ICCJ. Decizia nr. 3589/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3589/2012
Dosar nr. 27537/3/2009
Şedinţa publică din 18 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 iunie 2009, sub nr. 27537/3/2009, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul B.P., în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, în temeiul prevederilor art. 504 C. proc. pen., a solicitat acordarea despăgubirilor în valoare de 500.000 euro, pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării sale definitive de către Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia penală definitivă nr. 253 din 21 ianuarie 2003.
În drept au fost invocate prevederile art. 115 C. proc. civ., art. 124 alin. (3) din Constituţia României, H.G. nr. 652/2009, H.G. nr. 34/2009, Legea nr. 304/2004, Legea nr. 303/2004.
La data de 23 septembrie 2009, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârât doar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. În vederea acordării sumei de 500.000 euro, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1308 din 01 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de reclamantul B.P., astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.
Tribunalul a apreciat că în speţă nu ne aflăm în faţa unei erori judiciare, întrucât nu există nicio hotărâre judecătorească care să confirme achitarea reclamantului, ca urmare a rejudecării cauzei.
În fapt, prin decizia penală nr. 510 din 22 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul B.P. în temeiul prevederilor art. 4081 C. proc. pen., însă fără a proceda la o rejudecare în fond a cauzei, ci doar în baza hotărârii definitive pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru remedierea consecinţelor încălcării art. 6 din Convenţie.
Elementul esenţial pentru a fi atrasă răspunderea statului în baza art. 504 C. proc. pen. este existenţa unei erori judiciare, ceea ce în speţă nu s-a dovedit. Mai mult, în procedura desfăşurată în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 50.000 euro cu titlul de daune morale generate de anularea deciziilor judiciare ce au dispus achitarea sa, cu titlu definitiv, cererea admisă în parte pentru suma de 2.000 euro cu titlul de daune morale.
Principiul reparării integrale a prejudiciului nu înseamnă că reclamantul are dreptul de a realiza o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât prezenta cerere are aceeaşi cauză ca şi cea promovată în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind soluţionată de acesta în sensul arătat.
Prin decizia civilă nr. 359A din 01 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant B.P., împotriva sentinţei civile nr. 1308 din 01 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului B.P. suma de 5.000 euro echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a apreciat că Tribunalul a reţinut în mod greşit că nu a intervenit o hotărâre de achitare a reclamantului, ca urmare a rejudecării cauzei penale.
Reclamantul a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune şi condamnat pentru infracţiunile de fals şi rupere de sigilii prin sentinţa penală nr. 85/1999 a Judecătoriei Orăştie, iar prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara a fost achitat pentru toate aceste infracţiuni, soluţie menţinută prin respingerea recursului prin decizia penală nr. 403 din 25 mai 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Urmare a recursului în anulare promovat, admis prin decizia penală nr. 253 din 21 ianuarie 2003, recurentul a fost condamnat la 2 ani cu suspendare şi arestat în perioada 22 ianuarie 1998-01 aprilie 1998.
Reclamantul a obţinut condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a constatării încălcării art. 6 al Convenţiei prin existenţa căii de atac a recursului în anulare, care încalcă securitatea circuitului civil, obţinând despăgubiri în valoare de 2.000 euro. De asemenea, i-au fost acordaţi şi 14.000 euro ca despăgubire pentru privarea sa de bun, respectiv de suma acordată cu titlu de daune morale, ca urmare a admiterii recursului în anulare şi înlăturarea acordării despăgubirii de 50.000 RON pentru cele 68 de zile de arest, constatându-se încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Ca urmare a obţinerii acestei condamnări, reclamantul a formulat cerere de revizuire.
Prin decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 pronunţată în revizuire, completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis cererea şi a procedat la rejudecarea pe fond a cauzei, respingând ca nefondat recursul în anulare şi menţinând decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara, prin care apelantul-reclamant fusese achitat pentru infracţiunile de evaziune fiscală.
De asemenea, prin decizia nr. 806 din 02 noiembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă cererea de revizuire şi schimbată în totalitate decizia civilă nr. 430 din 03 noiembrie 2003 prin care s-a admis recursul în anulare şi fost anulată decizia civilă nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care recurentului i-au fost acordate despăgubiri pentru daune morale, în cuantum de 50.000 RON, pentru cele 68 de zile petrecute în arest.
