ICCJ. Decizia nr. 3239/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3239/2012
Dosar nr. 28297/3/2010
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 28297/3 din 10 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta U.C.M.R. - A.D.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA: să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a remuneraţiei procentuale de 10,5% din veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale, începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză, procent ce reprezintă triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate, pentru radiodifuzarea operelor muzicale în cadrul postului R.G.F.M.
În subsidiar, a solicitat reclamanta să fie obligată pârâta la plata către U.C.M.R. - A.D.A. a remuneraţiei procentuale de 3,5% din veniturile obţinute din activitatea de radiodifuzare a operelor muzicale, începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză, pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul R.G.F.M.; să fie obligată pârâta la plata către U.C.M.R. - A.D.A. a penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere, aplicabile remuneraţiilor neachitate, datorate începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză; să fie obligată pârâta, pentru perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză şi data plăţii efective a remuneraţiilor restante, la plata către U.C.M.R. - A.D.A. a penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere;
De asemenea, s-a solicitat ca pârâta să fie obligată la predarea, către U.C.M.R. - A.D.A., a raportului semnat şi ştampilat de reprezentantul legal, cuprinzând: lista completă a operelor muzicale radiodifuzate zilnic începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză, în cadrul postului R.G.F.M. (emisiuni, spoturi publicitare, promo-uri, etc.) cu menţionarea pentru fiecare operă muzicală utilizată a denumirii, autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice şi a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată privind prezenta cauză.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este organism de gestiune colectivă, desemnat ca unic colector al remuneraţiilor datorate de utilizatori cu titlu de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe posturile de radio, remuneraţiile fiind reglementate de Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.
Potrivit prevederilor mai sus menţionate, pârâta avea obligaţia să încheie cu reclamanta autorizaţia - licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în emisiuni radio, să plătească remuneraţiile datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor şi să comunice raportul cuprinzând lista operelor muzicale radiodifuzate zilnic pe postul R.G.F.M., însă, aceasta a radiodifuzat, în cadrul programelor sale, opere muzicale fără a plăti remuneraţiile datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor.
Potrivit adreselor comunicate de pârâtă pentru perioade anterioare, a rezultat că ponderea operelor muzicale pentru postul R.G.F.M., din total timp de emisie, este de 70%. în astfel de situaţii, potrivit pct. 3 lit. c) utilizatorii datorează o remuneraţie procentuală de 3,5% din totalitatea veniturilor din activitatea de radiodifuzare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, pentru încălcarea drepturilor de autor, cum este cazul şi radiodifuzării operelor muzicale fără a deţine autorizaţie - licenţă neexclusivă, sunt datorate despăgubiri.
Întrucât în speţă este imposibilă - potrivit susţinerilor reclamantei - determinarea despăgubirilor în funcţie de consecinţele economice negative, de câştigul nerealizat, de beneficiile realizate pe nedrept de pârâtă şi de daunele morale, urmează ca acestea să se limiteze doar la cuantumul reglementat de dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996, cu modificările şi reglementările ulterioare.
In subsidiar, în cazul în care nu ar fi admis capătul de cerere de chemare în judecată privind plata despăgubirilor reprezentând triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate în cazul utilizării neautorizate, reclamanta a arătat că solicită obligarea la plata remuneraţiei procentuale de 3,5% din totalitatea veniturilor obţinute de pârâtă din activitatea de radiodifuzare, ce includ veniturile din abonamente/taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, publicitate, anunţuri şi informaţii, barter, sponsorizări, numere suprataxate, concursuri şi jocuri radiodifuzate, închirieri spaţiu emisie, venituri din radiodifuzări realizate în urma unei comenzi, venituri din asocieri în participaţiune obţinute din activitatea de radiodifuzare etc, potrivit Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 432/2006 în M.Of. Partea I nr. 93 din 06 februarie 2007.
Întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit la termenele scadente obligaţia de plată a remuneraţiilor, datorează U.C.M.R. - A.D.A. şi penalităţi de 0,1%/zi de întârziere, aplicabile remuneraţiilor neachitate, datorate începând cu trimestrul III 2009 până la data efectuării raportului de expertiză.
Cum data efectuării raportului de expertiză nu corespunde nici cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti şi nici cu data plăţii efective a remuneraţiilor, pe lângă penalităţile ce vor fi stabilite prin raportul de expertiză, reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată în continuare la plata penalităţilor şi pentru perioada cuprinsă între data efectuării raportului de expertiză şi data plăţii efective a remuneraţiilor.
In conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. h), pct. 8 coroborat cu art. 134 lit. d) din Legea nr. 8/1996, modificată, pentru ca remuneraţiile datorate de pârâtă să poată fi repartizate de U.C.M.R.- A.D.A. titularilor de drepturi de autor de opere muzicale îndreptăţiţi la acestea, este necesar ca aceasta să fie obligată să predea U.C.M.R.- A.D.A. raportul cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic începând cu trim. III 2009, până la data efectuării raportului de expertiză în cadrul postului R.G.F.M., cu menţionarea pentru fiecare operă muzicală a denumirii autorului/autorilor, a numărului de difuzări zilnice şi a duratei de utilizare a fiecărei opere muzicale pentru operele radiodifuzate.
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996, modificată, protocolul privind utilizarea prin radiodifuziune a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune, publicat în M. OF. nr. 93/2007 prin Decizia ORDA nr. 432/2006, art. 111 şi urm. C. proc. civ., Convenţia de la Berna, ratificată de România prin Legea 77/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 1913 din 08 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă în parte cererea reclamantei, dispunându-se obligarea pârâtei la plata către acesta a sumei de 58.833 lei, plus TVA, reprezentând remuneraţii de 3,5% pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul G.F.M., în perioada trimestrul IV 2009 - trimestrul III 2010, inclusiv.
De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 6.614,7 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 31.10.2010, penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă a raportului menţionat în capătul patru al cererii.
S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 4.639,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a apreciat că sunt întemeiate susţinerile reclamantei cu privire la obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale, întrucât conform dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 8/1996, modificată prin legea nr. 285/2004, utilizarea unei opere, dă naştere la drepturi patrimoniale distincte ale autorului, inclusiv pentru radiodifuzare, conform lit. g) a textului menţionat, iar pârâta din cauză deţine un post de radio care a utilizat opere muzicale din repertoriul reclamantei, ai cărei membrii sunt autori de opere muzicale şi autori ai textelor.
S-a constatat că reclamanta U.C.M.R.- A.D.A. este numită de ORDA ca organism de gestiune colectivă unic colector, conform Deciziei nr. 135/2005, fiind îndreptăţită să solicite un procent din veniturile brute realizate lunar de către pârâtă, în cuantumul stabilit în urma negocierilor cu utilizatorii de opere, desfăşurate conform prevederilor legii, şi devenit obligatoriu prin includerea într-un act normativ cu putere de lege, iniţial, iar în prezent în cuprinsul deciziei ORDA, care conţine în anexă metodologia şi tarifele aplicate pentru utilizarea operelor, în speţă, HG nr. 769/1999, în vigoare până la 05 februarie 2007 şi Metodologia din Anexa la Decizia ORDA nr. 432/2006.
In ce priveşte cuantumul acestor remuneraţii, tribunalul a reţinut concluziile raportului de expertiză, prin care s-a stabilit că pentru perioada trimestrul III 2009 - trimestrul III 2010, pârâta a obţinut venituri totale de 1.972.224 lei, remuneraţia de 3,5% datorată de pârâtă reclamantei pentru această perioadă fiind în sumă de 58.833 lei, precum şi suma de 6.614,7 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate pentru întreaga perioadă expirată, expertul determinând şi triplul remuneraţiei legal datorate de pârâtă.
