ICCJ. Decizia nr. 3365/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3365/2012
Dosar nr. 3702/85/2009
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursurilor constată următoarele:
Tribunalul Sibiu, secţia civilă, prin sentinţa nr. 471 din 24 aprilie 2008 a admis excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică şi Parohia Greco-catolică Cibin împotriva Parohiei Ortodoxe Române Cibin. A obligat pe reclamanţi să plătească pârâtei fiecare câte 750 lei cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 212/A din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cauzei în fond.
S-a reţinut de către instanţa de apel că nu operează autoritatea de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 220/1994 a Tribunalului Sibiu, motivat de faptul că obiectul celor două acţiuni este diferit, nefiind astfel îndeplinită condiţia triplei identităţi cerută de art. 297 C. proc. civ.
Astfel, în timp ce primul litigiu, început în anul 1992, este unul de rectificare a cărţii funciare, întemeiat pe lipsa titlului, acţiunea care face obiectului prezentului dosar este una în revendicare, clasică, cu restabilirea situaţiei anterioare de C.F..
S-a constatat totodată că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost greşit soluţionată de instanţa de fond, prin prisma art. 6 alin. (1) din CEDO.
Soluţia instanţei de apel a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 7224 din 3 iulie 2009, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei.
Instanţa supremă a reţinut, referitor la critica privind modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiilor lipsei capacităţii procesuale active, puterii de lucru judecat şi a prematurităţii cererii, că referitor la primele două, care au fost admise de prima instanţă, nu era necesar ca soluţia asupra lor să se regăsească într-o încheiere sau în dispozitivul deciziei pronunţate, cât timp instanţa s-a pronunţat asupra acestora prin soluţionarea apelului însuşi, soluţia pronunţată conţinând dispoziţia de desfiinţare a sentinţei pentru nelegala admitere a excepţiilor.
Referitor la excepţia prematurităţii cererii, invocată de pârâtă prin notele scrise depuse pentru ultimul termen de judecată în apel, s-a constatat că instanţa a analizat-o şi s-a pronunţat în sensul respingerii sale, argumentarea soluţiei regăsindu-se în considerentele deciziei, partea interesată având posibilitatea criticării soluţiei adoptate, cum de altfel s-a şi întâmplat în speţă, pârâta declarând recurs inclusiv asupra acestui aspect.
Au fost găsite ca nefondate şi criticile referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiilor procesuale, constatându-se că, în raport de adeverinţa nr. 1128 din 8 august 2008 emisă de Arhiepiscopia Română Unită cu Roma Greco-catolică, faptul indicării unei alte denumiri decât cea recunoscută oficial pentru persoana juridică nu produce efecte juridice sub aspectul capacităţii de folosinţă.
In ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a deciziei nr. 220 din 3 martie 1994, irevocabilă prin Decizia nr. 1061 din 12 septembrie 1994 a Curţii de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a constatat că aceasta nu operează, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel, având în vedere că nu există identitate de obiect şi cauză.
Astfel, litigiul anterior a vizat rectificarea cărţii funciare nr. 642 Sibiu, în baza Decretului nr. 115/1938, întemeiat pe lipsa titlului pârâtei la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor (după cum s-a arătat explicit în cuprinsul deciziei civile nr. 1061/1994), iar în prezenta cauză, reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicare a imobilelor din cartea funciară nr. 16304 Sibiu (desprinsă din C.F. colectivă 642 Sibiu), întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
S-a reţinut totodată că nu este exclus a se aprecia că în litigiul anterior au fost tranşate anumite aspecte ce interesează şi prezenta cauză, sens în care este posibil a se constata că operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, însă acest aspect este legat de fondul cauzei, în cadrul căruia respectiva hotărâre are valoarea unui mijloc de probă şi nu de însăşi excepţia puterii de lucru judecat ce implică tripla identitate de părţi, obiect şi cauză în două litigii succesive.
In ceea ce priveşte excepţia prematurităţii cererii, s-a reţinut că aceasta nu operează, fiind invocată în considerarea termenelor speciale de derulare a procedurii administrative prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990, motivarea denotând că pârâta nu a ţinut cont de obiectul acţiunii, respectiv revendicare imobiliară, indicat de către reclamanţi şi menţionat în Decizia din apel, în considerarea căruia au fost soluţionate şi celelalte excepţii, întrucât exerciţiul dreptului de a formula o atare acţiune reală nu este supus vreunui termen, iar pe de altă parte, termenele legale pentru exerciţiul unui drept la acţiune vizând un drept patrimonial au natura unor termene de prescripţie, conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, nu de decădere.
Rejudecând după casare, Tribunalul Sibiu, secţia civilă, prin sentinţa nr. 909 din 7 octombrie 2010 a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de Parohia Greco-catolică Sibiu I şi Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Cibin. A obligat pe reclamanţi să plătească fiecare câte 3250 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, faţă de dispoziţiile instanţei de trimitere, obiectul cauzei îl reprezintă revendicarea imobilului lăcaş de cult, casă parohială şi teren înscris în C.F. 16304 Sibiu, în temeiul art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO.
