ICCJ. Decizia nr. 3701/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3701/2012
Dosar nr. 3029/30/2010
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul T.M.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata echivalentului în lei la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii a sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale pentru adoptarea măsurii administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu împotriva sa, a tatălui său şi a bunicii paterne, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În motivare, a arătat că, împotriva familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Aşa cum rezultă din adeverinţa din data de 2 decembrie 2002 eliberată de Ministerul Justiţiei - Tribunalul Militar Teritorial întreaga familie a fost deportată din localitatea T., judeţul Caraş-Severin în Câmpia Bărăganului, în localitatea R.N. (O.).
Starea de fapt, confirmată de altfel şi de adeverinţa din data de 2 decembrie 2002 eliberată de Ministerul Justiţiei - Tribunalul Militar Teritorial, se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, întrucât măsurile administrative luate împotriva familiei reclamantului în perioada 1951-1955, au avut ca temei Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
În drept, a invocat art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a formulat întâmpinare, solicitând instanţei să constate, lipsa calităţii Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Timiş de reprezentant atât al pârâtului Statul Român, cât şi al Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş fiind chemată în judecată în mod greşit şi fără temei.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti, în calitate de reprezentant legal al pârâtului Statul Român, a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.
În ceea ce priveşte acţiunea în repararea prejudiciului moral suferit de către tatăl şi bunica paternă a reclamantului, se susţine că aceasta aparţine exclusiv victimelor directe T.G. şi T.M., ea nu este transmisibilă pe cale succesorală, dat fiind caracterul strict personal nepatrimonial al dreptului vătămat, succesorii putând eventual doar continua o acţiune începută de defunct.
În concluzie susţine că repararea prejudiciului moral este admisibilă doar în cazul în care acţiunea este promovată de către victima directă a actului ilicit cauzator de prejudiciu, repararea prejudiciului moral suferit de o persoană prin acordarea de despăgubiri unor alte persoane fiind potrivnică moralei şi principiului conform căruia prejudiciul trebuie reparat integral şi doar o singură dată.
Reclamantul T.M.I., a formulat precizare de acţiune, solicitând obligarea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat dispuse împotriva sa, a tatălui său şi a bunicii paterne, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a reţinut că Legea cu nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi - după decesul acestei persoane - soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Reclamantul T.M.I. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind deportat în Câmpia Bărăganului, în localitatea R.N.
În prezenta cauză, instanţa a reţinut că reclamantul a fost reabilitat - prin O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare - deoarece i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În speţa dedusă judecăţii, instanţa a constatat că solicitarea reclamantului de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată, raportat la împrejurarea că este beneficiarul dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1990, fiind titularul indemnizaţiei prevăzute de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, care are acelaşi scop cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin adoptarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - declarate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o „speranţă legitimă"; (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă"; în dobândirea proprietăţii.
Prevederile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. - potrivit căruia: „persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind a fi stabilită, după caz, prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) [alin. (3)] - nu îşi găsesc, de asemenea, incidenţa în speţă.
În raport de celelalte temeiuri juridice cu caracter general, dreptul la despăgubiri morale pentru prejudicial creat prin măsura administrativă luată de stat apare ca prescris extinctiv, pentru următorul raţionament juridic:
Însă, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist, dată la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripţiei, şi până la promovarea prezentei acţiuni au trecut mai mult de 3 ani, în speţă devin incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (care nu disting după natura dreptului căruia i s-a adus atingere şi, unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu trebuie să facă distincţii - ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecinţa prescrierii dreptului la acţiune în sens material.
Întrucât cererea reconvenţională având ca obiect încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 are caracter subsidiar, fiind formulată doar pentru cazul admiterii acţiunii, faţă de soluţia de mai sus, aceasta s-a respins.
În consecinţă, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 3153 din 1 iunie 2011, a respins recursul reclamantului.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs reclamantul T.M.I. solicitând admiterea acestuia şi modificarea în tot a hotărârii în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.
Examinând recursul prin prisma celor arătate şi în condiţiile prevăzute de art. 3041, art. 304 raportat la art. 306 şi art. 312 şi urm. C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 1-5 din Legea nr. 221/2009 şi la Deciziile nr. 1354 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale, şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului respectiv art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie şi art. 14 s-au reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului recurs.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea recursului declarat de către reclamant, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordin constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului judiciar, Curtea a respins recursul declarat de reclamantul T.M.I. împotriva sentinţei civile nr. 3153 din 01 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3029/30/2010.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 1712/R din 28 noiembrie 2011, a respins recursul declarat de reclamantul T.M.I.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.M.I., în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, şi în fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 400.000 euro, cu titlu de daune morale.
În susţinerea cererii de recurs, reclamantul a reiterat motivele de recurs prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998-999, art. 1838-1839 C. civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009.
De asemenea, reclamantul a susţinut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentinţa primei instanţe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicţie, fiind supusă apelului şi recursului. În acest sens a arătat că acţiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile.
În susţinerea acestei critici, reclamantul a arătat că raportat la valoarea litigiului, care depăşeşte suma de 100.000 RON, litigiul de faţă nu se încadrează în cazurile de excepţie de la principiul dublului grad de jurisdicţie.
Reclamantul face trimitere la garanţiile fundamentale ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la gradele de jurisdicţie, invocând hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c Franţei, Hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c Portugaliei şi Hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României. Prealabil prezentării argumentelor în ceea ce priveşte excepţia invocată, Înalta Curte răspunde criticii formulată de recurent privind posibilitatea atacării cu apel a sentinţei pronunţată de instanţa de fond în speţa de faţă.
Astfel, această critică nu poate fi reţinută, din perspectiva admisibilităţii prezentei căi de atac, critica vizând existenţa dublului grad de jurisdicţie (apel şi recurs) prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) şi la valoarea obiectului dedus judecăţii.
Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu consecinţe vătămătoare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României că în măsura în care Statul Român a adoptat o lege specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de ordin general pentru a obţine măsuri reparatorii.
Acest principiu se aplică mutatis mutandis şi în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, în virtutea principiului enunţat în hotărârea M. Atanasiu şi alţii contra României, se apreciază că reclamantul avea deschisă doar calea prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluţionat calea de atac cu care a fost investită ca fiind recurs, în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În continuare, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Alin. (6) prevede că hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.
Deci la data pronunţării sentinţei de fond, respectiv 1 iunie 2011, erau în vigoare dispoziţiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul.
Astfel fiind şi având în vedere şi dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, decizia civilă nr. 1712/R din 28 noiembrie 2011 este pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de recurs, urmare recursului declarat de reclamantul T.M.I., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 şi nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menţionate de art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
În raport de aceste considerente, se constată că toate critici le invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamantul beneficiind de o judecată devolutivă în faţa instanţei de fond şi de controlul de legalitate efectuat de către instanţa de recurs.
Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate şi în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia şi în consecinţă va respinge prezentul recurs dedus judecăţii, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul T.M.I. împotriva deciziei civile nr. 1712/R din 28 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3700/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3703/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
