ICCJ. Decizia nr. 3505/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3505/2012
Dosar nr. 493/115/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 559 din 01 aprilie 2010, Tribunalul Caraş-Severin, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii L.M., M.P. şi L.I.F.C. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte echivalentul în lei la data efectuării plăţii a sumei de 125.000 Euro, cu titlu de daune morale.
Pentru a decide astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii împreună cu părinţii lor, au fost strămutaţi prin Decizia MAI nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu Vrăniuţi, în localitatea Roseti din Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la data de 20 decembrie 1955.
Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 prevăd: „Constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu (…) dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile Deciziei nr. 200/1951 a MAI”.
Reclamantele M.P. şi L.M. au declarat că beneficiază de o indemnizaţie lunară în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Strămutarea avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, asupra situaţiilor materiale, precum şi asupra urmaşilor acestora, născuţi ulterior venirii din Câmpia Bărăganului.
Persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub intervenţia şi presiunea brutală a organelor respective, să-şi abandoneze toate bunurile materiale (casă, terenuri, animale, etc.) şi să se deplaseze la vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate şi transportate intr-o destinaţie necunoscută.
Deplasarea s-a făcut în condiţii improprii, cu vagoane de vite, pe o durată de o săptămână, iar la domiciliul impus a fost debarcaţi într-un câmp, unde nu avea locuinţă, alimente, apă, asistenţă medicală.
Condiţiile găsite la domiciliul forţat au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Prin strămutarea în altă zonă a ţării, cu alte condiţii geografice, în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a satisfacţiilor şi plăcerilor vieţii deportaţilor şi urmaşilor acestora, constând în pierderea posibilităţilor de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenenţa religioasă, apartenenţa la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.
Reclamanţii, împreună cu părinţii au fost nevoiţi să-şi construiască un bordei în pământ, acoperit cu stuf, iar ulterior o cameră din pământ, nebeneficiind de asistenţă medicală, fiind izolată de localnici, ca şi întreaga comunitate de deportaţi, prin garduri de sârmă, pază armată.
Această măsură prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, a avut echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea datorită naturii, duratei, modalităţii de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia reclamanţilor.
Pe perioada strămutării, aceştia au lucrat forţat într-o gospodărie agricolă, aflată în apropierea comunităţii de strămutaţi, pentru a-şi procura bani pentru alimente.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost deportaţi, reclamanţii nu au mai găsit nici unul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării.
Casa în care au locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare.
Bunurile mobile şi imobile ale persoanei deportate au fost folosite pe toată perioada deportării de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.
La reîntoarcerea în comunitate persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul localnicilor, găsindu-şi foarte greu un loc de muncă şi acela inferior pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 CEDO, jurisprudenţa CEDO (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art.1 din Protocolul nr.1, în conformitate cu art.41 din Convenţie, instanţa a considerat că atât timp cât reclamanţii au făcut dovada prejudiciului moral suferit au dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr.221/2009.
Faţă de prejudiciile morale suferite de aceştia, instanţa a apreciat că suma de câte 125.000 Euro reprezintă o echitabilă despăgubire.
Având în vedere cele mai sus expuse, ţinând seama de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, de perioada supusă deportării, 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, instanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în lei a sumei de 125.000 Euro la data efectuării plăţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
Prin Decizia civilă nr. 346 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr.1358/21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art.31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M.Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M.Of. al României nr.761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamanţi, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor şi a principiului tempus regit actum, potrivit căruia legea în vigoare la data introducerii acţiunii este cea care se aplică pe tot parcursul procesului.
Totodată, se susţine că prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale se creează un tratament discriminatoriu în raport cu alte persoane care, în situaţii similare, sunt în posesia unor hotărâri definitive favorabile.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi ţinând seama de Decizia nr. 12/2011 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aceste critici nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamantă în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurenţilor, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M.Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M.Of.
Conform art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M.Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M.Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M.Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M.Of.
Or, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titulari ai unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca principiul nediscriminării.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor.
În speţă însă, drepturile pretinse de reclamanţi nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, după cum s-a arătat deja, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea recurată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a normelor naţionale şi convenţionale anterior analizate.
În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii L.M., M.P. şi L.I.F.C. împotriva deciziei nr. 346 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3521/2012. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 3427/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
