirea prejudiciilor materiale create prin lipsa de posesie a imobilului, pentru motivele consemnate în încheierea respectivă.

La data de 17 ianuarie 2011 a fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică întocmit de expert O.G. (filele 57 - 72).

Apelanţii - reclamanţi au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză care au fost încuviinţate prin încheierea din data de 3 martie 2011, răspunsul la obiecţiuni formulat de expert, fiind depus la dosar la data de 23 martie 2011 (filele 148 - 150).

Apelanţii au depus în aceasta fază procesuală mai multe cereri, sesizări şi concluzii scrise invocând nulitatea sentinţei pentru nerespectare principiului nemijlocirii solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate si a dispoziţiei contestate, plata imediata de către PMB a sumei de 73.304 euro, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului expropriat, plata imediata a sumei de 52.000 lei, pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de posesie cauzata de nejudecarea notificării timp de 9 ani, a sumei de 14.047 lei, cheltuieli de judecata şi a sumei de 5000 euro, despăgubiri morale.

Prin decizia civilă nr. 404 A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi, împotriva sentinţei civile nr. 1496 din 14 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a Civilă în dosarul nr. 4323/2005, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că: a admis în parte contestaţia, a modificat în parte dispoziţia nr. 4154 din 31 martie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în sensul că a stabilit dreptul contestatorilor la acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri băneşti în cuantum de 71.017 euro (echivalent în lei la data plăţii) pentru apartamentul nr. 212, situat în Bucureşti, sector 6.

A menţinut celelalte prevederi ale dispoziţiei şi ale sentinţei cu privire la respingerea cererii de restituire în natură şi a obliga intimatul la plata către contestatori a sumei de 9.296,21 euro (echivalent în lei la data plăţii), cu titlu de cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut prin prisma criticilor formulate de apelanţii reclamanţi şi având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., că reclamanţii au sesizat instanţa cu o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, formulată împotriva dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti nr. 4154 din 31 martie 2005, prin care le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentului nr. 212, sector 6, deoarece acesta a fost vândut, conform Legii nr. 112/1995 şi li s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, prin echivalent, în limita sumei de 15.132 dolari SUA, propunându-se oferta privind acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv in procesul de privatizare sau acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital.

Prin cererea de chemare în judecata, reclamanţii au solicitat, punctual, reanalizarea posibilităţii restituirii în natură, să se stabilească, drept modalitate de măsuri reparatorii prin echivalent, forma despăgubirilor băneşti şi să se majoreze suma cuvenita ca despăgubire, conform preţului pieţei, aferent imobilului pentru care s-a formulat notificarea.

Cauza se află în al patru-lea ciclu procesual, în urma a trei casări ale deciziilor pronunţate de instanţele de apel, ceea ce determina aplicabilitatea cu prioritate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În acest sens, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte criticile formulate de contestatori cu privire la capătul de cerere privind reanalizarea posibilităţii restituirii în natura a imobilului, prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, în al doilea ciclu procesual, s-a statuat cu privire la imposibilitatea în cauză a restituirii în natură a imobilului, în raport cu prevederile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că acesta a fost înstrăinat, conform Legii nr. 112/1995.

În acelaşi sens, Înalta Curte a reţinut ca cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel, inadmisibilă, conform art. 294 C. proc. civ. şi că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, o atare cerere nu mai poate fi formulată nici pe cale de acţiune şi nici pe cale de excepţie, în raport de termenul special de prescripţie reglementat de lege (art. 46, actual art. 45 din lege).

Aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat şi cu forţă obligatorie în cauză, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia de casare nr. 3502 din 4 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în al treilea ciclu procesual, la rândul ei, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ.

Prin urmare, reanalizarea acestor critici nu mai poate şi nu se mai impune a fi făcută în aceasta fază procesuală, care mai poate privi, conform dispoziţiilor deciziei de casare doar aspectul referitor la stabilirea valorii de piaţa a imobilului in litigiu, potrivit standardelor internaţionale de evaluare, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut, în prealabil, că, în cauză s-a stabilit, de asemenea, cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, că instanţa este datoare să cenzureze dispoziţia atacată, emisa anterior intrării in vigoare a Legii nr. 247/2005, şi în privinţa valorii despăgubirilor băneşti, la care s-a stabilit că sunt îndreptăţiţi reclamanţii, fiind avută in vedere în acest sens decizia in interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.

