ICCJ. Decizia nr. 3251/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3251/2012
Dosar nr. 1014/115/2010
Şedinţa publică din 11 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. dosar 1014/115 din 13 aprilie 2010, reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate că asupra sa a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic şi obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale.
Prin sentinţa civilă nr. 1055 din 10 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost admisă în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta S.A. împotriva pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei echivalentul în RON la data efectuării plăţii, a sumei de 100.000 euro.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a avut în vedere că reclamanta a fost deportată la muncă silnică în U.R.S.S., la vârsta de 18 ani, timp de 5 ani de zile. Cu toate că era însărcinată la data deportări, a fost supusă să care buşteni cu spatele. Datorită condiţiilor foarte grele de muncă şi trai, precum şi în lipsa unei asistenţe medicale, primul său copil a decedat imediat după naştere. Ulterior a fost repartizată să lucreze într-o mină de cărbuni. Aici a trăit şi muncit în condiţii de muncă extrem de grele, în zăpada de 2 metri. Condiţiile de trai erau, de asemenea, foarte grele, fiind nevoiţi să doarmă în barăci de lemn şi să mănânce coji de cartofi şi alte resturi alimentare.
De asemenea, instanţa a constatat că în situaţia în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportatare a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 5 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009.
Reclamanta, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 primeşte o indemnizaţie lunară de 955 RON.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanţa a apreciat că suma de 100.000 euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, reclamanta S.A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
Cauza a fost suspendată la data de 14 decembrie 2010, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (1) teza a II-a din Constituţia României, iar după repunerea cauzei pe rol, pentru termenul de judecată din data de 22 februarie 2011, reprezentanta reclamantei-apelante S.A., av. R.F.M., a învederat că aceasta a decedat, şi a solicitat introducerea în cauză a moştenitoarei L.A., termen la care, instanţa a dispus citarea numitei L.A., în calitate de moştenitoarei a defunctei S.A.
Prin decizia civilă nr. 731 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta S.A. (născută R.) (decedată), continuat de moştenitoarea L.A., şi admis apelul declarat de pârât şi, în consecinţă, a schimbat hotărârea instanţei de fond, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Chiar dacă reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 06 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944-06 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie-noiembrie 1944 şi până în ianuarie-februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancţiunile cu caracter politic, iar reclamanta nu se încadrează în cerinţele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât aceasta a fost deportată în U.R.S.S. anterior datei de 06 martie 1945.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.A.
În susţinerea recursului, reclamanta a considerat că în speţă sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) şi art. 5 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, întrucât, deşi deportarea a avut loc anterior datei de 06 martie 1945, starea de deportare a existat mult după această dată, iar reclamanta a suferit o măsura administrativă cu caracter politic.
A învederat că de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 beneficiază şi persoanele ori succesorii acestora, circumscrise de art. 5 alin. (1) sus-menţionat, care au fost deportate sau prizoniere în fosta Uniune Sovietică, deportarea şi efectuarea prizonieratului şi menţinerea acestei situaţii şi după 23 august 1944, şi apoi după încheierea armistiţiului la 12 septembrie 1944, constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut de Legea nr. 221/2009.
În raport de prevederile art. 4 alin. (2), din lege „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale menţionate anterior, se poate reţine că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucţie a fostei U.R.S.S. în perioada de referinţa au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., în baza Ordinului nr. 1761 din 16 decembrie 1944 constituie o măsura administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor şi prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului-Lege nr. 118/1990 sunt enunţate chiar în titlul legii.
Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva reclamantei nu numai că a continuat şi după data de 06 martie 1945, dar chiar la luarea acestei masuri a fost complice Statul Român, care a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi, fără a lua vreo măsura de împiedicare a acestui eveniment tragic.
Nu se poate susţine ca Statul Român nu a avut nicio contribuţie şi nicio culpă la luarea măsurii deportării, deci poate fi angajată răspunderea materiala a sa pentru prejudiciul cauzat propriilor cetăţeni.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma sa iniţială, prevedea acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fără a se institui vreo limită a cuantumului acestora, despăgubiri la stabilirea cărora se aveau în vedere măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999.
În temeiul acestor dispoziţii legale, reclamanta avea la data introducerii cererii de chemare în judecată calitatea procesuală de a solicita repararea prejudiciului moral suferit.
Din interpretarea tuturor dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, rezultă ca persoanele care au fost supuse unor masuri administrative abuzive cu caracter politic în perioada martie 1945-decembrie 1989, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot beneficia de repararea prejudiciului moral suferit în sensul Legii nr. 221/2009.
Este adevărat ca art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temei juridic al dreptului de a obţine daune morale a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dar aceasta decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau în căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci eventual poate fi aplicată cauzelor înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Având în vedere că până la această dată legiuitorul nu a emis un alt act normativ care să pună de acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, prezenta cauză se judecă şi în baza prevederilor cuprinse în Constituţia României, precum şi în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului aplicabilă în speţă.
În prezent, în cauză, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009, nemodificată, mai sunt incidente şi prevederile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa nr. 1), Rezoluţia APCE nr. 1096 din 1996 şi Rezoluţia APCE nr. 1481 din 2006, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Aceste prevederi legale internaţionale, la care România a aderat în decursul timpului, sunt reglementările internaţionale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.
În final, recurenta-reclamantă a arătat că, în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, acestea sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aspect pe care instanţa trebuie să-l aibă în vedere.
Recursul reclamantei va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.
Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autoarea reclamantei i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii sale ulterioare, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare, constituie suferinţe care în mod cert justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform susţinerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999.
Autoarea reclamantei a fost deportată pentru simplul fapt al naşterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege.
Această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Actul de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă invocat de recurentă în acţiunea introductivă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, care excede însă cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.A. împotriva deciziei civile nr. 731 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3250/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3252/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