Acţiunea în revendicare este acţiunea formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
In cauza de faţă, s-a constatat că reclamanta nu are nici calitate de proprietar şi nici de posesor, imobilul în litigiu având ca proprietar tabular pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Sibiu Cibin, sub B1 (fila 8 dosar fond), iar posesia este exercitată tot de pârâtă.
Este adevărat că prin actele normative adoptate după anul 1989 (Decretul-lege nr. 126/1990, Legea nr. 82/2005, OG nr. 94/2000), s-a recunoscut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică dreptul de a solicita în justiţie restituirea bunurilor proprietatea sa, preluate abuziv, însă exercitarea acestui drept nu poate face abstracţie de cadrul legal prestabilit, de procedurile şi de condiţiile impuse de legea generală.
In cauza de faţă, singura parte care a făcut dovada proprietăţii este pârâta, prin menţiunea înscrisă în C.F. sub B1. Intabularea sa, cu efect constitutiv de drepturi reale, s-a făcut în baza Legii cultelor nr. 177/1948, pe baza art. 37 care reglementa situaţia părăsirii cultului de către majoritatea credincioşilor Greco-catolici şi înscrierea în cultul ortodox.
Legea nr. 177/1948 acorda dreptul de contestaţie în justiţie, însă având în vedere condiţiile existente la acea vreme, Biserica Greco-catolică nu a atacat transferul dreptului de proprietate pentru neîndeplinirea condiţiilor legale vizând intabularea.
Reclamanta a atacat însă intabularea prin litigiul anterior ce a făcut obiectul dosarului nr. 6855/1992 al Judecătoriei Sibiu, însă prin prisma considerentelor instanţei supreme referitor la aceasta, tribunalul a reţinut că în respectivul litigiu s-a respins irevocabil cererea de anulare a încheierii de intabulare nr. 5159/1971 pentru nelegalitatea titlului şi restabilirea situaţiei anterioare de C.F., reclamanta neatacând şi titlul de preluare, astfel încât în prezentul dosar, aceasta nu poate opune pârâtei un titlu de proprietate.
Simpla abrogare a Decretului nr. 177/1948 şi a Decretului nr. 358/1948, precum şi recunoaşterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, s-a considerat că nu poate conduce la concluzia că bunul revendicat nu a ieşit niciodată din proprietatea reclamantei, de vreme ce aceasta nu mai este proprietar tabular, dimpotrivă, a pierdut proprietatea pe care a dobândit-o, prin efectul legii pârâta.
In cauză, prin respingerea acţiunii în revendicare, s-a constatat că nu se încalcă art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din CEDO pentru că reclamanta a pierdut proprietatea bunului şi nu a avut nicio speranţă legitimă la restituire, legiuitorul prevăzând în legătură cu lăcaşurile de cult numai soluţia reglementării proprietăţii funcţie de numărul de credincioşi.
In ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârâtă, acestea au fost găsite neîntemeiate şi au fost respinse.
S-a reţinut că deşi este adevărat că numai Parohia Greco-catolică ar putea invoca faptul că a fost proprietară a lăcaşului de cult în litigiu, Protopopiatul acţionează ca autoritate bisericească ierarhic superioară primei reclamante, în scopul apărării intereselor acesteia.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pentru că legiuitorul a reglementat prin lege specială problema retrocedării bunurilor ce au aparţinut cultelor religioase a fost găsită neîntemeiată, pentru că prin OG nr. 94/2000, legiuitorul, în mod expres, a exclus de la aplicarea acestui act normativ, lăcaşurile de cult.
Această problemă s-ar putea pune doar pentru imobilul casă parohială, însă în acest litigiu, casa parohială este accesoriu lăcaşului de cult, având aceeaşi situaţie juridică.
Faptul că nu a fost chemat în judecată şi SC D. SRL Sibiu, proprietar al imobilului de sub A2, a fost găsit fără relevanţă, întrucât, pe de o parte, reclamanţii revendică doar lăcaşul de cult şi casa parohială, iar pe de altă parte, acţiunea a fost respinsă, deci proprietarul tabular nu a fost afectat prin acţiunea de faţă.
In ceea ce priveşte procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, tribunalul a reţinut că, într-adevăr, aceasta nu a fost respectată, dar acest fapt nu poate atrage respingerea acţiunii de faţă.
Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prevede o procedură specială de constituire a unei comisii mixte paritare care să stabilească situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, luând în seamă dorinţa credincioşilor.
Această procedură nu este însă o procedură administrativă prealabilă obligatorie care ar face inadmisibilă o acţiune în revendicare, mai ales că la nivelul judeţului Sibiu, comisia mixtă nu s-a constituit. A considera altfel ar însemna să se înlăture dreptul reclamanţilor de a avea acces la justiţie, deci o încălcare a art. 6 din CEDO.
Cererea de evacuare a pârâtei din imobil a fost privită de fapt tot ca o acţiune în revendicare ce nu a putut fi admisă pentru considerentele arătate mai sus.
In ceea ce priveşte temeiurile invocate de reclamanţi prin precizarea din 15 februarie 2010, s-a considerat că nici acestea nu justifică acţiunea.
Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 arată că disputele patrimoniale dintre culte se soluţionează prin conciliere, iar dacă aceasta nu a reuşit, se aplică dispoziţiile de drept comun care, aşa cum s-a arătat, pretind ca într-o acţiune în revendicare, reclamantul să prezinte un titlu de proprietate, or reclamanţii din prezenta cauză nu deţin un astfel de titlu.
Nici art. 51 din Legea nr. 489/2006 nu a fost găsit ca având relevanţă în cauză, pentru că abrogarea Decretului nr. 177/1948 nu înseamnă că reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
In baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, reclamanţii au fost obligaţi şi la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).
Soluţia instanţei de fond a fost menţinută de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 113 din 15 aprilie 2011, prin care s-au respins apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului.
Instanţa de apel a reţinut, referitor la apelul reclamanţilor, că se impune în prealabil precizarea că susţinerile acestora referitoare la încălcarea moralei creştine prin refuzul pârâtei de a se prezenta la conciliere, nu reprezintă motive de apel, ci argumente aduse în sprijinul criticilor formulate împotriva sentinţei atacate.
Cu privire la critica reclamanţilor vizând încălcarea dispoziţiilor referitoare la legala constituire a completului şi la incompatibilitatea judecătorilor care compun completul de judecată, curtea a constatat că judecătorul care a soluţionat cauza în primul ciclu procesual a procedat şi la rejudecarea litigiului după casare.
S-a reţinut că pentru a fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. este necesar ca judecătorul să fi pronunţat o soluţie pe fondul pricinii, respectiv să îşi fi exprimat punctul de vedere cu privire la dreptul pretins prin acţiune.
In cauză, s-a constatat însă că prin sentinţa civilă nr. 471/2008, judecătorul a soluţionat pricina pe excepţia autorităţii de lucru judecat, tară a antama fondul prin considerentele hotărârii. In condiţiile în care instanţele de control au stabilit că nu este fondată excepţia reţinută de prima instanţă, iar această dezlegare este obligatorie pentru instanţa de trimitere, potrivit art. 315 C. proc. civ., curtea a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (1) din cod, judecătorul care a pronunţat prima soluţie pe excepţie fiind compatibil să judece cauza pe fondul cererii.
In ce priveşte incidenţa cazului de recuzare, respectiv abţinere prevăzut de art. 27 alin. (7) C. proc. civ., s-a constatat că la primul termen de judecată după casare, reclamanţii, prin mandatar, au ridicat excepţia „incompatibilităţii" pentru că judecătorul şi-a spus părerea într-o cauză similară (fila 11), dar la termenul din 19 ianuarie 2010, reclamanţii, tot prin mandatar, au arătat că nu mai susţin această excepţie şi că nu înţeleg să formuleze cerere de recuzare (fila 25).
În aceste circumstanţe, în care reclamanţii nu au înţeles să uzeze de mijlocul procedural legal pentru a aduce în examinare existenţa unui eventual motiv de recuzare, iar judecătorul a considerat că nu există, în ce-l priveşte, niciun motiv să se abţină de la soluţionarea pricinii, curtea a constatat nefondate criticile vizând aceste aspecte.
In ce priveşte critica reclamanţilor vizând omisiunea primei instanţe de a face identificarea dintre proprietarul tabular de C.F. şi parohia reclamantă şi de a completa probaţiunea cu o expertiză de identificare a imobilului, curtea a reţinut că pe baza copiilor cărţilor funciare nr. 642 şi nr. 16304 Sibiu, a încheierii de intabulare şi a extrasului funciar, depuse la dosar (filele 5-22, dosar fond nr. 340/85/2008), a rezultat identitatea dintre proprietarul tabular înainte de intabularea dreptului pârâtei şi reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu. Ca urmare, prima instanţă, considerându-se lămurită cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, în mod corect a apreciat că nu se mai impune administrarea altor probe, fiind respectate, din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. Dacă reclamanta considera că este necesară o expertiză de identificare a imobilului, putea să formuleze o astfel de cerere în probaţiune, iar instanţa de fond ar fi apreciat asupra încuviinţării ei. Ca urmare, aceste critici au fost găsite nefondate.
De altfel, câtă vreme prima instanţă a constatat că reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu are calitate procesuală activă şi a analizat acţiunea pe fond, apelanţii nu justifică niciun interes în invocarea acestei critici.
Referitor la celelalte motive de apel invocate de reclamanţi în legătură cu dezlegarea dată fondului acţiunii de către prima instanţă, curtea le-a privit, de asemenea, ca neîntemeiate.
Astfel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. In cauză reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de proprietar şi nu au nici posesia imobilului. Dimpotrivă, pârâta este cea care are intabulat dreptul de proprietate din 1971 şi care are şi posesia imobilului.
Mai mult, în sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept.
Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie, iar reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat a rezultă că pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate în 1971, prin încheierea nr. 5159, în baza Decretului nr. 177/1948, titlul acesteia nefiind atacat în prezenta cauză, astfel că el este valabil şi produce efecte juridice.