Prin decizia de casare nr. 3502 din 4 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie a stabilit obligativitatea pentru instanţa de trimitere de a ordona efectuarea unei expertize, proba care a fost încuviinţată la termenul din data de 7 octombrie 2010.

Expertiza întocmită în cauză de expert O.G. depusă la filele 57– 72 din dosar a stabilit o valoare a apartamentului în litigiu, în sumă de 61.340 euro.

S-a mai reţinut că apelanţii - reclamanţi au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, care au fost încuviinţate prin încheierea din data de 3 martie 2011, Curtea punând în vedere expertului să propună o varianta de calcul, ţinând seama de coeficientul de uzură pentru apartament aplicabil doar pana la data de 06 februarie 2002, precum şi înlăturând coeficientul de tranzacţie (de 10%) precum si coeficientul aplicat pentru imobil in litigiu (de 5%).

Potrivit răspunsului formulat de expert (filele 148-150), valoarea imobilului, in varianta de calcul propusă mai sus, a fost stabilita la suma de suma de 71.017 euro.

Curtea a apreciat că această din urmă valoare corespunde unei despăgubiri echitabile, având în vedere că nu poate fi imputată reclamanţilor contravaloarea gradului de uzură dobândit de apartamentul în litigiu după momentul la care, potrivit legii, notificarea trebuia soluţionată, precum si faptul că, dat fiind regimul juridic al imobilului, preluat abuziv de stat si modalitatea prevăzută de lege de acordare a masurilor reparatorii pentru acesta, nu se impune aplicarea coeficientului de imobil aflat in litigiu, respectiv a coeficientului de tranzacţie. Existenta unui litigiu ar putea scădea valoarea imobilului numai in situaţia in care s-ar pune problema unei înstrăinări a imobilului pe bază de negociere, ceea ce nu este cazul in speţă, după cum, coeficientul de tranzacţie dedus din efectul pe care îl are negocierea preţului nu poate fi aplicabil in situaţia supusă judecăţii care priveşte procedura de acordare a masurilor reparatorii pentru un imobil preluat abuziv.

Modalitatea de calcul propusă de apelanţii reclamanţi, care au solicitat stabilirea valorii despăgubirilor ce li se cuvin la suma de 73.304 euro, nu poate fi avuta în vedere de instanţă, întrucât aceasta nu a fost confirmată pe baza unei metode ştiinţifice.

În consecinţă, curtea apel a constatat nelegalitatea soluţiei primei instanţe sub acest aspect, stabilind valoarea despăgubirilor băneşti la care apelanţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi, la suma de 71.017 euro (echivalent în lei la data plăţii).

În ceea ce priveşte critica din apel referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin compensare cu un alt imobil, instanţa de control a constatat că, în rejudecarea apelului, apelanţii reclamanţi nu au mai reiterat acest aspect, reţine însă că o asemenea critică, este oricum neîntemeiată, în condiţiile în care, reclamanţii nu au formulat o atare solicitare prin cererea de chemare în judecată, în care au menţionat expres că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri băneşti.

Referitor la solicitarea din finalul cererii de apel de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor create prin lipsa de folosinţă a imobilului, Curtea a constatat că, şi sub acest aspect, se opun cu putere de lucru judecat, cele statuate prin decizia nr. 4939 din 27 aprilie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin care s-a reţinut că o asemenea solicitare poate fi analizată doar dacă reclamanţii ar fi avut un capăt de cerere cu acest obiect în acţiunea introductiva şi un motiv de apel care să privească modul de soluţionare a acestuia. Or, Înalta Curte a constatat ca prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au sesizat instanţa cu o cerere având acest obiect, reţinându-se că şi în cererea de recurs aceştia menţionează care au fost cele trei capete de cerere care au alcătuit petitul acţiunii, şi anume: reevaluarea posibilităţii restituirii în natură a imobilului, stabilirea masurilor reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti şi stabilirea valorii acestora la nivelul preţului pieţei.

