ICCJ. Decizia nr. 3396/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3396/2012
Dosar nr. 56297/3/2011
Şedinţa din camera de consiliu de la 12 septembrie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2245/PI din 14 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 7702/30/2010, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârât şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta T.M. şi pe pârâtul Statul Român, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
În motivarea hotărârii, Tribunalul Timiş a reţinut, în esenţă, că, în speţă, competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată aparţine instanţelor române, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 stabilind-o în favoarea Tribunalului de la domiciliul persoanei interesate. Prin urmare, câtă vreme nu se poate stabili care este Tribunalul de la domiciliul persoanei interesate din moment ce reclamanta domiciliază în străinătate, respectiv Germania, competenţa revine Tribunalului Bucureşti, potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992.
Primind dosarul, Tribunalul Bucureşti, constatând că reclamanta şi-a indicat domiciliul în Timişoara, jud. Timiş, şi având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea întemeiată pe prevederile acestei legi este de competenţa Tribunalului, secţia civilă, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată, a reţinut că, în cauză, competenţa de soluţionare revine Tribunalului Timiş.
Totodată, în raport de prevederile art. 68 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti a apreciat că, în speţă, competenţa teritorială este determinată de domiciliul procedural ales al reclamantei, întrucât intenţia legiuitorului a fost aceea de a evita eventualele cheltuieli de deplasare a părţii făcute în vederea procesului.
Prin adoptarea Legii nr. 221/2009 în forma în care a şi fost publicată, legiuitorul a urmărit să-i faciliteze reclamantului judecarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 printr-o soluţionare rapidă a acestora, care să implice o modalitate de administrare a probatoriilor la îndemâna părţii care a formulat cererea.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 855 din 02 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, T.M. şi-a indicat sediul procesual ales în Timişoara, la Cabinet Avocat N.N., reclamanta având domiciliul în Germania, astfel cum rezultă din copia actului de identitate.
Împrejurarea că domiciliul reclamantei este în Germania, ţară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. 2) rezultă că normele de competenţă trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.
Potrivit dispoziţiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, instanţele româneşti sunt competente să soluţioneze litigiile dintre o parte română şi o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România.
Totodată, potrivit art. 155 din legea menţionată, în cazul în care instanţele române sunt competente şi nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptăţită să soluţioneze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti sau la Tribunalul Bucureşti.
În cauza de faţă, instanţele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamanta T.M., cu domiciliul în Germania, şi o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Astfel de litigii, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 sunt date în competenţa Tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază reclamantul, înţelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.
Identificarea competenţei rationae loci şi rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înţelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice şi nu ca denumire dată adresei - domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau principală”.
Chiar dacă reclamanta şi-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Timiş, respectiv în Timişoara, la avocatul acesteia, N.N., acest domiciliu nu poate atrage competenţa Tribunalului Timiş, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 având în vedere domiciliul stabil şi efectiv al reclamantei, iar nu domiciliul mandatarului/avocatului sau sediul cabinetului apărătorului ales. Dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situaţia în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul sau în funcţie de domiciliul mandatarului.
Aşa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate şi cum, pe cale de consecinţă, nu se poate stabili care anume Tribunal de pe teritoriul României este îndreptăţit să soluţioneze litigiul, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Bucureşti.
În consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta T.M. în favoarea Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3395/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 3397/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