Dimpotrivă, prin sentinţa civilă nr. 1219/1993 pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosar nr. 6855/1992, astfel cum a fost modificată şi a rămas irevocabilă prin deciziile nr. 220/1994 a Tribunalului Sibiu şi nr. 1061/1994 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a constatat că intabularea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Sibiu Cibin s-a făcut cu respectarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, astfel că titlul acesteia este valabil, iar încheierea de intabulare nr. 5159/1971 este legală.
Cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti irevocabile menţionate nu pot fi ignorate de către instanţa de judecată, chiar dacă reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu nu a fost parte în acel proces, litigiul pornit în 1992 purtându-se între Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu, în calitate de reclamant şi Biserica Ortodoxă Sibiu Cibin, în calitate de pârâtă. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, Protopopiatul este autoritate bisericească ierarhic superioară Parohiei Greco-catolică Cibin Sibiu şi a acţionat în scopul apărării intereselor acesteia din urmă şi în procesul pornit în 1992, aşa cum procedează şi în prezenta cauză.
Pe de altă parte, în primul ciclu procesual, analizând excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la acţiunea înregistrată sub dosar nr. 6855/1992, instanţa de apel a reţinut în Decizia civilă nr. 212/A/2008 că introducerea unui nou reclamant în cauza de faţă, alături de cel existent în litigiul din 1992 nu este de natură să înfrângă cerinţa identităţii de părţi. Aceste considerente au fost reţinute de către instanţa de recurs ca fiind corecte.
Aparte de aceste argumente, curtea a constatat că prin Decizia civilă nr. 7224/2009, instanţa supremă a statuat că în rejudecare este posibil a se aprecia că, în litigiul anterior, pornit în 1992, au fost tranşate anumite aspecte ce interesează şi prezenta cauză, sens în care este posibil a se constata că operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Având în vedere aceste îndrumări, s-a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că în litigiul anterior s-a respins irevocabil cererea de anulare a încheierii de intabulare nr. 5159/1971 pentru nelegalitatea titlului şi restabilirea situaţiei anterioare de C.F. Într-adevăr, aspectele vizând valabilitatea titlului pârâtei prin prisma condiţiilor prevăzute de Decretul nr. 177/1948 au făcut obiectul unei judecăţi irevocabile, statuându-se prin hotărâre judecătorească asupra acestor chestiuni, astfel că ele nu pot mai pot face obiectul unei noi cercetări judecătoreşti decât încălcând efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Pentru aceste considerente, curtea a constatat că în mod judicios, prima instanţă a analizat temeinicia cererii şi prin prisma acestor argumente şi a apreciat că acţiunea în revendicare nu este fondată, faţă de prevederile art. 480 C. civ. şi ca urmare nici capătul privind anularea încheierii de intabulare nu este întemeiat.
Curtea a constatat că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor în sensul că încheierea nr. 5159/1971 este lovită de nulitate pentru că „rectificarea cărţii funciare" nu putea avea loc decât cu acordul părţilor sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti şi că Decretele nr. 177 şi nr. 358 din 1948 nu prevăd trecerea patrimoniului Bisericii Greco-catolice în proprietatea Bisericii Ortodoxe.
In primul rând, dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 177/1948, iar la momentul respectiv un astfel de mod de dobândire a proprietăţii era reglementat prin art. 645 C. civ.
Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut, Decretul nr. 177/1948 a consacrat în mod expres, prin art. 37, strămutarea de drept a averii unui cult atunci când majoritatea credincioşilor acelui cult trec la alt cult. Aşa s-a întâmplat în cauza de faţă, majoritatea credincioşilor greco-catolici trecând la cultul ortodox, iar în acelaşi timp, în temeiul unei prevederi legale, a operat şi transferul patrimoniului Bisericii Greco-catolice în proprietatea Bisericii Ortodoxe.
Sub alt aspect, acordul părţilor sau existenţa unei hotărâri judecătoreşti nu erau necesare, deoarece intabularea pârâtei s-a tăcut în temeiul unei dispoziţii legale şi nu printr-o „rectificare de carte funciară abuzivă", cum greşit susţin reclamanţii, iar acordul Parohiei Greco-catolice nici nu era posibil, întrucât la data intabulării (1971) acest cult nu mai exista, fiind scos în afara legii prin Decretul nr. 358/1948.
Împrejurarea că ulterior, după 35 de ani de la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă, Decretul nr. 177/1948 a fost considerat abuziv şi a fost abrogat nu este de natură să golească de conţinut raporturile şi actele juridice născute sub imperiul acestui act normativ, atâta timp cât acestea au fost încheiate cu respectarea prevederilor acestuia.
Intabularea în C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut conform art. 645 C. civ., fiind dobândit în temeiul legii (Decretul nr. 177/1948). Abrogarea Decretelor nr. 177/1948 şi nr. 358/1948 şi recunoaşterea Bisericii Greco-catolice nu au ca efect direct, ipso lege, retransmiterea şi redobândirea dreptului de proprietate de către reclamanţi, fără nicio formalitate. Nu se poate admite nici teza că, efect imediat al abrogării acestor decrete şi al recunoaşterii Bisericii Greco-catolice, de iure, bunul revendicat nu a ieşit niciodată din proprietatea reclamanţilor (în acest sens fiind şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Abrogarea unui act normativ are efecte numai pentru viitor, el producând efecte pe durata cât a fost în vigoare. Acest principiu este expres prevăzut prin art. 1 C. civ., aşa încât actul normativ de abrogare nu are nicio putere asupra drepturilor dobândite anterior, în temeiul actului abrogat.