Prin urmare, considerentele instanţei de recurs în sensul celor arătate mai sus, se impun cu valoare obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., astfel că, nu mai pot fi primite susţinerile reclamanţilor din această fază procesuală, în sensul că ar fi formulat în faţa primei instanţe solicitarea de cheltuieli pentru prejudiciile materiale si morale la care consideră că sunt îndreptăţiţi.

Sub acest aspect, s-a mai reţinut că solicitările în sensul menţionat, din finalul concluziilor scrise depuse de reclamanţi în şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2006, când cauza a rămas în pronunţare (fila 154 dosar fond), nu puteau fi avute in vedere de prima instanţă, întrucât nu au fost formulate în termen legal, reclamanţii având posibilitatea de a completa acţiunea cu noi capete de cerere, doar în termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cu care la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii.

Prima zi de înfăţişare prevăzută de art. 134 C. proc. civ. şi definită ca fiind aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii, a fost la data de 14 februarie 2006, când au fost încuviinţate probele, termen la care reclamanţii nu au solicitat sa îşi completeze acţiunea, după aceasta dată nemaiputând fi formulate, in prima instanţă alte capete de cerere. Cu atât mai mult, după ce s-a intrat in dezbaterea in fond a pricinii, părţile nu mai puteau formula alte solicitări in faţa instanţei. De altfel, în concluziile orale menţionate în practicaua sentinţei, reclamanţii nu au pretins acordarea unor asemenea despăgubiri.

Drept urmare, susţine curtea, tribunalul nu avea obligaţia de a se pronunţa cu privire la despăgubirile solicitate, care nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată şi nu au fost formulate in termen legal, iar pe de altă parte, în faza procesuală a apelului, formularea unor asemenea cereri este inadmisibilă, conform art. 294 C. proc. civ. potrivit cu care în apel, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecată si nici nu se pot face alte cereri noi, apelanţii reclamanţi având posibilitatea valorificării pretenţiilor care nu au făcut obiectul judecăţii în acest proces, pe cale separată.

De asemenea, instanţa de control a înlăturat susţinerile făcute de apelanţii reclamanţi în ceea ce priveşte nerespectarea de către prima instanţa a principiului continuităţii şi principiului nemijlocirii, invocate în aceasta fază procesuală şi care se impun a fi analizate, din perspectiva art. 294 alin. (1) teza a II a C. proc. civ., dat fiind caracterul de ordine publica al motivelor invocate.

Astfel, s-a reţinut că principiul continuităţii presupune, în aplicarea sa integrală, ca judecarea cauzei să se facă de la început şi până la sfârşit de acelaşi complet de judecată, într-o singură şedinţă, care să se încheie cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii, or, în cauză, acest principiu a fost pe deplin respectat, întrucât sentinţa apelată a fost pronunţată în aceeaşi zi, de acelaşi judecător în faţa căruia au avut loc dezbaterile în fond.

Totodată, principiul nemijlocirii, consacrat de art. 169 alin. (1) C. proc. civ., care presupune obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care interesează dezlegarea pricinii, a fost respectat, întrucât administrarea probelor a fost făcută în fata primei instanţe, în mod nemijlocit, astfel cum rezultă din încheierile de şedinţă premergătoare pronunţate în cauză, motivul invocat de apelanţii reclamanţi privind nerespectarea principiului nemijlocirii fiind vădit nefondat.

În fine, referitor la cheltuielile de judecată solicitate de contestatori, în raport cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi art. 1169 C. civ., Curtea a acordat cheltuielile pentru care au fost depuse acte doveditoare, începând cu data introducerii acţiunii (26 august 2005), în toate ciclurile procesuale, exceptând cheltuielile suportate de reclamanţi cu ocazia declanşării şi urmării procedurii administrative (notificări, copii acte), care nu au fost determinate de procesul pendinte, precum şi cheltuielile de „cazare în Bucureşti privat pauşal” apreciate ca nedovedite.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Recurentul pârât a criticat decizia atacată susţinând că este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a arătat, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel, cu încălcare dispoziţiilor art. 16, capitolul 5 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, a acordat reclamanţilor dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care recurentul avea în competenţă, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar emiterea dispoziţiei şi stabilirea calităţii de proprietar.