Faţă de situaţia de fapt astfel reţinută, Curtea a apreciat că:
Principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.
Există deplină concordanţă a legii interne cu prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.
Curtea a constatat că decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezintă un remediu intern, pus la dispoziţia acelui reclamant în privinţa căruia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unuia dintre drepturile fundamentale. Decizia menţionată are drept consecinţe, pe plan intern, doar înlăturarea consecinţelor cu privire la persoana reclamantului rezultate din încălcarea a două drepturi fundamentale, respectiv a dreptului la respectarea bunurilor, ca drept substanţial consacrat de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil în materie civilă sau penală consacrat de art. 6 din Convenţie, drept ce face parte din categoria drepturilor procedurale reglementate de Convenţie.
Decizia penală nr. 510/2009 pronunţată în procedura revizuirii, reglementată prin dispoziţiile art. 4081 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nu a avut în vedere şi remedierea consecinţelor produse în persoana reclamantului prin condamnarea pe nedrept, o astfel de remediere fiind posibilă numai dacă reclamantul ar fi invocat o hotărâre anterioară a Curţii Europene a Drepturilor Omului al cărei dispozitiv să cuprindă constatarea de încălcare a dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, din examinarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 04 noiembrie 2008, cât şi a considerentelor care au stat la baza pronunţării deciziei penale nr. 510/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie, completul de 9 judecători, instanţa a constatat că reclamantul nu a obţinut o asemenea condamnare împotriva României şi nici nu a invocat o asemenea ipoteză în faţa instanţei de revizuire. De aceea, s-a apreciat că acţiunea de faţă, în care reclamantul invocă faptul că a fost achitat definitiv în urma rejudecării unei hotărâri prin care se dispusese condamnarea sa, reprezintă unicul remediu intern la dispoziţia acestuia pentru a-şi vedea reparat prejudiciul produs prin condamnarea pe nedrept.
Curtea a constatat şi că reclamantul se încadrează în ipoteza normei de drept substanţial invocată, a art. 504 alin. (1) C. proc. pen., fiind îndreptăţit la repararea prejudiciului moral cauzat prin condamnarea sa pe nedrept şi că motivul de apel prin care acesta susţine faptul că instanţa de fond a confundat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie cu dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare prevăzut de art. 3 din Protocolul nr. 7, este întemeiat.
La baza acordării daunelor morale în sumă de 500.000.000 ROL a stat constatarea judiciară a faptului că reclamantul a fost arestat pe nedrept o perioadă de 68 de zile.
Curtea a avut în vedere faptul că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, pentru o faptă pentru care ulterior s-a menţinut soluţia de achitare pentru că nu erau îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii, în etapa rejudecării pe fond a procesului penal în procedura revizuirii, apelantului-reclamant i s-a adus o atingere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu consecinţe asupra acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoarea, reputaţia, creditul moral, poziţia socială, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane.
Din examinarea practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că nici instanţa europeană, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. La cuantificarea daunelor morale a avut în vedere şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, reclamantul B.P. şi pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul B.P. a arătat următoarele:
Instanţa de apel, în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, se referă la 14 hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului a căror jurisprudenţă de dezdăunare nu poate fi primită tocmai pentru că nu reprezintă practica în vigoare a Statului Român.
Dintre hotărârile judecătoreşti care reflectă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se are în vedere o singură decizie privind despăgubiri pentru condamnare pe nedrept conform prevederilor art. 504 C. proc. pen., respectiv decizia nr. 250 din 21 ianuarie 2010, celelalte decizii privind despăgubiri pentru arestare pe nedrept fiind contradictorii cu privire la întindere (de la 5.000 euro pentru 7 ani de închisoare la 15.000 RON pentru 24 de ore reţinere). Recurentul menţionează că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla aceste contradicţii de jurisprudenţă.
În opinia recurentului instanţa de apel a făcut referire numai la hotărâri prin care s-au acordat sume mici cu titlu de daune morale, procedură contrară dreptului la un proces echitabil.
Obligaţia judecătorului de a respecta legea şi jurisprudenţa impunea să fie avute în vedere şi următoarele cauze: Creangă vs. România, Degeratu vs. România, Calmanovici împotriva României, Rupă împotriva României, Floarea Pop vs. România, Irinel Popa vs România.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat următoarele:
Din analiza deciziei nr. 510 din 22 iunie 2009 nu rezultă niciun argument din care să se poată trage concluzia că s-a produs o rejudecare pe fond a cauzei penale a revizuentului, ci instanţa de revizuire s-a pronunţat în limitele hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a mai supune analizei sale corecta sau incorecta încadrare în prevederile legii penale a recursului în anulare, analiza vizând îndeplinirea în cauză a condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire.
Decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 nu dispune achitarea apelantului-reclamant, ci dispune „menţinerea sentinţei penale nr. 85 din 27 mai 1999 a Judecătoriei Orăştie, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 403 din 25 mai 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia”, prin urmare, dispune menţinerea soluţiilor anterioare de achitare.
În mod greşit instanţa de apel a asimilat decizia de revizuire cu o hotărâre definitivă de achitare, pentru a face posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Numai dacă prin decizia de revizuire instanţa ar fi rejudecat cauza penală, prin administrare de probatorii şi, pe baza acestora, constatându-se că persoana condamnată nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, ar fi dispus achitarea revizuentului, se putea admite că decizia de revizuire este şi o decizie de achitare.
Art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, întrucât, prin hotărârea de revizuire, revizuentul nu a fost achitat, iar instanţa de revizuire nu s-a pronunţat asupra nevinovăţiei sale, fie că nu a săvârşit fapta, fie că acea faptă nu există.
Aşadar, cu privire la admisibilitatea acţiunii civile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care în speţă nu se confirmă, se impunea ca instanţa de apel să constate că nici invocarea art. 3 din Protocolul nr. 7 nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză.
Prin decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 nu s-a rejudecat, în revizuire, cauza penală, întrucât urma să se producă o rejudecare într-o cale extraordinară de atac ce fusese deja abrogată, prin Legea nr. 576/2004.
Apelantul-reclamant a primit deja despăgubiri pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil, prin admiterii cererii sale şi pronunţării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului Bota împotriva României.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în etapa rejudecării pe fond a procesului penal în procedura revizuirii, apelantului-reclamant i s-a adus o atingere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, deoarece a fost realizată o confuzie între dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, şi dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare, prevăzut de art. 3 din Protocolul nr. 7.
Pentru a fi aplicabil art. 3 din Protocolul nr. 7, se impunea ca prin decizia de revizuire nr. 510/2009 să se regăsească o dispoziţie expresă de anulare a condamnării penale definitive, ceea ce nu este indicat.
În mod corect instanţa de fond a reţinut, în sentinţa civilă nr. 1308 din 01 octombrie 2010, că „aplicând dispoziţiile legale menţionate la situaţia de fapt reţinută se observă că nu a intervenit o hotărâre de achitare a reclamantului, ca urmare a rejudecării cauzei, ocazie cu care să se constate un fapt nou sau recent descoperit care să dovedească că s-a produs o eroare judiciară”, astfel că se impune menţinerea acestor considerente.
Mai mult, art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie nu este incident în cauză, câtă vreme nu există nicio dispoziţie a unei instanţe penale prin care să se fi constatat că s-a produs o eroare judiciară.
Prin urmare, nu există nicio hotărâre judecătorească definitivă care să consfinţească că prin condamnarea pronunţată împotriva apelantului-reclamant prin admiterea recursului în anulare s-a produs o eroare judiciară, decizia nr. 510 din 22 iunie 2009 nu dispune în sensul desfiinţării deciziei nr. 253 din 21 ianuarie 2003 ca urmare a producerii unei erori judiciare, aceasta fiind o simplă presupunere, nedovedită.
Singura acţiune admisibilă în temeiul art. 504 C. proc. pen., în ceea ce priveşte circumstanţele cauzei, rămâne cea deja valorificată de către reclamant, prin decizia civilă nr. 238 din 01 noiembrie 2000, definitivă prin decizia civilă nr. 50A din 07 martie 2001, ca urmare a pronunţării hotărârilor de achitare: sentinţa penală nr. 85 din 27 mai 1999, definitivă prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999. Trebuie remarcat că aceleaşi hotărâri de achitare au constituit premisa cererii sale formulate în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care a solicitat obligarea Statului Român la plata unor sume cu titlu de daune materiale şi morale „generate de anularea deciziilor judiciare ce au dispus achitarea sa cu titlu definitiv, cerere admisă prin hotărârea pronunţată în cauza Bota împotriva României.
