ICCJ. Decizia nr. 3559/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3559/2012
Dosar nr. 7538/111/2010
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 3 septembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 9.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a faptului că, în perioada 1945 - 27 iunie 1947, a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S.
Prin Sentinţa civilă nr. 372/C din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Bihor a respins acţiunea ca nefondată, reţinând, în esenţă, că situaţia tatălui reclamantei, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009 întrucât această lege vizează acordarea de despăgubiri morale doar pentru prejudiciul suferit printr-o condamnare cu caracter politic, pentru persoanele sau succesorii acestora, care s-au opus regimului totalitar instaurat după data de 6 martie 1945 în România, ori tatăl reclamantei nu s-a aflat în această situaţie, nefiind condamnat din motive politice.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.I., solicitând admiterea acestuia, schimbarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 137 din 4 mai 2011, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în parte sentinţa tribunalului în sensul că a admis în parte acţiunea. A constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului dispusă faţă de tatăl reclamantei şi a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 38.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Deşi măsura prizonieratului în U.R.S.S. nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acelaşi sens, instanţa de apel a reţinut că trebuie avută în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situaţia peroanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizoniere sau deportate la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Instanţa de a apel a mai reţinut că susţinerile pârâtului în sensul că prin acordarea de despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, al O.U.G. 214/1999, cât şi al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparaţie, sunt eronate întrucât Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
În ceea ce priveşte declararea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of. din data de 15.11.2010, instanţa de apel a reţinut că până la publicarea deciziei în discuţie practica instanţei a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Totodată a reţinut, că din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani Curtea Europeană a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă, instanţa europeană a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman şi alţii împotriva României).
Totodată, instanţa de apel a apreciat că acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, exemplificând în acest sens Cauza Driha împotriva României.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere durata măsurii dispuse, consecinţele produse şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite, apreciind că suma de 38.000 RON este de natură să asigure o reparaţie completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă faţă de antecesorul reclamantei.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Recurentul pârât, prin criticile formulate, a susţinut că decizia recurată este nelegală întrucât reclamanta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009 deoarece măsura luată împotriva autorului său, respectiv acea de prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu a fost determinată de motive politice. Mai susţine că Legea Nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate politic după instaurarea regimului comunist, iar reclamanta nu a făcut dovada că autorul său s-a opus regimului comunist.
Recurentul pârât a formulat critici şi sub aspectul efectelor în cauză ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În ceea ce priveşte despăgubirile acordate de instanţa de apel, recurentul pârât susţine că acestea au fost supraevaluate.
Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea susţine că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât prizonieratul de război ca şi deportarea în străinătate nu intră sub incidenţa condamnărilor cu caracter politic prevăzute la art. 1 din Legea nr. 221/2009, nici sub incidenţa prevederilor art. 3 din aceeaşi lege referitoare la măsurile administrative cu caracter politic, neputând fi asimilate nici unor măsuri administrative, altele decât cele enumerate limitativ în conţinutul art. 3. Arată că atât prizonieratul cât şi deportarea în străinătate sunt măsuri cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Decretului Lege nr. 118/1990 şi O.G. nr. 105/1999 care se referă la aceste situaţii.
Recurentul a invocat şi dispoziţia din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, arătând că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea de daune morale, fiind declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. A mai criticat hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că suma acordată este exagerat de mare în raportat de practica în materie şi constituie o îmbogăţire fără justă cauză, precum şi sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, sens în care a susţinut că, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanţa putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor şi măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acţiunea promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de după 23 august 1944.
Situaţia dedusă judecăţii nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenţionat acordarea anumitor reparaţii pentru condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu şi-a propus repararea şi a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referinţă privind repararea consecinţelor condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, şi până la 22 decembrie 1989.
În consecinţă, legea nu a avut în vedere decât cauze privind prejudiciile imputabile direct şi nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situaţiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecinţe şi ulterior, derulându-se şi după 6 martie 1945.
Deşi, prin motivele de recurs, ambii recurenţi invocă aplicabilitatea în speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, precum şi critici vizând cuantumul despăgubirilor acordate de instanţa de apel, faţă de considerentele expuse anterior care confirmă soluţia de respingere a acţiunii reclamantei, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza acestora.
Prin urmare, constatând că situaţia de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, şi că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, se naşte dreptul de a obţine despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale sus-menţionate, atunci când a reţinut că măsura luată faţă de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 şi că astfel reclamanta ar fi îndreptăţită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi va modifica în tot decizia recurată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Bihor-Oradea şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 137A din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.I. împotriva Sentinţei nr. 372/C din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Bihor, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3557/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 5229/2012. Civil → |
|---|