A susţinut că în raport de aceste dispoziţii sus-invocate competenţa revenea Comisiei Centrale care pe baza raportului întocmit de evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată a efectua procedura de specialitate proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Astfel, susţine recurentul Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care emite titlu de despăgubire până la concurenta sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse doar în cazul deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001 în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Arată că în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanţii au primit/sau nu au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin legea nr. 247/2005, potrivit cărora nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

În fine, o ultimă critică priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat recurentul, apreciindu-se de acesta că onorariul avocatului este „disproporţionat şi tendenţios”, susţinând că în raport de art. 2 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel era obligată să se pronunţe funcţie de apărările ambelor părţi, privind temeinicia pretenţiilor acordării cheltuielilor de judecată, indiferent că acestea sunt pretinse cu titlu de taxe judiciare de timbru sau onorariu de avocat, cu atât mai mult cu cât întinderea lor, stabilită într-un cuantum substanţial, - în opinia pârâtului nu se justifică - în raport cu întinderea prestaţiei apărătorului reclamanţilor.

În acest context, a invocat dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., şi decizia nr. 3564 din 26 martie 1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.

Recurenţii reclamanţi au criticat decizia atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, prevalându-se în drept d dispoziţiile art. 304 pct. (7), (8) şi (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs au susţinut, în esenţă, următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar convingerea instanţei în determinarea adevărului cuprinde numai motivele refuzului de a judeca;

2. Instanţa a interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii, ori le-a distorsionat, sens în care susţine că actul de vânzare cumpărare din 29 ianuarie 1999 are o cauză ilicită, este nul absolut, încheierea acestuia fiind făcută cu încălcarea flagrantă a legii, ambele părţi fiind de rea-credinţă la încheierea acestuia, acţionând în complicitate la înstrăinarea imobilului în litigiu.

3. Hotărârea instanţei de apel este lipsită temei legal, întrucât instanţa s-a folosit nelegitim de litera şi principiile de judecată pentru a motiva refuzul de a judeca cererile şi motivele de apel, fiind incompatibilă cu exigenţele art. 10 din Legea nr. 304/2004 şi art. 1 alin. (1) din legea nr. 303/2004.

Susţin că hotărârile de casare pe care se sprijină refuzul instanţei de apel de a judeca cererea şi motivele de apel, nu sunt definitive, ele având asupra problemelor de drept dezlegate valoare de izvor de drept secundar, numai legea fiind aceea care prevede regula care trebuie aplicată.

4. Instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispozițiile art. 294 C. proc. civ., întrucât, conceptul de cerere nouă în apel trebuie raportat cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii în faza judecăţii apelului, or, cererea de constatare a nulităţii absolute a actului de înstrăinare a imobilului proprietatea reclamanţilor nu reprezintă o pretenţie nouă în apel, fiind legal formulată la fond ca un mijloc de apărare împotriva abuzului PMB de a respinge cererea de restituire în natură, motivată pe un fals intelectual.

5. Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129, art. 294-298 C. proc. civ., principiul disponibilităţii şi al adevărului.

Susţin că excepţia de nulitatea unui act poate fi invocată pe cale incidentală, fără a se urmări obţinerea unei condamnări, respectiv pronunţarea unei desfiinţării actului şi fără să reprezinte o cerere nouă în faza apelului cu încălcarea art. 294 alin. (1), nulitatea astfel invocată având valoarea unui mijloc de apărare. Nulitatea absolută a actului de înstrăinare poate fi invocată de oricine are interes, or în cauză instanţa trebuia să fie interesată să judece în mod legal şi să invoce din oficiu, nulitatea actului pentru a respecta obligaţiile cu care este investită.

6. Mai susţin că termenul de prescripţie prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vizează anularea actului de transfer al proprietăţii şi nu anularea deciziei PMB 4154 din 31 martie 2005 pentru care nu există legal niciun termen de prescripţie. Astfel, instanţa trebuia să analizeze susţinerile recurenţilor privind cererea de constatare a nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1999, în raport de prevederile art. 46 alin. (2), art. 46 alin. (3), din Lega nr. 10/2001 şi H.G. nr. 448/2003, fiind o cerere legal formulată la fond ca mijloc de apărare împotriva abuzului d drept.

7. Încălcarea dispoziţiilor art. 108 şi 723 C. civ., a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la proprietate prin nejudecarea cererii de apel cu privire la lipsa posesiei asupra imobilului notificat pe toată durata procedurii judiciare.