Concluzia care se desprinde este că apelantul-reclamant a beneficiat de o dublă plată pentru aceeaşi cauză.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că, în baza art. 504 C. proc. pen., apelantul-reclamant a formulat în anul 2000 o acţiune prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral produs de arestarea nelegală şi condamnarea, urmată de achitare.
Astfel, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat şi a plătit suma de 500.000.000 ROL, cu titlu de daune morale, ca urmare a sentinţei civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara, pronunţată în Dosar nr. 2857/2000, definitivă prin respingerea apelului, iar suma respectivă nu a fost niciodată recuperată de Statul Român.
Prin decizia nr. 806 pronunţată la 02 noiembrie 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apelantul-reclamant B.P. a fost repus în situaţia anterioară, acestuia recunoscându-i-se dreptul la plata sumei acordate prin sentinţa civilă nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara, hotărâre care are autoritate de lucru judecat în raport cu acţiunea din cauza de faţă, deoarece, pentru a exista identitate de obiect între două acţiuni, nu este nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele în acelaşi mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acţiuni să rezulte ca scopul final urmărit este acelaşi.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că, reclamantul a pretins anterior doar repararea prejudiciului produs prin arestarea sa nelegală, iar acţiunea de faţă vizează repararea prejudiciului produs prin condamnarea pe nedrept, ca urmare a rejudecării în recursul în anulare a unei hotărâri definitive prin care se dispusese achitarea sa.
Din analiza sentinţei civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara, rezultă că instanţa de judecată a reţinut că, în raport de prevederile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., cererea de despăgubiri a reclamantului B.P. este îndreptăţită, atât pentru că acesta a fost reţinut şi arestat preventiv, cât şi pentru faptul că s-a dispus achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi de art. 243 C. pen., care au constituit cauza luării măsurii reţinerii şi arestării preventive.
Astfel, recurentul consideră că nu sunt întemeiate pretenţiile formulate în acţiunea introductivă având ca temei art. 504 alin. (1) C. proc. pen., întrucât în speţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a pronunţat o nouă hotărâre de achitare a apelantului-reclamant.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate, pentru argumentele ce succed:
Instanţa de apel, în opinie majoritară, a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen. potrivit căruia „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”.
În mod greşit această instanţă a considerat că a fost confundat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu dreptul la despăgubiri pentru erori judiciare, reglementat în art. 3 al Protocolului nr. 7 al aceleiaşi Convenţii. Această concluzie pleacă de la o premisă eronată, aceea că în cauză s-a săvârşit o eroare judiciară, ulterior admiterii recursului în anulare prin decizia penală nr. 253/2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte observă că reclamantul a fost condamnat definitiv la 2 ani închisoare cu suspendare, după admiterea recursului în anulare, şi achitat ca urmare a revenirii la soluţia anterioară formulării recursului în anulare, prin admiterea cererii de revizuire, rejudecării cauzei şi respingerii recursului în anulare, prin decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Din conţinutul acestei decizii, pronunţată în temeiul art. 4081 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se observă că instanţa nu a rejudecat cauza pe fond, prin administrarea de probe noi, de natură a dovedi existenţa unei erori judiciare, ci a constatat numai faptul că înlăturarea consecinţelor încălcării dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se poate realiza decât prin revizuirea deciziei penale nr. 253/2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, drept consecinţă, a admiterii cererii de revizuire, prin rejudecarea recursului în anulare.
În rejudecarea recursului în anulare instanţa a menţionat că, „rejudecând cauza, se impune respingerea recursului în anulare”, fără a realiza o analiză efectivă a recursului în anulare, aceasta fiind de altfel imposibil de realizat câtă vreme recursul în anulare era abrogat, la momentul admiterii cererii de revizuire, prin Legea nr. 576/2004.