Cu privire la critica adusă de reclamanţi hotărârii primei instanţe, prin care s-a valorificat referendumul din 1993, care ar fi o probă preconstituită de către pârâtă, curtea a reţinut, ca un prim aspect, faptul că referendumul de care fac vorbire apelanţii a fost dispus în cursul unui proces, de către o instanţă de judecată care a apreciat că este necesar un astfel de referendum pentru a se lămuri asupra cauzei (fila 42, dosar nr. 858/1993). In aceste condiţii, este nefondată susţinerea apelanţilor în sensul că acest referendum ar fi o probă constituită „pro causa".
Sub alt aspect, s-a observat că obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un lăcaş de cult şi terenul aferent. Regimul juridic al lăcaşelor de cult ce au aparţinut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaşte oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-catolică).
Potrivit art. 2 din acest act normativ, bunurile preluate de la acest cult de către stat, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolică).
Legiuitorul a reglementat în mod distinct situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, reglementând prin art. 3 alin. (1) din decret o procedură specială de restituire a acestor imobile. Conform textului legal menţionat, situaţia juridică a acestor imobile se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, care va ţine seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întruneşte sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori Decizia nemulţumeşte una dintre părţi, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun [art. 3 alin. (2)].
Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor cuprinse în Decretul-lege nr. 126/1990, a rezultat că legiuitorul a înţeles să facă distincţie între două situaţii diferite, pentru care a reglementat proceduri separate privind restituirea lăcaşurilor de cult.
Astfel, pe de-o parte au fost avute în vedere bunurile aflate în prezent în patrimoniul statului, care se pot restitui de către stat, fără nicio altă formalitate sau procedură prealabilă.
Pe de altă parte, au fost avute în vedere bunurile ce au aparţinut Bisericii Greco-catolice, dar care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română. Pentru această din urmă categorie de imobile, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să tină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din decret, cât şi instanţa de judecată, dacă părţile ajung să apeleze la acţiunea în justiţie, conform art. 3 alin. (2).
Raţionamentul legiuitorului, care a stabilit drept criteriu dorinţa credincioşilor, porneşte de la realităţile socio-istorice din prezent şi are în vedere respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile ponderea credincioşilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de altă parte, apartenenţa religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.
După recunoaşterea oficială a Bisericii Greco-catolice, majoritatea credincioşilor greco-catolici au rămas la cultul ortodox.
Astfel, conform informaţiilor transmise de Direcţia Judeţeană de Statistică Sibiu (fila 35 dosar nr.3702/85/2009, apel), dacă în 1930 ponderea cetăţenilor din municipiul Sibiu de cult ortodox era de 31,45%, iar a celor greco-catolici era de 7,46%, în 2002 credincioşii ortodocşi reprezentau 92,25%, iar cei greco-catolici, 1,72%, în Parohia Cibin Sibiu, în 1993, numărul credincioşilor ortodocşi era de 2047 (97,56%), iar al celor greco-catolici era de 32 (1,52%).
Pornind de la aceste realităţi sociale şi istorice, a ignora voinţa credincioşilor şi raportul dintre credincioşii ortodocşi, majoritari şi cei greco-catolici, cu o pondere mai puţin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susţinut în permanenţă că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice şi că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporţionate. Or, restituirea bunurilor ce au aparţinut Bisericii Greco-catolice fără respectarea condiţiei impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.
Introducerea alin. (2) al art. 3 din decret, care reglementează dreptul părţilor de a apela la acţiunea în justiţie, nu este de natură a înlătura condiţia respectării dorinţei majorităţii credincioşilor, raţiunile acestei cerinţe subzistând, ci are menirea de a garanta accesul la justiţie şi la un proces echitabil, în condiţiile în care instanţele din România apreciau ca inadmisibile asemenea cereri, câtă vreme nu a fost parcursă etapa prealabilă, cum este cazul soluţiilor pronunţate în această pricină, în primul ciclu procesual.
Având în vedere aceste considerente, curtea a constatat că, deşi acţiunea introductivă se întemeiază pe dispoziţiile de drept comun ale art. 480 C. civ., având în vedere obiectul acesteia, nu se pot ignora de dispoziţiile speciale ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.
Prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006, invocate de reclamanţi ca temei al acţiunii, au fost găsite ca nefiind incidente în cauză. Potrivit acestui text legal, disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluţionează pe cale amiabilă, iar, în caz contrar, potrivit dreptului comun. Ele cuprind o normă generală de reglementare a accesului la justiţie al cultelor, potrivit regulilor de drept comun, în cazul „disputelor patrimoniale".