8. Hotărârea instanţei de apel nu reprezintă controlul judiciar al deciziei contestate, întrucât, judecătorii fondului au încălcat principiul continuităţii şi al nemijlocirii.

Examinând recursul pârâtului Municipiul Bucureşti în raport de excepţia de tardivitate invocată de recurenţii reclamanţi a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a respinge această excepţie pentru următoarele considerente:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Or, în speţa dedusă judecăţii se constatată că potrivit actelor şi lucrărilor dosarului termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale anterior citate, nu a fost depăşit, întrucât, decizia nr. 404 A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a fost comunicată pârâtului Municipiul Bucureşti la data de 31 mai 2011, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 208 dosar apel, iar recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti la data de 16 iunie 2011, ora 13,55, conform rezoluţiei de primire aflată la fila 2, dosar ÎCCJ.

Astfel, în cauză se constată că recurentul nu a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul în termenul de 15 zile prevăzut de textul menţionat, calculat în conformitate cu dispoziţiile art. 101 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare faţă de care, excepţia tardivităţii va fi respinsă.

Analizând pe fond recursul pârâtului recurent Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică de recurs referitoare la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, precum şi cea de-a doua critică ce vizează anumite deficienţe ale dosarului, sub aspectul probator, au fost formulate omisso medio, nefiind primite în recurs, cu aplicarea art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la critica vizând cuantumul cheltuielilor de judecată, raportat la onorariul de avocat apreciat de recurent ca „disproporţionat şi tendenţios” Înalta Curte reţine că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Prin urmare, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe ideea de culpă procesuală care aparţine acelei părţi care a ocazionat, în mod nelegal, declanşarea unei proceduri judiciare.

Or, în cauză, pârâtul a căzut în pretenţii şi, pe cale de consecinţă, acesta datorează reclamantului cheltuielile de judecată avansate pe parcursul procedurii, ceea ce impune ca în cuantumul cheltuielilor de judecată să fie incluse toate cheltuielile făcute cu procesul, în toate fazele acestuia, indiferent cu ce titlu.

La baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparația trebuie să fie integrală, iar în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., atunci când dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită este exercitat abuziv, judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor.”, prin urmare, legiuitorul a lăsat la latitudinea judecătorului cauzei aprecierea asupra cuantumului onorariului de avocat în raport de valoarea şi complexitatea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, fiind o facultate acordată acestuia şi nu o obligaţie cum eronat susţine recurentul.

Or în speţă, constatând că pârâtul a căzut în pretenţii, instanţa apelului a acordat, apreciind ca fiind justificate şi în limita dovedirii, cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi de-a lungul întregii proceduri, ce a parcurs patru cicluri judiciare, context în care Înalta Curte constată că instanţa de control a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., şi, în consecinţă, nici această critică nu va fi primită.

Analizând recursul reclamanţilor recurenţi în raport de criticile formulate, în constată nefondat pentru cele ce succed:

Fiind învestite, la data de 26 august 2005, cu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei nr. 4154 din 31 martie 2005, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentului cu privire la care reclamanţii au formulat notificarea, instanţele au avut a se pronunţa punctual pe următoarele capete de cerere formulate prin cererea de chemare în judecată: reanalizarea posibilităţii restituirii în natură a imobilului notificat, să se stabilească, drept modalitate de măsuri reparatorii prin echivalent, forma despăgubirilor băneşti şi să se majoreze suma cuvenita ca despăgubire, conform preţului pieţei, aferent imobilului pentru care s-a formulat notificarea.

Astfel, Înalta Curte reţine că prezenta cauză se află în al patru-lea ciclu procesual, fiind pronunţate 3 decizii de casare, în care au fost dezlegate de către Înalta Curte de Casaţie problemele de drept incidente speţei cu valoare obligatorie pentru instanţele fondului.