De asemenea, s-a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită la acordarea triplului remuneraţiei, aşa cum solicită, în baza disp. art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, întrucât nu sunt aplicabile aceste dispoziţii în cauză. Astfel, pârâta este ea însăşi titular de drepturi conexe, conform legii dreptului de autor şi a drepturilor conexe, căruia legea îi recunoaşte o serie de drepturi exclusive, având posibilitatea să radiodifuzeze opere muzicale, în schimbul plăţii unei remuneraţii echitabile către U.C.M.R.- A.D.A.. In cauză, pârâta nu a săvârşit o faptă ilicită care să justifice aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2), care reglementează acordarea despăgubirilor reprezentând triplul remuneraţiilor, pentru încălcarea drepturilor şi pentru repararea prejudiciilor cauzate titularilor. Astfel, deşi pârâta nu a semnat licenţa neexclusivă, nu a săvârşit o faptă ilicită şi nu a cauzat prejudiciu reclamantei.
Apreciind drept întemeiat capătul de cerere privind obligaţia stabilită prin metodologie pentru utilizatorii de opere muzicale, prevăzută la pct. 8 şi art. 134 lit. d) din legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, tribunalul a reţinut că pârâta are obligaţia de a preda reclamantei raportul complet cuprinzând lista operelor muzicale radiodifuzate în perioada menţionată, cu precizările de la capătul 4 al cererii, respectiv, menţiunile privind denumirea operelor, autorii operelor şi durata de utilizare a acestora.
Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a dispus obligarea pârâtei să achite reclamantei suma de 4.639,30 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de: onorariu de expert, onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 143A din 05 mai 2011a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietate intelectuală, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că prin iniţierea acţiunii de faţă, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei - în forma în care aceasta o îmbracă prin prisma reglementării speciale din art. 139 alin. (1) din Legea 8/1996, raportat la conduita imputată acesteia de a fi radiodifuzat opere muzicale asupra cărora reclamanta are drept de gestiune colectivă, fără obţinerea în prealabil a licenţei ce ar fi autorizat-o la un asemenea tip de utilizare a respectivelor opere.
In condiţiile în care a reţinut existenţa dreptului autorilor de opere muzicale - în numele şi pe seama cărora reclamanta a promovat acţiunea în pretenţii, potrivit cu prevederile art. 139 alin. (1) din Legea 8/1996 - de a autoriza radiodifuzarea respectivelor opere, cât şi faptul că pârâta deţine un post de radio care utilizează opere din repertoriul gestionat de reclamantă, prima instanţă, cu neobservarea atât a protecţiei conferite prin art. 1 din Legea 8/1996 titularilor de drepturi de autor, cât şi a existenţei unei obligaţii corelative menţionatului drept al autorilor, a apreciat că nu are caracter ilicit fapta pârâtei, de a radiodifuza operele generatoare de drepturi de autor în absenţa oricărei autorizări din partea titularilor de drepturi.
Drepturile a căror valorificare este urmărită de reclamanta apelantă în litigiul de faţă sunt drepturi de autor (asupra unor opere muzicale), aflate în sfera de reglementare a prevederilor art. 1 coroborat cu art. 7 lit. c) din Legea 8/1996 - opere originale de creaţie intelectuală în domeniul artistic - acestea fiind distincte de drepturile conexe, a căror reglementare îşi găseşte expresia în prevederile art. 94 din acelaşi act normativ (reprezentate de drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi asupra propriilor interpretări sau execuţii, drepturile producătorilor de înregistrări sonore şi de înregistrări audiovizuale asupra propriilor înregistrări, drepturile serviciilor de radiodifuziune şi televiziune asupra propriilor programe şi emisiuni).
Dincolo de faptul că cele două tipuri de drepturi au o reglementare distinctă în legea specială, că sunt generate de activităţi de creaţie, legiuitorul a stabilit expres - prin dispoziţiile art. 92 alin. (1) din Legea 8/1996 - că drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingere drepturilor autorilor. Nici o dispoziţie a prezentului titlu nu trebuie interpretată în sensul unei limitări a exerciţiului dreptului de autor".