Referitor la criticile apelanţilor-reclamanţi privind încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO şi a art.6 din CEDO, curtea le-a apreciat ca ne fondate.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (cauza Jantner contra Slovaciei, paragraful 34, cauza Atanasiu şi alţii contra României, paragraful 135). Numai dacă, după ratificare, statul adoptă o legislaţie care prevede restituirea bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că această legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (cauza Kopecky contra Slovaciei, paragraful 34, cauza Atanasiu şi alţii contra României, paragraful 136).
Faţă de această jurisprudenţă CEDO, s-a constatat că în speţă dreptul de proprietate al reclamantei Parohia Greco-catolică Cibin nu se bucură de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru că pârâta a dobândit dreptul asupra imobilului în 1971, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România în 1994, prin Legea nr. 30, iar după ratificare, statul român nu a adoptat niciun act normativ care să prevadă restituirea lăcaşurilor de cult preluate de la Biserica Greco-catolică.
Singurul act normativ în acest sens este Decretul-lege nr. 126/1990, adoptat, de asemenea, înainte de ratificarea Convenţiei. Temeiurile de drept invocate de reclamantă nu atrag incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece art. 480 C. civ. este în vigoare de la adoptarea codului, iar Legea nr. 489/2006 nu cuprinde nicio prevedere cu privire la restituirea către Biserica Greco-catolică a lăcaşurilor de cult.
Ca urmare, reclamanţii nu se pot prevala de protecţia acordată dreptului de proprietate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Dar şi în cazul în care dispoziţiile din Protocol ar fi aplicabile, reclamanţii ar trebui să facă dovada că se bucură de un „bun actual" în sensul Convenţiei.
In acest sens, Curtea Europeană a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Bunul nu ar putea fi considerat un „bun actual" în înţelesul Convenţiei chiar dacă ar exista o hotărâre judecătorească de constatare a preluării ilegale, o asemenea hotărâre neconstituind titlu executoriu pentru restituirea imobilului (cauza Atanasiu şi alţii contra României, paragrafele 140, 143, 144).
In speţă, reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri definitive şi executorii prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietar al imobilului în litigiu. Dimpotrivă, pârâta a făcut dovada unei hotărâri definitive şi irevocabile prin care se recunoaşte valabilitatea titlului său prin care a dobândit în proprietate imobilul. In aceste condiţii, nu numai că reclamanţii nu au un „bun actual" în sensul Convenţiei, dar pârâta a dovedit valabilitatea titlului care îi recunoaşte calitatea de proprietar.
Faţă de aceste considerente, curtea a constatat că prin sentinţa pronunţată de prima instanţă nu au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Curtea a constatat că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 6 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu termene rezonabile şi pronunţarea hotărârilor de către judecători imparţiali.
In ce priveşte termenul rezonabil, curtea a reţinut că acţiunea a fost înregistrată la data de 15 ianuarie 2008, fiind precizată de reclamanţi pe parcursul procesului (fila 33 dosar nr. 340/85/2008). Faţă de complexitatea cauzei şi având în vedere că litigiul a parcurs două cicluri procesuale, curtea a constatat că durata procesului, de trei ani şi trei luni, respectiv a judecăţii în fond după casare, de 10 luni - care includ şi vacanţa judecătorească pe parcursul căreia în cauză nu s-au fixat termene de judecată - este una rezonabilă, astfel că sub acest aspect nu se poate reţine încălcarea art. 6 din CEDO.
Referitor la imparţialitatea judecătorilor, curtea a constatat că au fost respectate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi sub aspectul imparţialităţii judecătorului care a format completul de judecată în rejudecarea fondului.
In ceea ce priveşte apelul pârâtei, prin care aceasta a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul respingerii excepţiei inadmisibilităţii, raportat la Decretul-lege nr. 126/1990, curtea l-a constatat nefondat, deoarece, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, procedura administrativă prealabilă nu este obligatorie, iar ea nu poate îngrădi accesul la justiţie garantat atât de art. 21 din Constituţia României, cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că această procedură a fost reglementată de legiuitor în scopul de a soluţiona pe cale amiabilă neînţelegerile ce s-ar putea ivi cu ocazia solicitărilor de restituire a lăcaşurilor de cult, dar din atitudinea şi poziţia părţilor, exprimate pe parcursul procesului, este evident că o asemenea conciliere este imposibil de realizat, situaţie în care sunt incidente prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, care deschid părţii interesate calea acţiunii în justiţie, potrivit dreptului comun.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanţii şi pârâta.
Reclamanţii Protopopiatul Bisericii Unite cu Roma Greco-catolică şi Parohia Greco-catolică Cibin au solicitat, prin motivele de recurs, admiterea acestuia, desfiinţarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi rejudecând, admiterea acţiunii.
Au arătat că terenul este proprietatea lor, construcţiile fiind intabulate fără titlu pe numele pârâtei, în timp ce restul construcţiilor din jur, accesorii, le-au fost restituite în natură, însă nu pot fi folosite în lipsa elementului principal şi au invocat principiul potrivit căruia proprietarul terenului este şi proprietarul edificatelor.