În acest context, criticile formulate de recurenţi la punctele 2, 4 - 7 privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilul notificat, interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor art. 129, art. 294-298 C. proc. civ., termenul de prescripţie prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nesoluţionarea cererii de apel cu privire la despăgubirile ce li se cuvin reclamanţilor pentru lipsa de posesie a imobilului pe perioada derulării procedurii judiciare, aduc în discuţie aspecte care au fost tranşate irevocabil prin decizia de casare nr. 4939 din 27 aprilie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală. Prin această decizie s-a statuat că cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel şi că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, o atare cerere nu mai poate fi formulată nici pe cale de acţiune şi nici pe cale de excepţie, în raport de termenul special de prescripţie reglementat de lege, aceste considerente au condus în mod corect instanţa de apel la concluzia imposibilităţii restituirii în natură a imobilului în raport de art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, s-a statuat, referitor la pretinsa nepronunţare a instanţei de apel asupra despăgubirilor ce li se cuvin reclamanţilor pentru lipsa de posesie a imobilului, pe toată perioada tergiversării procesului că, pentru a se putea imputa curţii de apel o atare omisiune, ar fi trebuit ca reclamanţii să fi avut un capăt de cerere cu acest obiect şi un motiv de apel care să privească modul de soluţionare a acestuia. Or, prin cererea de chemare în judecata reclamanţii nu au sesizat instanţa cu o cerere având acest obiect.

De altfel, recurenţii au criticat decizia sus-menţionată, iar Înalta Curte în ultima decizie de casare nr. 3502 din 4 iunie 2010, a răspuns clar acestor critici în sensul că nu pot fi primite şi nici analizate întrucât se referă la o hotărâre judecătorească irevocabilă intrată în puterea lucrului judecat, prezumându-se că reflectă adevărul potrivit, principiului „res judicata pro veritate habetur”, iar pe de altă parte, fiind o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este obligatorie pentru instanţele de rejudecare potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Astfel, prima regulă consacrată de acest text vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe.

Aceste dispoziţii sunt imperative, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate

Totodată, instanţa chemată să rejudece cauza nu va putea ignora dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de casare sub motiv că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, nefiind încălcate, cum eronat susţin recurenţii, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 304/2004 şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, întrucât soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. decurge din însăşi raţiunea conceptului de control judiciar, dat fiind că existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi conceput în lipsa unor mijloace procedurale care să impună respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare, în speţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi interpretată ca un refuz de a judeca şi a analiza susţinerile acestora, întrucât instanţa şi-a fundamentat soluţia pronunţată pe dispoziţiile legii, cu consecinţa respingerii criticilor privind aspectele sus-menţionate.

Nefondată este şi critica privind încălcarea principiului continuităţii şi al nemijlocirii de către instanţele fondului, întrucât, în legislaţia noastră principiul continuităţii presupune ca hotărârea să fie pronunţată de aceiaşi judecători în faţa cărora s-au pus concluziile în fond, iar principiul nemijlocirii conform dispozițiilor art. 169 alin. (2) C. proc. civ. constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemijlocit toate elementele care servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei, or în speţă, aceste principii au fost respectate, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Cu referire la motivul de recurs privind nemotivarea deciziei pronunţate de către instanţa de apel, Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. (7) C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. (5) din aceeaşi lege.

Astfel, art. 261 pct. (5) C. proc. civ. reglementează obligaţia pentru instanţă de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Verificând legalitatea hotărârii sub aspectul motivării pe care se sprijină dispozitivul acesteia, Înalta Curte apreciază că, dimpotrivă, hotărârea este temeinic motivată, instanţa de apel structurând corect argumentele invocate de apelanţii reclamanţi în dezvoltarea criticilor împotriva sentinţei, răspunzând pe larg acestor critici, instanţa arătând argumentele de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat soluţia, făcând trimitere în considerentele hotărârii la probatoriul administrat şi temeiul de drept invocat, cu consecinţa neprimirii acestei critici.

Totodată, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 304 pct. (8) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât, acest motiv de recurs este aplicabil în situaţiile în care instanţa de apel a interpretat actul juridic dedus judecăţii în sens de negotium juris, cerere ce în speţă nu s-a invocat şi nici dovedit.

Astfel, faţă de considerentele menţionate, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, invocată de recurenţii; va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii U.D.C. şi U.E. şi de Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, invocată de recurenţii – reclamanţi U.D.C. şi U.E.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii U.D.C. şi U.E. şi de Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 404 A din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7249/2012. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3325/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3325/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3590/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs