ICCJ. Decizia nr. 3557/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3557/2012
Dosar nr. 2799/83/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. 2799/83/2010, reclamanta C.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 170.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, defunctul P.A., ca urmare a faptului că, în perioada 30 mai 1945 - 30 august 1947, a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S.
Prin Sentinţa civilă nr. 2260/D din 21 octombrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea ca nefondată, reţinând, în esenţă, tatăl reclamantei, fost prizonier de război în U.R.S.S., nu este victimă a măsurilor cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de autorităţile statului comunist, ci o victimă a celui de al doilea război mondial, astfel încât excede sferei persoanelor cărora li se adresează Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 149 din 11 mai 2011, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului dispusă faţă de tatăl reclamantei şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 27.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Din interpretarea art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, rezultă faptul că această lege se aplică nu numai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel cum acestea sunt definite de art. 1, 3 şi 4 din lege, ci şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia deportaţilor şi a prizonierilor de război, după 23 august 1944.
Interpretând dispoziţiile legale sus-menţionate, instanţa de apel a reţinut că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă a legii.
S-a mai reţinut că răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Totodată, instanţa a apreciat că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte peroane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, exemplificând în acest sens Cauza Driha împotriva României.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor instanţa a avut în vedere durata măsurii dispuse faţă de antecesorul reclamantei, precum şi consecinţele produse şi intensitatea cu care acestea au fost resimţite, apreciind astfel că se impune obligarea pârâtului la plata unei sume de 27.000 RON despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
1. Recurentul pârât, prin criticile formulate, susţine că despăgubirile acordate de instanţa de apel au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantei, ca urmare a masurilor luate.
De asemenea, arătă că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate. În acest sens, face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei ).
Recurentul pârât mai susţine că repararea prejudiciilor cauzate în speţă a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi de Decretul Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Recurentul pârât formulează critici şi sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordate despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea susţine că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât prizonieratul de război ca şi deportarea în străinătate nu intră sub incidenţa condamnărilor cu caracter politic prevăzute la art. 1 din Legea nr. 221/2009, nici sub incidenţa prevederilor art. 3 din aceeaşi lege referitoare la măsurile administrative cu caracter politic, neputând fi asimilate nici unor măsuri administrative, altele decât cele enumerate limitativ în cuprinsul art. 3. A susţinut că atât prizonieratul cât şi deportarea în străinătate sunt măsuri cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Decretului Lege nr. 118/1990 şi O.G. nr. 105/1999 care se referă la aceste situaţii.
Recurentul critică hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că suma de 27.000 RON este exagerat de mare în raportat de practica în materie şi constituie o îmbogăţire fără justă cauză, precum şi sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul Ministerului Public este fondat, iar recursul pârâtului este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul Ministerului Public.
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
În cauză, reclamanta solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situaţiei în care s-a aflat tatăl său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.
Însă, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referinţă a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeaşi perioadă, poate naşte dreptul persoanelor îndreptăţite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat.
Or, împrejurarea că autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Faptul că reclamantei i-au fost recunoscute anumite drepturi în condiţiile Decretului-lege 118/1990 nu poate determina o altă concluzie, interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea 221/2009 fiind nelegală.
Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic şi de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urmează a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale sus-menţionate, atunci când a reţinut că măsura luată faţă de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Recursul declarat de pârât.
Faţă de considerentele expuse anterior, în analiza recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, şi care confirmă soluţia de respingere a acţiunii reclamantei, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate de recurentul-pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de apel şi a efectelor în cauză ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale (ceea ce se circumscrie unor critici pe fondul cauzei), dată fiind concluzia neîncadrării cererii în dispoziţiile legii, reţinută în recursul Ministerului Public, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., acest recurs să fie respins.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi va modifica în tot decizia recurată, în sensul că, în baza art. 296 C. proc. civ. va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului. Din motivele arătate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 149 din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleeaşi decizii.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta C.E. împotriva Sentinţei nr. 2260/D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3556/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3559/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