Faţă de considerentele anterior expuse, curtea de apel a constatat că în mod eronat prima instanţă a concluzionat că prezenţa drepturilor conexe reţinute în favoarea societăţii pârâte ar fi legitimat-o pe aceasta să utilizeze opere muzicale ce aparţineau unor terţi, fără acordul acestora din urmă (exprimat în condiţiile speciale stabilite prin art. 123 şi urm. din Legea 8/1996) şi, astfel, conduita imputată de reclamantă ar avea un caracter licit.
In ce priveşte modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanţa de apel a apreciat că, în litigiul dedus judecăţii, sunt aplicabile prevederile art. 139 alin. (2) lit. a), prin care este instituită regula potrivit căreia titularii de drepturi de autor sau organismele de gestiune colectivă care îi reprezintă pot solicita repararea prejudiciului material (cauzat prin încălcarea drepturilor de autor) luând în considerare criterii cum sunt consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat; beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor.
Reglementarea din cuprinsul art. 139 alin. (2) lit. b) al aceluiaşi act normativ - care permite acordarea triplului sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare care a făcut obiectul faptei ilicite - stabileşte o excepţie de la menţionata regulă, excepţie care devine operantă „în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a)”.
Instanţa de apel a apreciat că în speţă nu se verifică ipoteza care permite aplicarea acestei reglementări de excepţie, atâta vreme cât se poate aplica unul dintre criteriile enunţate în art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea 8/1996, şi anume cel privind câştigul nerealizat - reprezentat de remuneraţia care ar fi trebuit să o încaseze, potrivit cu art. 3 din Protocolul având ca obiect Metodologia utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de radiodifuziune aprobat prin Decizia nr. 432/2006 a ORD A, dacă ar fi eliberat pârâtei autorizaţia - licenţă neexclusivă, prevăzută la art. 1 din acelaşi Protocol.
Împrejurarea că anterior, într-un litigiu care avea ca obiect plata remuneraţiei pentru o altă perioadă în care pârâta intimată a utilizat opere muzicale aflate în repertoriul gestionat de reclamantă, fără a-i fi fost eliberată autorizaţie în acest sens, s-au acordat reclamantei apelante despăgubiri în condiţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996 nu poate avea vreun efect în litigiul pendinte, în condiţiile în care prin hotărârea anterioară (sentinţa civilă nr. 608/2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a) a fost soluţionată o situaţie litigioasă distinctă.
Totodată, s-a apreciat că interpretarea dată de instanţă în privinţa ierarhiei criteriilor de determinare a cuantumului despăgubirilor ce sunt stabilite prin art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, în respectivul litigiu, nu leagă instanţa chemată ulterior să soluţioneze litigii născute între aceleaşi părţi, în condiţiile în care jurisprudenţa nu constituie izvor de drept principal.
În lumina prevederilor art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea 303/2004, dar şi a prevederilor art. 124 alin. (1) din Constituţia României, actul de justiţie este subsumat imperativului supremaţiei legii, astfel că, fiecare instanţă investită a judeca o pricină este ţinută a face aplicarea directă a legii, neputând fi ţinută de interpretări ce s-au dat unor reglementări legale în alte proceduri judiciare.
Art. 166 C. proc. civ. - potrivit căruia „excepţia puterii de lucru judecat se poate ridica, de părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs" - invocat de apelantă, nu îşi găseşte aplicare în cauză în condiţiile în care între litigiul pendinte şi cel anterior nu există identitate de obiect şi, ca atare, nu este întrunită tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) cerută spre a fi în prezenţa puterii de lucru judecat la care face referire norma procedurală citată.
Având în vedere considerentele expuse, pe care instanţa de apel le-a adăugat celor ale sentinţei apelate, ţinând seama de caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, s-a apreciat ca fiind corectă soluţia primei instanţe de admitere a pretenţiilor reclamantei numai în limita sumei de 58.883 lei, ce reprezintă echivalentul remuneraţiei pe care ar fi încasat-o în situaţia în care ar fi autorizat-o pe pârâtă să utilizeze repertoriul gestionat, la care se adaugă penalităţile determinate pentru plata cu întârziere a acestei sume, potrivit cu prevederile art. 11 din Protocolul menţionat.
In consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
In termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă a învederat că în mod nelegal instanţa de apel a precizat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a), iar nu cele ale art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, apreciindu-se că este suficient să poată fi aplicat un singur criteriu din cele enunţate la lit. a) din norma menţionată, pentru a nu fi incidente dispoziţiile de la lit. b) ale normei juridice invocate.
In ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 166 C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că nu există identitate de obiect şi astfel nu ar fi întrunită cerinţa triplei identităţi (părţi, obiect şi cauză).
Recurenta a învederat că această concluzie, la rândul ei, este nelegală pentru următoarele motive:
a. Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7), întrucât deşi instanţa de apel găseşte întemeiat apelul U.C.M.R. - A.D.A., cu toate acestea îl respinge, situaţie în care există o contradicţie între considerentele hotărârii recurate şi dispozitivul ei.
b. Hotărârea recurata este data cu aplicarea greşita a legii (art. 304 pct. 9), respectiv, a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1 996, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurenta arată că legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în cel al neaplicarii (actus interpretandus est potins ut valeat quam ut pereat).
Or, interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 face ca dispoziţiile cuprinse la lit. b) ale acestei norme juridice, să nu fie niciodată aplicabile.
Instanţa de apel a omis faptul că, determinarea sumelor legal datorate pentru o utilizare licită este tocmai premisa pentru aplicarea lit. b) art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Potrivit argumentului de interpretare logică reductio ad absurdum, nu este posibilă decât o singură interpretare a normei juridice invocate, respectiv că, posibilitatea determinării sumelor corespunzătoare unei utilizări legale a operelor muzicale (potrivit metodologiei în vigoare) nu înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ci, dimpotrivă, constituie premisa aplicării acestora.
Soluţia contrară nu poate fi acceptată, întrucât ar face ca dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 să nu fie niciodată aplicabile.
In plus, recurenta susţine că în speţă nu s-a stabilit şi nu putea fi stabilită cu certitudine întinderea exactă a prejudiciului prin aplicarea criteriilor enunţate exemplificativ la lit. a) din art. 139 alin. (2) al Legii nr. 8/1996.
Recurenta arată că a învederat instanţei că există şi prejudicii morale aduse autorilor opere muzicale, dar întinderea acestora este însă imposibil de stabilit datorită volumului mare de opere muzicale utilizate de către pârâtă, dar şi pentru că nu sunt disponibile informaţii exhaustive privind modalităţile de utilizare (adaptări, modificări etc. ale operelor muzicale pentru propriile emisiuni ale pârâtei).
In egală măsură, nu pot fi stabilite prejudiciile morale cauzate tuturor autorilor operelor muzicale utilizate de pârâtă cu încălcarea art. 10 lit. b) şi d) din Lege nr. 8/1996.
Pe de altă parte, pârâta este o societate comercială al cărei scop este obţinerea de beneficii, iar în cadrul activităţii sale, desfăşurată cu scopul de a obţine beneficii, pârâta utilizează opere muzicale.
In consecinţă, având în vedere şi prevederile art. 1203 C. civ., concluzia neîndoielnică este că pârâta a obţinut beneficii ca urmare a utilizării operelor muzicale, prin radiodifuzare.
Întinderea acestor beneficii nu poate fi însă determinată, deşi reprezintă un criteriu prevăzut în mod expres de lege pentru determinarea prejudiciului [art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996].
Recurenta arată că pentru motivele anterior redate, rezultă că nu pot fi stabilite în speţă despăgubirile în raport de consecinţele economice negative, cum în mod nelegal a apreciat instanţa de apel, astfel că, în mod greşit au fost aplicate în cauză prevederile art. 139 alin. (2) lit. a), iar nu cele ale art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996.