Prin urmare, a avut loc o rejudecare formală a recursului în anulare, iar nu o rejudecare a cauzei în sensul cerut de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., prin care să antameze pe fond cauza şi, urmare a probelor administrate, să se constate că se impune din nou o soluţie de achitare. Prin rejudecarea recursului în anulare nu s-a produs o nouă achitare pentru infracţiunile prevăzute de art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 87/1994, ci a fost menţinută soluţia de achitare deja dispusă prin decizia penală nr. 1481 din 22 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara şi menţinută în recurs prin decizia penală nr. 403/2000 a Curţii de Apel Alba Iulia.
De asemenea, nu s-a făcut dovada că o instanţă penală ar fi constatat că s-a produs o eroare judiciară cu privire la infracţiunile de evaziune fiscală, fals şi rupere de sigilii, în temeiul căreia să se dispună anularea condamnării reclamantului la 2 ani închisoare cu suspendare.
Se poate concluziona astfel că nu a fost încălcat nici art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care cere, pentru a se dovedi producerea unei erori judiciare, să existe o condamnare penală ulterior anulată, iar eroarea judiciară să fie probată printr-un fapt nou sau recent descoperit, aspect care nu s-a adus în discuţie cu ocazia rejudecării.
Atingerea adusă demnităţii, invocată de reclamant, nu se întemeiază pe anulare hotărârii de condamnare datorită constatării săvârşirii unei erori judiciare. Aceasta îşi are izvorul în condamnarea reclamantului la 2 ani de închisoare, urmare a admiterii recursului în anulare, fiind consecinţa înlăturării efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive de achitare printr-o cale extraordinară de atac apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind în contradicţie cu prevederile Convenţiei.
Prin urmare, această atingere constă în încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar nu în dovedirea nevinovăţiei acestuia prin identificarea unei erori judiciare, context în care reclamantul nu poate invoca o lezare a demnităţii sale din perspectiva unui alt drept fundamental.
Pentru încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil recurentul a fost deja despăgubit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu suma de 2.000 euro, fiind înlăturate totodată şi consecinţele condamnării prin admiterea cererii de revizuire.
În aceste condiţii, prezenta acţiune apare ca fiind neîntemeiată deoarece vizează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin aceeaşi condamnare, dispusă prin decizia penală nr. 253/2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi tinde la obţinerea unei duble despăgubiri, câtă vreme decizia penală nr. 253/2003 a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu ocazia pronunţării hotărârii din 04 noiembrie 2008 şi a stat la baza admiterii cererii de revizuire, prin decizia penală nr. 510/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Nu poate fi primită susţinerea din recurs privind existenţa autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara prin care reclamantului i s-au acordat şi plătit 50.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru condamnare.
Aceasta deoarece din considerentele sentinţei civile nr. 238/2000 a Tribunalului Hunedoara şi a deciziei civile nr. 50/2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în apel, devenită irevocabilă prin nerecurare, rezultă că această despăgubire a fost acordată exclusiv pentru cele 68 de zile de arest preventiv, nefăcându-se nicio referire la prejudiciul suferit prin condamnare.
De altfel, faţă de momentul soluţionării irevocabile a acestui dosar, anul 2001, era imposibil ca instanţa să aibă în vedere şi condamnarea de 2 ani închisoare care a fost dispusă ulterior, în anul 2003, iar prima condamnare a reclamantului la 6 luni, respectiv 4 luni închisoare (pentru infracţiunea de fals şi rupere de sigilii), dispusă prin sentinţa penală nr. 85/1999 a Judecătoriei Orăştie, nu întrunea condiţia de a fi definitivă, cerută de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., pentru a se putea acorda despăgubiri în temeiul său.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că nu se impunea acordarea de către instanţa de apel de daunele morale în favoarea reclamantului în cuantum de 5.000 euro, deoarece se produce o dublă reparaţie pentru acelaşi prejudiciu.
Pe cale de consecinţă, apar ca nefondate criticile aduse de recurentul B.P. pe aspectul cuantumului acestor daune.
Luând în considerare argumentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc civ., va respinge recursul declarat de reclamantul B.P., ca nefondat, şi va admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Va fi modificată decizia recurată în sensul că va fi respins apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinţei nr. 1308 din 01 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 359A din 01 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Admite recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 359A din 01 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinţei nr. 1308 din 01 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3701/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3569/2012. Civil. Excepţie de... → |
|---|
