ICCJ. Decizia nr. 3590/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3590/2012
Dosar nr. 4945/101/2010
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamantul I.C.E.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să îl oblige pe acesta la plata sumei de 250.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de daune materiale şi morale pentru luarea măsurii strămutării şi stabilirii domiciliului forţat.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009, reclamantul a arătat că în seara zilei de 18 iunie 1951 fiind în vârstă de numai 5 ani a asistat la cel mai groaznic moment al copilăriei, când în mod brutal, prin escaladarea gardului de către soldaţi şi ofiţerul de securitate înarmaţi, s-a intrat în incinta proprietăţii părinţilor. Familia sa a fost strămutată şi li s-a stabilit domiciliul forţat în Câmpia Bărăganului.
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 14 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 4945/101/2010, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul I.C.E.N. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi D.G.F.P. Mehedinţi.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, instanţa de fond reţinând, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 este considerată măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu dacă a fost întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reclamantul încadrându-se în aceste dispoziţii legale, măsura luată împotriva sa fiind o măsură cu caracter politic, fiind astfel îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, potrivit art. 5 modificat prin O.U.G. nr. 62/2010.
În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, în jurisprudenţă s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferinţele acesteia, ţinând seama de plafonul stabilit prin lege.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentant legal al Statului Român, solicitând admiterea apelului cu consecinţa respingerii acţiunii şi în subsidiar admiterea în parte conform O.U.G. nr. 62/2010, întrucât reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, fiind despăgubit pecuniar, în consecinţă Legea nr. 221/2009 aplicându-se numai în cazurile deosebite prin care această reparaţie se dovedeşte a fi insuficientă. În principal a arătat că daunele morale sunt neîntemeiate şi nedovedite.
Prin apelul formulat de D.G.F.P. Mehedinţi a solicitat admiterea apelului, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în nume propriu, raportat la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, care prevede că acţiunea în temeiul acestei legi se judecă în contradictoriu cu Statul reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin apelul promovat reclamantul I.C.E.N., a solicitat admiterea apelului, arătând că sentinţa civilă s-a pronunţat cu nerespectarea următoarelor principii:
- principiul de neconstituţionalitate în care dispoziţiile din O.U.G. nr. 62 intră în contradicţie cu art. din Constituţie astfel art. 16 alin. (1), potrivit căruia „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări";, şi art. 115 alin. (6), şi cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie";;
- principiul neretroactivităţii legii civile;
- principiul egalităţii în drepturi şi crearea unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive (art. 1, art. 4 şi art. 16 din Constituţie şi art. 14 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului);
- principiul egalităţii în drepturi şi crearea unor situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care în prezent ar putea suferi prejudicii morale şi materiale din partea Statului Român şi care nu sunt supuse deciziei arbitrare a Guvernului de a le limita despăgubirile, conform dreptului comun;
- dreptul la un proces echitabil prin introducerea unor plafoane ce se aplică inclusiv procedurilor judiciare în curs şi care îngrădesc în mod flagrant puterea de apreciere şi libertatea judecătorului.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin decizia nr. 389 din 15 decembrie 2011, a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea faţă de pârâta D.G.F.P., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca nefondată, acţiunea promovată de reclamant împotriva Statului Român prin Ministerul de Finanţe, respingând totodată apelul reclamantului.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut din punct de vedere procesual, incidenţa art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, acesta mandatând D.G.F.P. Mehedinţi pentru a-l reprezenta în teritoriu.
Pe fondul litigiului instanţa de apel a reţinut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010 şi ulterior acestei date, Curtea Constituţională a constatat şi prin alte decizii neconcordanţa dintre dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia şi ca atare dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, că potrivit condiţiilor stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I.C.E.N., solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Prin criticile formulate, reclamantul reproşează instanţei de apel că prin decizia pronunţată a încălcat principiul neretroactivităţii legii, reglementat de art. 15 alin. (1) din Constituţia României şi dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele se ce vor arăta.
Criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
Problema de drept care se pune în speţă, nu este deci cea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen, respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt în general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant I.C.E.N. împotriva deciziei nr. 389 din 15 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3586/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3594/2012. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
