ICCJ. Decizia nr. 3697/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3697/2012
Dosar nr. 14700/3/2008
Şedinţa publică din 24 mai 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul V.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul art. 504 şi urm. C. proc. pen., să oblige pârâtul la plata sumei de 30.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune materiale, şi a sumei de 470.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul produs ca urmare a arestării sale nelegale.
Prin sentinţa civilă nr. 358 din 16 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumelor de 1.500 Euro, în echivalent la data plăţii cu titlu de daune materiale şi de 10.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale. S-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1000 Euro în echivalent lei, reprezentând cheltuieli medicale.
Tribunalul a reţinut că prin ordonanţa nr. 300/P/2003 din 7 noiembrie 2003 a fost luată măsura reţinerii reclamantului pentru 24 de ore, iar prin încheierea nr. 5598 din 8 noiembrie 2003 s-a admis propunerea de arestare preventivă pentru 29 de zile, începând cu data de 8 noiembrie 2003, aspecte ce rezultă din înscrisurile existente la dosar.
Reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 7 noiembrie 2003 - 6 aprilie 2004, revocarea arestării preventive fiind dispusă prin Decizia nr. 570 din 6 aprilie 2004, urmare a admiterii recursului.
Prin Decizia nr. 5826 din 12 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamantul a fost achitat în cea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Situaţia de fapt se încadrează în prevederile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., reclamantul fiind privat în mod nelegal de libertate o perioadă de circa 5 luni.
Din depoziţiile martorilor audiaţi, instanţa a reţinut că această privare de libertate a produs suferinţe psihice reclamantului şi a apreciat că pentru compensarea şi atenuarea lor se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
In privinţa daunelor materiale, s-a avut în vedere remuneraţia lunară a reclamantului de 12.000.000 ROL, pe care acesta o avea la momentul arestării preventive, la SC C. SRL, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 1.500 Euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând veniturile lunare de care a fost lipsit reclamantul pe perioada celor 5 luni de arest preventiv.
Capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 Euro reprezentând diminuarea veniturilor sale ulterior arestării a fost respins ca nefondat, nefiind tăcute dovezi în acest sens.
Cerea privind plata cheltuielile de judecată făcute de reclamant pe parcursul procesului penal şi a celor efectuate pentru transportul personal şi al martorilor a fost, de asemenea respinsă, instanţa reţinând că aceste cheltuieli puteau fi solicitate în procesul penal. S-a constatat că reclamantul nu a făcut dovada onorariilor avocaţilor aleşi şi că nu este întemeiată solicitarea reclamantului de acordare a cheltuielilor suportate cu deplasarea membrilor familiei sale la penitenciar, precum şi cu plata coletelor primite, deoarece nu s-a dovedit că aceste cheltuieli au fost suportate efectiv.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul V.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia nr. 92/A din 02 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile formulate.
S-a reţinut că tribunalul a avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor acordate, depoziţiile martorilor care au relatat despre efectele pe care le-a produs arestarea nelegală atât în mediul social în care şi-a desfăşurat activitatea reclamantul, cât şi în mediul familial, atât în perioada judecăţii penale, cât şi ulterior finalizării procesului.
Analizând apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Or, la dosar există un certificat de grefa unde se arată că prin Decizia penală nr. 5826 din 12 octombrie 2006 pronunţată în dosarul nr. 1506/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul formulat de reclamant şi s-a dispus achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 143/2000.
S-a mai reţinut că, faţă de durata arestării preventive nelegale şi de efectele pe care aceasta le-a produs asupra reclamantului, suma de 10.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, acordată de prima instanţă, este echitabilă în raport cu prejudiciul produs.
Referitor la apelul declarat de Ministerul Public, Curtea de Apel a reţinut că probele administrate, împreună cu actele procedurale întocmite, au fost suficiente pentru lămurirea capetelor de cerere admise, astfel încât critica privind lipsa rolului activ al instanţei nu poate fi primită.
Instanţa de apel a apreciat că din hotărârea de achitare pronunţată, rezultă caracterul nelegal al privării de libertate, iar faptul că s-a dispus achitarea în raport de art. 10 lit. d) C. proc. pen. este lipsit de relevanţă, deoarece art. 504 alin. (3) C. proc. pen. nu face distincţie între cauzele de achitare.
Curtea de Apel a apreciat că, faţă de durata arestării preventive, de efectele pe care aceasta le-a produs, probate cu martori, atât în plan social cât şi familial, dar şi de deteriorarea sănătăţii, suma de 10.000 Euro în echivalent lei, este o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciile provocate de faptul arestării preventive nelegale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantul V.A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
1. Prin recursul declarat, reclamantul V.A. formulează următoarele critici, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanţa de fond apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Măsura privării de libertate a reclamantului după ce timp de 30 zile nu i s-a admis nici o cerere, nu i-a fost admisă nici o probă şi nici nu i-a fost luată vreo declaraţie, relevă abuzul săvârşit de organele de urmărire penală.
