ICCJ. Decizia nr. 3252/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3252/2012
Dosar nr. 1224/91/2010
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea la nr. 1224/91/2010, reclamanţii V.M., B.T., B.I., R.M., B.G., V.S. şi K.G. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata unor daune morale în sumă de 650.000 euro, ca urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus autorul lor, B.T.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că autorul lor, a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 755 din 30 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, la 10 ani închisoare, fiind arestat în perioada 30 septembrie 1950-26 septembrie 1960, executând în total 9 ani, 11 luni şi 26 de zile de detenţie.
Au susţinut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 această condamnare constituie de drept, condamnare cu caracter politic, că potrivit art. 2, toate efectele hotărârilor de condamnare sunt înlăturate de drept şi că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), persoana condamnată sau moştenitorii ei, pot cere despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 794 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 de către reclamanţi, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, dispoziţii pe care se întemeiază prezenta acţiune.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, iar prin decizia nr. 84/A din 09 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că, a admis în parte acţiunea, obligându-l pe pârât la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
La data formulării acţiunii – 09 aprilie 2010 – reclamanţii aveau o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a creat o noţiune autonomă de „bun” pe care a dezvoltat-o din noţiunea iniţială conţinută de text, noţiune care nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se extinde şi asupra altor drepturi şi interese cu valoare economică ce constituie elemente patrimoniale active care pot deveni, în anumite circumstanţe, bunuri apărate de art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, la data de 11 iunie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 care prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a), că persoanele ce au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral survenit prin condamnare.
Ulterior, la data de 01 iulie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că s-au plafonat sumele ce pot fi acordate cu titlu de daune morale.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale.
Potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile constatate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Reclamanţii au introdus acţiunea la data de 04 mai 2010, moment la care art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, în forma iniţială, dar, datorită particularităţilor speţei, cauza nu a fost soluţionată până la declararea lor ca neconstituţionale.
Raportat la aceste date concrete ale speţei, Curtea a verificat dacă la momentul publicării deciziilor Curţii Constituţionale (momentul ingerinţei), reclamantele aveau o bază în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi constantă a instanţelor naţionale, în sensul admiterii acestor acţiuni, adică aveau „o speranţă legitimă” de a obţine daune morale.
Astfel, a apreciat că la momentul ingerinţei, reclamantele aveau „o speranţă legitimă” de a obţine un bun, confirmată de legislaţia naţională şi o practică judiciară bine definită.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost în vigoare în intervalul 11 iunie 2009-15 noiembrie 2010, aproximativ 1 an şi 5 luni, iar în această perioadă dreptul la daune morale a fost confirmat printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti interne, ceea ce a dat naştere unei „speranţe legitime” de recunoaştere a acestui drept de creanţă.
După declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale, ar fi fost echitabil ca legiuitorul, să adopte anumite dispoziţii tranzitorii, care să reglementeze situaţia numeroaselor acţiuni pornite anterior controlului de neconstituţionalitate şi rămase fără temei legal, prevăzând, eventual, acordarea unui compensaţii reparatorii.
Neprocedând în acest fel, s-a ajuns la soluţii juridice diferite, pentru persoane aflate în situaţii obiectiv identice, în sensul că, persoane care au formulat cereri la acelaşi moment au hotărâri definitive de admitere a cererii, spre deosebire de altele în cazul cărora, din motive subiective, procesul a durat mai mult. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de libertate, constituie şi „o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general”.
Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul juridic al dreptului la acţiune pentru reclamanţi a fost declarat neconstituţional, dar această decizie urmează a fi aplicată doar cererilor înregistrate ulterior pronunţării sale, pentru că, dacă s-ar aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre de condamnare definitivă şi irevocabilă deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/20096.