Parohia recurentă a invocat calitatea sa de fost proprietar al lăcaşului de cult în litigiu şi a precizat că Protopopiatul acţionează ca autoritate bisericească ierarhic superioară în scopul apărării intereselor acesteia.
Au precizat că imobilele revendicate, respectiv lăcaşul de cult şi casa parohială nu se supun prevederilor OG nr. 94/2000.
In ceea ce priveşte procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, au arătat că a fost respectată, deşi nu este o procedură administrativă prealabilă obligatorie de natură a paraliza o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi având în vedere că nu s-a realizat concilierea prevăzută de respectul act normativ, accesul la justiţie este liber potrivit art. 3 alin. (2).
Prevalându-se de dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006, au arătat că refuzul pârâtei de a participa la conciliere încalcă morala şi argumentele de ordin cultural religios.
In continuare, au arătat că încheierea de intabulare nr. 5159/1971 este lovită de nulitate absolută pentru că nu se bazează pe niciun titlu.
Decretul nr. 177/1948 nu transferă patrimoniul, iar Decretul nr.358/1948 nu dispune asupra patrimoniului în sensul transferului acestuia în patrimoniul unei alte biserici.
Legea cultelor dă personalitate juridică fiecărei biserici, care, ca persoană juridică, deţine propriul patrimoniu, distinct de al altora.
Prin urmare, au concluzionat că nu există vreun act juridic prin care să se ateste că patrimoniul lor s-a transmis pârâtei cu acordul lor sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, în respectarea prevederilor art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Au considerat că li s-a recunoscut calitatea de fost proprietar atâta timp cât s-a apreciat că au calitate procesuală activă dovedită în persoana Parohiei Greco-catolice Cibin şi că acţiunea a fost formulată pentru obţinerea posesiei.
Prezumţia potrivit căreia pârâta ar fi titulara dreptului de proprietate, cerută de art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 este combătută şi răsturnată prin lipsa titlului valabil şi apt de intabulare corectă pe numele acesteia.
Intabularea fictivă şi fără temei nu are caracter constitutiv de drepturi imobiliare, iar nulitatea absolută este imprescriptibilă.
Au invocat inopozabilitatea sentinţei nr. 1219/1993 a Judecătoriei Sibiu, motivat de faptul că parohia nu a fost parte în proces şi au arătat că nu operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Au arătat că sunt incidente în cauză prevederile Legii nr. 489/2006, ulterioară Protocolului nr. 1 al Curţii Europene, de a cărui protecţie acordată dreptului lor de proprietate prin art. 1 au înţeles a se prevala.
Prin chiar demersul judiciar prezent au solicitat instanţei să dea o hotărâre prin care să li se recunoască calitatea de proprietar al imobilului în litigiu pentru a putea invoca existenţa „bunului actual".
Au mai precizat că vor depune expertiză şi acte de identificare a amplasamentului bunului litigios în raport de restul imobilelor restituite deja.
Pârâta Parohia Ortodoxă Română Cibin a solicitat, prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că nu a fost respectată procedura instituită expres prin Decretul-lege nr. 126/1990.
A criticat hotărârile fondului sub aspectul nerespectării indicaţiilor deciziei de casare, ambele instanţe reţinând că deşi procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990 nu a fost respectată acest fapt nu poate atrage însă respingerea acţiunii.
A arătat că în situaţia în care ar fi fost o simplă acţiune în revendicare, instanţa de fond competentă era Judecătoria Sibiu, însă în speţă, în situaţia revendicării lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, legiuitorul a instituit o procedură specială, reglementată expres prin Decretul-lege nr. 126/1990, derogatorie de la dreptul comun.
Deşi reclamanta a depus la dosar o adresă, care în opinia sa, constituie o încercare de convocare, aceasta nu respectă dispoziţiile legale, sub aspectul nerespectării termenului prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Totodată, aceasta trebuia înmânată Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu care avea abilitatea desemnării reprezentanţilor clericali şi nu s-au indicat actele care au stat la baza revendicării imobilului.
A apreciat că raţiunea legiuitorului a fost aceea a asigurării unei căi amiabile de soluţionare a neînţelegerilor dintre culte, în funcţie de opinia credincioşilor din zonă, procedură prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti şi prin care nu se închide accesul la justiţie, care este doar supus unor reglementări speciale.
A invocat în sprijinul afirmaţiilor sale practica instanţei supreme, respectiv Decizia nr. 3753/2007.
Prin întâmpinarea formulată de recurenta - pârâtă s-a invocat excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, care însă va fi înlăturată, constatându-se că, deşi nu a fost precizat formal textul de lege cuprins la art. 304 C. proc. civ. pe care se întemeiază recursul, parte din criticile formulate permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de articolul menţionat.
Recursurile sunt însă nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed .
Cu privire la recursul reclamanţilor, se reţine că nu pot fi primite argumentele acestora potrivit cărora se bucură de protecţia acordată dreptului de proprietate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aceasta datorită faptului că, pentru a putea beneficia de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, o persoană trebuie să deţină un „bun" în sensul acestei norme.
In ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc).