Recurenta reclamantă critică Decizia instanţei de apel şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ., întrucât nu s-a ţinut cont de puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 608 din 27 aprilie 2010, definitivă şi irevocabilă a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 10797/3/2010.
Astfel, prin sentinţa menţionată, pronunţată în contradictoriu cu SC E. SA a fost recunoscut în mod definitiv şi irevocabil dreptul U.C.M.R. - A.D.A., raportat la radiodifuzarea nelegală a operelor muzicale de către SC E. SA (fără autorizaţie - licenţă neexclusivă valabilă), la o sumă egală cu triplul remuneraţiilor corespunzătoare unei radiodifuzări legale (autorizate).
Or, în baza puterii de lucru judecat de care se bucură respectiva hotărâre, nicio hotărâre ulterioară nu poate nega dreptul U.C.M.R. - A.D.A. recunoscut în mod definitiv şi irevocabil prin sentinţa civila nr. 608 din 27 aprilie 2010.
Prin această hotărâre judecătorească pronunţată într-un dosar în care părţile cauzei de faţă au avut aceeaşi calitate procesuală, a fost stabilit în mod definitiv şi irevocabil faptul că intimata-pârâtă SC E. SA a încălcat drepturile de autor prin radiodifuzarea operelor muzicale fără autorizaţie licenţă neexclusivă, astfel că, a fost stabilită în sarcina acesteia obligaţia de plată a triplului remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate, pentru perioada trimestrul IV 2008 şi trimestrele I, II si III 2009, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996.
Prin urmare, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut faptul că în cazul de faţă nu ar fi operante prevederile art. 166 C. proc. civ. pe motivul lipsei identităţii de obiect între cele două dosare.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere că în dosarul nr. 10797/3/2010, aceeaşi reclamantă a solicitat instanţei obligarea aceleaşi intimate la plata triplului remuneraţiei datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor, pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrul IV 2008 şi trimestrele I, II şi III 2009.
Prin acţiunea de faţă, recurenta reclamantă a solicitat obligarea intimatei la plata aceleaşi remuneraţii, începând cu trimestrul IV 2009, deci, în continuarea perioadei ce a fost avută în vedere în Dosarul nr. 10797/3/2010, situaţia de fapt şi de drept rămânând neschimbată în raport de cele dispuse prin sentinţa nr. 608/27 aprilie 2010, întrucât SC E. SA a continuat să radiodifuzeze în mod nelegal opere muzicale.
Aşadar, obiectul celor două cauze este acelaşi, respectiv, încălcarea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale, iar simplul fapt al perioadei diferite pentru care se solicită remuneraţia (dar în succesiune imediată), neputând conduce la ideea unor obiecte diferite.
Recurenta mai arată că obiectul unei acţiuni este reprezentat de dreptul subiectiv invocat, în cazul de faţă, dreptul patrimonial de autor de opere muzicale, drept pe care aceasta a înţeles să îl valorifice atât în acţiunea precedentă, cât şi în cea de faţă.
În aceste condiţii, având în vedere că intimata a continuat să îşi desfăşoare activitatea şi să difuzeze opere muzicale fără a încheia autorizaţie de licenţa neexclusivă cu U.C.M.R. - A.D.A. în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor, în vederea protejării drepturilor legal recunoscute titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, reclamanta a solicitat prin acţiunea introdusă în pricina de faţă, obligarea aceleiaşi pârâte la plata remuneraţiilor legal datorate ca urmare a utilizării neautorizate.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, trebuie recunoscut efectul puterii lucrului judecat şi considerentelor unei hotărâri, în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în el, astfel că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin nerecunoaşterea puterii de lucru judecat considerentelor hotărârii menţionate cu privire la utilizarea ilicită a operelor muzicale.
