ICCJ. Decizia nr. 3254/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3254/2012
Dosar nr. 3100/108/2010
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 18 mai 2010, reclamantul F.N.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în sumă de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru deportarea în Rusia a numitului S.A., care a fost soţul surorii mamei sale şi în acelaşi timp naşul său de botez.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, cu motivarea că acesta nu se află în gradul de rudenie cerut de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, nefiind persoana îndreptăţită a solicita despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 618 din 21 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 3100/108/2010 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului F.N.I.
A fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul F.N.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
Examinând cu precădere excepţia invocată, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă a apreciat că aceasta este fondată.
Legătura spirituală născută din taina botezului religios între reclamant şi naşul său nu dă naştere unor raporturi juridice de rudenie între persoana care botează şi cel botezat, motiv pentru care nu constituie o relaţie de rudenie în sensul legii române.
Raportul de afinitate invocat de reclamant (între el şi soţul mătuşii sale) nu îi dă dreptul de a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, acest act normativ prevăzând la art. 5, în mod expres şi limitativ, că sunt considerate persoane îndreptăţite doar persoanele ce au suferit respectivele măsuri, iar după decesul acesteia soţul sau descendenţii până la gradul al II-lea, în înţelesul art. 45 alin. (1) C. fam. prin „descendenţi” urmând să se înţeleagă rudenia în linie dreaptă, în speţă copiii şi nepoţii.
Împotriva sentinţei civile nr. 618/PI din 21 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad, în Dosar nr. 3100/108/2010 a declarat apel reclamantul F.N.I.
Fără a supune analizei motivele de apel invocat de reclamant, Curtea a examinat hotărârea atacată în raport de dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în raport de conţinutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, şi a constatat că apelul reclamantului este neîntemeiat, prin decizia nr. 549/A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este legat de împrejurarea că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Faţă de cele reţinute, s-a apreciat că nu mai prezintă nicio relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelant hotărârii primei instanţe cu privire la calitatea sa procesuală activă, cu atât mai mult cu cât art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamantul F.N.I. a formulat recurs prin care a solicitat admiterea recursului şi acordarea daunelor morale solicitate, în raport de prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recurentul, a mai susţinut, în esenţă, că deşi nu are studii juridice şi venituri materiale pentru a-şi angaja un apărător care să-i explice instanţei clar solicitările sale, daunele morale pot fi acordate şi moştenitorilor până la gradul al 12-lea de rudenie, în baza dispoziţiilor C. civ., respectiv art. 889-999, 1000-1003.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Cererea recurentului-reclamant, din perspectiva art. 998-999 C. civ., invocată direct prin motivele de recurs, asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat pentru că nu a fost învestită cu o astfel de cerere, nu poate fi analizată, pentru că dacă s-ar proceda astfel, s-ar încălca principiul de drept omisso medio, ceea ce este inadmisibil.
Deşi recurentul-reclamant critică hotărârea sub aspectul nelegalei reţineri a lipsei calităţii sale procesuale active, problema care se pune a fi analizată este cea cu privire la aplicarea Deciziei nr. 1358/2010, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2007, tranşată prin decizia nr. 12/2011, pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fâcând de prisos analizarea criticii invocate de recurent, cu privire la îndreptăţirea sa la acordarea despăgubirilor morale.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente, faţă de aspectele invocate prin cererea de recurs:
Prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză”.
Or, problema analizată în prezentul dosar vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul măcar al uneia dintre clauzele ei normative, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la nediscriminare.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Izvorul situaţiei în care se află reclamantul-reclamant constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea, înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă dreptul pretins nu mai are o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lui de temei legal s-a datorat nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum în cauză nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă care să-i confere reclamantului un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului anterior publicării deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
În consecinţă, Înalta Curte va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.N.I. împotriva deciziei civile nr. 549/A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3252/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3263/2012. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