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat în jurisprudenţa sa noţiunea de bun, iar prin hotărârea pilot în cauza Măria Athanasiu şi alţii împotriva României a analizat din nou noţiunile de „bun actual" şi „valoare patrimonială" şi a statuat că existenţa unui „bun actual" este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.
In schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri, în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra RepuB1icii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc).
Fată de aceste considerente, se constată că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate.
Astfel, aşa cum corect au reţinut şi instanţele fondului, în cauză, pârâta este cea care are intabulat dreptul de proprietate din anul 1971 şi care are şi posesia imobilului, avându-se în vedere şi faptul că în sistemul de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept.
Or, probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumţie, iar reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 480 C. civ., neputând fi astfel primite criticile potrivit cărora încheierea nr. 5159/1971 este lovită de nulitate absolută, întrucât titlul în baza căruia pârâta şi-a înscris dreptul de proprietate nu a fost atacat în prezenta, astfel că el este valabil şi produce efecte juridice.
Dimpotrivă, prin Decizia nr. 220/1994 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă prin Decizia nr. 1061/1994 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a constatat că intabularea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Sibiu Cibin s-a făcut cu respectarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, astfel că titlul acesteia este valabil, iar încheierea de intabulare nr. 5159/1971 este legală.
Sub acest aspect nu pot fi primite criticile reclamanţilor privitoare la inopozabilitatea hotărârilor judecătoreşti menţionate motivat de faptul că nu au fost parte în proces, întrucât, deşi Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu nu a fost parte în acel proces, litigiul pornit în 1992 s-a purtat între Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu, în calitate de reclamant şi Biserica Ortodoxă Sibiu Cibin, în calitate de pârâtă, Protopopiatul fiind autoritate bisericească ierarhic superioară Parohiei Greco-catolică Cibin Sibiu, care a acţionat în scopul apărării intereselor acesteia din urmă şi în procesul pornit în 1992, aşa cum procedează şi în prezenta cauză.
Astfel, acţiunea care face obiectul prezentului dosar este promovată de Parohia Greco-catolică Cibin alături de Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu, iar prin motivele de recurs, reclamanţii reafirmă faptul că acesta din urmă acţionează ca autoritate bisericească ierarhic superioară, în scopul apărării intereselor parohiei.
Mai mult, în primul ciclu procesual, analizându-se excepţia puterii lucrului judecat raportat la prima acţiune, instanţa de apel a reţinut în Decizia civilă nr. 212/A/2008 că introducerea unui nou reclamant în cauza de faţă, alături de cel existent în litigiul din 1992 nu este de natură să înfrângă cerinţa identităţii de părţi, iar aceste considerente au fost reţinute de către instanţa de recurs ca fiind corecte.
In raport de acestea şi faţă de aspectul că instanţa supremă a statuat, prin Decizia de casare, că în rejudecare este posibil a se constata că operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în mod corect instanţele fondului au reţinut că în litigiul anterior s-a respins irevocabil cererea de anulare a încheierii de intabulare nr. 5159/1971 pentru nelegalitatea titlului şi restabilirea situaţiei anterioare de C.F.
Faţă de cele de mai sus, susţinerile reclamanţilor potrivit cărora Decretul nr. 177/1948 nu reprezintă un titlu pentru intabulare, întrucât nu conţine dispoziţii referitoare la transferul patrimoniului nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei, atâta timp cât aspectele vizând valabilitatea titlului pârâtei prin prisma condiţiilor prevăzute de respectivul decret au făcut obiectul unei judecăţi irevocabile.
Sunt eronate şi susţinerile reclamanţilor potrivit cărora prin recunoaşterea calităţii procesuale active rezultă rară tăgadă calitatea de fost proprietar, întrucât litigiul dedus judecăţii vizează, după cum rezultă din cele expuse anterior, alte aspecte, iar din actele dosarului a rezultat identitatea dintre proprietarul tabular înainte de intabularea dreptului pârâtei şi reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu.
Nici argumentele reclamanţilor privitoare la parcurgerea procedurii reglementate de Decretul-lege nr. 126/1990, deşi nu este o procedură obligatorie care ar putea paraliza o cerere în revendicare pe dreptul comun, nu sunt relevante, atâta timp cât în al doilea ciclu procesual, a fost soluţionată pe fond acţiunea în revendicare.
In ceea ce priveşte recursul pârâtei, se reţine că singurele critici vizează neparcurgerea procedurii prealabile reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990, ceea ce în opinia sa, echivalează cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Deşi recurenta - pârâtă a criticat hotărârile fondului pentru nerespectarea deciziei de casare nr. 7224/2009, se reţine că tocmai prin acesta, care este obligatorie pentru instanţa de trimitere sub aspectul proB1emelor de drept dezlegate, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a stabilit că acţiunea dedusă judecăţii este una în revendicare, de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.
In raport de această rezolvare, neparcurgerea procedurii reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990 nu mai prezintă relevanţă în speţă.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică şi Parohia Greco-catolică Cibin şi de pârâta Parohia Ortodoxă Română Cibin împotriva deciziei nr. 113 din 15 aprilie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3403/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3312/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