O altă eroare a instanţei de apel se refera la confuzia făcută între jurisprudenţă ca potenţial izvor de drept şi puterea de lucru judecat reglementată de art. 166 C. proc. civ., întrucât aceasta nu a solicitat să se aibă în vedere sentinţa civilă nr. 608 din 27 aprilie 2010 cu titlu de practică judecătorească, ci pentru a proba existenţa în prezentul dosar a puterii de lucru judecat ce decurge din respectiva hotărâre, ceea ce instanţa de apel a denaturat.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs şi nu au fost administrate alte probe în această etapă procesuală.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Cererea de faţă are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru încălcarea obligaţiei de a obţine de la organismul de gestiune colectivă (recurenta reclamantă) autorizarea prin licenţă neexclusivă pentru utilizarea repertoriului muzical protejat în cadrul postului R.G.F.M., astfel cum prevede art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea 8/1996 [actual art. 130 lit. a)], dreptul radiodifuzare a operelor muzicale fiind supus gestiunii colective obligatorii, sens în care dispune art. 123 alin. (1) lit. d) din Legea 8/1996.
Instanţele de fond au constatat că reclamanta U.C.M.R.- A.D.A. este numită de ORDA ca organism de gestiune colectivă unic colector, conform Deciziei nr. 135/2005, fiind îndreptăţită să solicite un procent din veniturile brute realizate lunar de către pârâtă, în cuantumul stabilit în urma negocierilor cu utilizatorii de opere, desfăşurate conform prevederilor legii, şi devenit obligatoriu prin adoptarea metodologiei şi tarifelor aplicate pentru utilizarea operelor, Metodologie cuprinsă în Anexa la Decizia ORDA nr. 432/2006.
Cum pârâta nu s-a conformat obligaţiei legale de a obţine licenţa neexclusivă, s-a plasat pe tărâm delictual, întrucât a comis o faptă ilicită radiodifuzând opere muzicale protejate şi pentru care trebuiau achitate drepturi de autor corespunzătoare acestui tip de utilizare către organismul de gestiune colectivă.
Instanţa de apel în mod legal a stabilit conduita delictuală a pârâtei, substituind, din acest punct de vedere, considerentele sentinţei şi înlăturând contradicţiile din raţionamentul primei instanţe (care reţinuse că pârâta nu a săvârşit o fată ilicită, dar cu toate acestea a dispus obligarea sa la plata remuneraţiilor, în absenţa şi a unei răspunderi contractuale ce ar fi fost subsecventă obţinerii licenţei neexclusive).
Ca atare, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, constatarea caracterului fondat al uneia sau unora dintre criticile formulate prin motivele de apel, nu trebuie în mod necesar să conducă la schimbarea soluţiei în temeiul art. 296 C. proc. civ., întrucât, cum a fost cazul în speţă, restabilirea legalităţii poate avea loc prin substituirea considerentelor cu argumente necontradictorii, legale care susţin soluţia primei instanţe, astfel cum corect a procedat curtea de apel.
Se constată însă că Decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 166 C. proc. civ. şi 1201 C. civ., fiind astfel fondate criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, între aceleaşi părţi, întemeiat pe aceeaşi cauză, s-a mai derulat anterior un litigiu, finalizat prin sentinţa civilă nr. 609 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, obiectul celor două pricini fiind diferit, întrucât pretenţiile concrete deduse judecăţii au privit perioade diferite (trimestrul IV 2008 şi trimestrele I, II, şi III 2009 în primul litigiu şi, respectiv pentru trimestrul IV 2009 şi trimestrele I, II şi III 2010, în cel de-al doilea, respectiv, cel de faţă).
In ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, aceasta este o cerinţă care valorifică doar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de elemente reglementate de art. 1201 C. civ., dată fiind dubla ipostază a autorităţii de lucru judecat - excepţie procesuală (efectul negativ al autorităţii de lucru judecat - art. 166 C. proc. civ.) şi prezumţie legală de adevăr (efectul pozitiv al puterii de lucru judecat - art. 1200 pct. 4 C. civ.).
Însă, există deopotrivă încălcare a autorităţii de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicţie dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, dar şi atunci când contradicţia operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega sau dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor şi al verificării jurisdicţionale, autoritatea de lucru judecat având, aşa cum s-a arătat, şi o funcţie pozitivă care impune judecăţii ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranşate deja printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.
