ICCJ. Decizia nr. 3397/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3397/2012
Dosar nr. 2607/3/2012
Şedinţa din camera de consiliu de la 12 septembrie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 aprilie 2010, reclamantul C.A. a învestit instanţa cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de suspendare a plăţii pensiei de serviciu din 14 decembrie 2009, repararea prejudiciului prin repunerea în starea anterioară emiterii deciziei din 14 decembrie 2009, în sensul dispunerii plăţii pensiei de serviciu începând cu data de 01 ianuarie 2010 actualizată, cu aplicarea dobânzii legale, la plata în continuare a acestei pensii şi la plata unei sume de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în cazul neexecutării obligaţiei conform hotărârii judecătoreşti.
La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2010, Curtea de apel a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale, pe care, prin sentinţa civilă nr. 3979 a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei Tribunalului Bucureşti, motivând că, în speţă, competenţa materială aparţine Tribunalului ca instanţă de drept comun, conform art. 155 din Legea nr. 19/2000, iar din punct de vedere teritorial, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la sediul pârâtului, conform art. 156 teza a II-a din acelaşi act normativ.
Învestit prin declinare, Tribunalului Bucureşti, secţia a VllI-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr. 3438 din 11 aprilie 2012, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.
În motivarea hotărârii, având în vedere dispoziţiile art. 154 alin. (1) şi art. 156 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, coroborat cu prevederile art. 725 şi art. 727 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că pentru stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei cauze prezintă interes legea de procedură în vigoare.
Cum aceasta este Legea nr. 263/2010 şi cum această lege, intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2011, a modificat norma de competenţă reglementată prin art. 156 din Legea nr. 19/2000, lege care, de altfel, a fost abrogată, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, instanţa a constatat că, în speţă, competenţa de soluţionare cererii formulate de reclamantul C.A. în contradictoriu Ministerul Apărării Naţionale - Direcţia Financiar Contabilă, aparţine Tribunalului Bihor, în circumscripţia căruia se află domiciliul contestatorului.
Apreciindu-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Examinând, în temeiul art. 20 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cererea de regulator de competenţă cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., există conflict de competenţă, „când două sau mai multe instanţe s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină”.
Înalta Curte constată că nu există conflict de competenţă în sensul art. 20 pct. 2 C. proc. civ., întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei hotărârilor de declinare reciprocă a competenţei, Tribunalul Bucureşti constatând greşit existenţa unui conflict negativ de competenţă.
În speţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar acesta, la rândul său, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, urmare a noilor reglementări legale în materie, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor şi a învestit Înalta Curte cu pronunţarea regulatorului de competenţă, deşi în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile art. 20 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Chiar dacă nu există conflict negativ de competenţă în sensul art. 20 C. proc. civ., pentru a nu se încălca dreptul de acces la justiţie al reclamantului, reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pentru a da eficienţă dispoziţiilor Legii nr. 202/2010 care reclamană celeritate în soluţionarea cauzelor, raportat şi la „termenul rezonabil” statuat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bihor pentru considerentele care succed:
Înalta Curte constată că reclamantul C.A. a învestit instanţa cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de suspendare a plăţii pensiei de serviciu din 14 decembrie 2009, repararea prejudiciului prin repunerea în starea anterioară emiterii deciziei din 14 decembrie 2009, în sensul dispunerii plăţii pensiei de serviciu începând cu data de 01 ianuarie 2010 actualizată, cu aplicarea dobânzii legale, la plata în continuare a acestei pensii şi la plata unei sume de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în cazul neexecutării obligaţiei conform hotărârii judecătoreşti.
Este de necontestat că în situaţia în care o lege specială (Legea nr. 19/2000), care reglementează un anumit domeniu şi care cuprinde şi norme cu privire la competenţă, este înlocuită cu o altă lege (Legea nr. 263/2010), iar o altă lege specială (Legea nr. 119/2010) face trimitere la normele de competenţă din legea abrogată, se aplică noua lege, competenţa fiind cea stabilită de la data intrării ei în vigoare.
Dispoziţiile art. 196 lit. a) din Legea nr. 263/2010 au abrogat expres Legea nr. 19/2000 la care făcea trimitere Legea nr. 119/2010.
Este de reţinut că, potrivit art. 156 din Legea nr. 19/2000, în prezent devenit art. 154 din Legea nr. 263/2010, competenţa de soluţionare a cererilor formulate împotriva C.N.P.A.S sau a caselor teritoriale de pensii (fostele case de pensii ale Ministerului Apărării Naţionale, a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Serviciului Român de Informaţii), sunt de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.
Conform art. 725 C. proc. civ., normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare, iar Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 263/2010 sunt legi speciale, cu privire la normele de procedură.
Totodată, având în vedere şi prevederile art. 727 C. proc. civ., este de reţinut că o lege abrogată nu poate ultraactiva pentru a impune o competenţă diferită de cea stabilită de noua lege ale cărei norme de procedură trebuie să fie de imediată aplicare.
În speţă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de prevederile legale anterior evocate, competenţa materială aparţine Tribunalului (art. 153 din Legea nr. 263/2010), iar competenţa teritorială este determinată de domiciliul reclamantului (art. 154 din Legea nr. 263/2010), care se află în Oradea, judeţul Bihor, motiv pentru care instanţa va reţine competenţa pentru soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.
În consecinţă, pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamantul C.A. în favoarea Tribunalului Bihor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3396/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3399/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