O recunoaştere a caracterului politic al condamnării fără acordarea de despăgubiri ar fi discriminatorie pentru reclamanţi faţă de persoanele care au obţinut despăgubiri în situaţii similare, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, reclamanţii, în calitate de descendenţi ai condamnatului B.T. care a executat 9 ani 11 luni şi 26 zile în perioada 30 aprilie 1950-26 aprilie 1960 pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, conform copiei după foaia matricolă penală eliberată de Penitenciarul Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, au dreptul de a solicita instanţei de judecată în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va lua în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele produse în plan fizic, psihic şi social, măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Pentru aceste considerente, a fost obligat pârâtul, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 10.000 euro în echivalent în RON, la data plăţii efective cu titlu de daune morale.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, au declarat recurs, reclamanţii şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Prin recursul declarat de reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
În susţinerea cauzei, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a analizat situaţia condamnatului în mod extrem de succint, fără a avea în vedere, în mod concret prejudiciul constând în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din încălcările şi stingerile drepturilor personale la libertate ale condamnatului, acordând pentru toţi condamnaţii, indiferent de consecinţele condamnării, suma de 1.000 euro/an de condamnare.
Astfel, au apreciat că, instanţa nu a avut în vedere criteriile de evaluare, importanţa valorii sociale ocrotite şi lezate, şi mai ales nu a reţinut corespunzător consecinţele negative suferite de persoana vătămată pe plan psihic şi fizic şi nici implicaţiile acestora în viaţa socială a persoanei vătămate.
Au considerat că hotărârea este nelegală şi datorită faptului că, instanţa de judecată nu a avut în vedere, jurisprudenţa internă şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în stabilirea cuantumului daunelor morale şi a pus reclamanta într-o poziţie discriminatorie faţă de ceilalţi reclamanţi care au obţinut daune morale mult mai mari, cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, prin recursul declarat, în baza aceluiaşi temei legal, a apreciat că decizia este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea greşită a legii, respectiv a Deciziilor Curţii Constituţionale cu nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1), precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare sunt definitive şi obligatorii.
Prin deciziile pronunţate, Curtea Constituţională a constatat că există o serie de acte normative în vigoare cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au suportat persecuţia politică la care au fost supuse de regimul comunist, nefiind necesară o altă reglementare juridică în acest sens.
Adică, situaţiile în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi - speţa de faţă - cad sub imperiul acestei legi, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi.
A apreciat că nu poate fi reţinută existenţa unei „speranţe legitime” deoarece dreptul la despăgubiri nu decurge din lege, din moment ce chiar instanţa de apel a reţinut existenta unei proceduri în faţa Curţii Constituţionale, ce a invalidat actul normativ menţionat, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Nu se poate reţine că o legislaţie care a fost contestată în faţa Curţii Constituţionale, fiind considerată contrară principiilor constituţionale, poate fi considerată o bază juridică solidă.
Dispoziţiile legale nu au fost anulate printr-un mecanism extraordinar, ad-hoc, ci ca urmare a unor operaţiuni normale, a exercitării controlului de constituţionalitate.
Prin urmare, cererea de acordare a daunelor morale apare ca fiind lipsită de suport legal, în lumina deciziilor mai sus invocate, argumentele invocate de curtea de apel, depăşind opiniile reliefate în doctrina juridică.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, a arătat că nu s-au precizat criteriile ce au condus la stabilirea sumei acordate cu titlu de daune morale reclamantei.
Analizând recursurile formulate, se va admite recursul declarat de pârât şi se va respinge recursul declarat de reclamanţi, pentru următoarele considerente:
Deşi recurenţii-reclamanţi critică hotărârea sub aspectul cuantumului acordat de instanţa de apel, problema care se pune este cea invocată de recurentul-pârât, cu privire la aplicarea dispoziţiei nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2007, tranşată prin decizia nr. 12/2011 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fâcând de prisos analizarea criticii privind cuantumul despăgubirilor morele acordate.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la nediscriminare.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul situaţiei în care se află reclamanţii-recurenţi constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea, înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum hotărârea instanţei de apel nu era pronunţată la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
În consecinţă, constatând că sunt fondate criticile formulate de pârât, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea acestuia şi respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.T., B.I., R.M., B.G., V.S., K.G. şi V.M. împotriva deciziei civile nr. 84/A din 09 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Vrancea, împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică decizia în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 794 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3251/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3254/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