În acest din urmă caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, aşa încât, aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.
Drept urmare, cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.
Înlăturarea contrazicerilor dintre considerentele a două hotărâri judecătoreşti decurge din împrejurarea că nu numai dispozitivului hotărârii judecătoreşti i se ataşează autoritatea de lucru judecat, ci şi considerentelor ei, iar dintre acestea considerentelor decisive, necesare (care reprezintă sprijinul indispensabil, fundamentul, explicaţia soluţiei adoptate), dar şi considerentelor decizorii sau cu valoare decizională (cele care conţin o soluţie adoptată pe cale incidentală, cu privire la un aspect dedus judecăţii, dar care se regăseşte în considerente).
Ca atare, simplul fapt că soluţia asupra unui aspect litigios este conţinută în considerente şi nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea autorităţii de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părţilor, instanţa anterioară a dat o rezolvare, deoarece orice motiv sau considerent care tranşează un punct al litigiului, are un caracter decisiv şi dobândeşte, pentru această raţiune, autoritate de lucru judecat.
Regimul juridic descris anterior este aplicabil aspectelor litigioase tranşate prin sentinţa civilă nr. 608 din 27 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, anume, privind aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996 pentru determinarea întinderii prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o reclamanta prin promovarea cererii de chemare în judecată pentru o perioadă ulterioară celei avute în vedere în acel litigiu.
Prin urmare, instanţa de apel, în adoptarea deciziei recurate, nu putea contrazice cele statuate anterior cu putere de lucru judecat, elemente ce se constituiau în premisa demonstrată în ansamblul circumstanţelor cauzei de faţă.
Deşi nici imperativul unor soluţii judiciare unitare pentru situaţii identice sau similare nu trebuie ignorat (din perspectiva asigurării unei securităţi jurisprudenţiale, dimensiune a unei proceduri echitabile conform art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului), contrar celor statuate de curtea de apel, sentinţa nr. 608/2010 nu reprezenta practică judiciară, ci o hotărâre judecătorească înzestrată cu putere de lucru judecat privind aspecte litigioase readuse în dezbatere şi în cauza de fată.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că pârâta trebuia a fi obligată la repararea prejudiciului reclamat de recurentă în aceleaşi condiţii de stabilire a întinderii lui, în temeiul art. 139 alin. (2) lit. b) aşa cum procedase instanţa anterioară, iar nu în baza art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea 8/1996; acest prejudiciu stabilit în baza criteriului legal prevăzut de norma menţionată (triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite), este de 176.499 lei, astfel cum rezultă din expertiza efectuată la prima instanţă, la care se adaugă cota legală de TVA (24%).
Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va modifica în tot Decizia recurată, iar în baza art. 296 C. proc. civ. apelul formulat de aceeaşi reclamantă va fi admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, astfel că, pârâta va fi obligată la plata sumei anterior menţionate; în baza art. 274 C. proc. civ., intimata va fi obligată la cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în apel şi se va păstra restul dispoziţiilor sentinţei.
Urmează a se face aplicarea art. 274 C. proc. civ. pentru cheltuielile de judecată efectuate de recurenta reclamantă şi în această etapă procesuală, constând în onorariu de avocat şi taxe judiciare, conform dovezilor de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România - Asociaţia Drepturilor de Autor, împotriva deciziei civile nr. 143A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietate intelectuală.
Modifică în tot Decizia recurată, în sensul că :
Admite apelul declarat de reclamanta Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din România - Asociaţia Drepturilor de Autor, împotriva sentinţei civile nr. 1913 din 08 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, astfel:
Obligă pe pârâta SC E. SA la plata către reclamantă a sumei de 176.499 RON plus TVA.
Obligă pe intimata-pârâtă SC E. SA la plata sumei de 3.119,65 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta reclamantă.
Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Obligă pe intimata-pârâtă SC E. SA la plata sumei de 3.100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3280/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3197/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... → |
|---|