Din examinarea dosarelor penale rezultă că reclamantul a fost victima unei erori judiciare, fiind cercetat, judecat şi condamnat, chiar dacă numai de către instanţa de apel, pentru o faptă pe care nu a comis-o, astfel cum s-a stabilit ulterior în calea de atac a recursului.
Prezumţia de nevinovăţie a fost grav încălcată prin modul de desfăşurare a anchetei penale şi a procesului penal în faza de judecată, deşi pe tot parcursul procesului reclamantul a susţinut că este nevinovat.
Se mai arată că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare. Ele reprezintă un echivalent al suferinţelor fizice şi psihice la care a fost supus reclamantul în perioada arestării preventive, atingerea adusă reputaţiei sale, inclusiv în cadrul comunităţii sârbeşti, prestigiului profesional, onoarei şi demnităţii, expunerea dispreţului public prin încarcerarea sa şi prin procedura penală pe care autorităţile au înscenat-o împotriva reclamantului.
Probele cu înscrisuri şi cu martori administrate justifică daunele morale solicitate, însă nu au fost avute în vedere de instanţa de apel.
Cuantumul daunelor morale nu trebuie limitat doar la perioada arestării. Criteriul perioadei de detenţie este simplist şi înlătură posibilitatea cercetării situaţiei complexe, a tuturor împrejurărilor de fapt concrete în care s-a aflat reclamantul atât în perioada privării de libertate, anterior, în perioada urmăririi penale, cât mai ales ulterior acestei perioade, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
2. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice formulează următoarele critici de nelegalitate:
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 504 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. pen., respectiv a art. 505 C. proc. pen.
Aşa cum rezultă din sentinţa penală, achitarea reclamantului s-a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 10 alin. (1) lit. j), condiţie cerută de prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. Prin urmare, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile acordării unor măsuri reparatorii.
In plus, reclamantul a fost achitat în primă instanţă, soluţie menţinută ulterior, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei hotărâri definitive de condamnare, astfel că nu se identifică o eroare judiciară, în sensul dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislaţiei în vigoare la acel moment, întrucât reclamantul nu a fost achitat pentru nerespectarea unei anumite proceduri, ci pentru lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii, împrejurare analizată în faza de judecată, etapă indispensabilă pentru înfăptuirea justiţiei penale, prin soluţionarea judiciară a conflictului de drept penal adus în faţa instanţei.
Faptul că ulterior s-a dispus punerea în libertate, nu schimbă împrejurările cauzei şi nu conduce la ideea că arestarea preventivă a inculpatului de până la data punerii în libertate ar fi fost ilegală, ci numai că cercetarea inculpatului se poate face şi cu acesta în stare de libertate.
Chiar şi analizată prin prisma legislaţiei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, măsura preventivă dispusă a fost cenzurată de un magistrat independent, inculpatul exercitând căile de atac prevăzute de lege împotriva încheierilor pronunţate de instanţă, fiindu-i astfel respectat astfel dreptul la un proces echitabil garantat de dispoziţiile art. 5 pct. 3-4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se mai arată că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel formulate de pârât şi că nu a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 505 C. proc. pen. sub aspectul cuantumului daunelor acordate.
Se apreciază ca fiind excesiv cuantumul stabilit de instanţa de fond şi menţinut de instanţa de apel, de 10.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale, şi se solicită diminuarea acestuia în raport de circumstanţele cauzei şi în virtutea principiilor avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, al echităţii, proporţionalităţii şi al marjei de apreciere regăsită în practica Curţii.
3. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti critică Decizia instanţei de apel pentru următoarele motive, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Decizia instanţei de apel nu cuprinde indicarea temeiurilor legale pentru care normele de drept intern şi internaţional ar fi fost încălcate şi care ar fi conferit măsurii arestării preventive un caracter de ilegalitate.
Dacă instanţa de apel ar fi avut în vedere împrejurările reţinute în dosarul penal privitoare la reclamant, ar fi observat că acesta a fost achitat în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., ceea ce presupune că acesta răspunde civil pentru daunele produse, chiar dacă în cauză nu ar fi întrunite elementele răspunderii penale.
Pe de altă parte, nu rezultă din actele dosarului că pe parcursul urmăririi penale, reclamantului nu i-ar fi fost respectate drepturile procesuale, acesta având acces liber la justiţie, după cum reiese şi din activităţile procesuale pe care le-a întreprins în cauza penală.
Din probatoriul administrat rezultă că punerea în libertate a reclamantului la un moment dat reprezintă aprecierea instanţei de control judiciar şi nu echivalează cu calificarea arestării preventive ca fiind ilegală, ci cu concluzia că cercetarea acestuia se poate face şi în stare de libertate.
Analizată prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, arestarea dispusă faţă de reclamantul V.A. apare ca fiind legală, fiind cenzurată de un magistrat independent, iar acestuia fiindu-i respectat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 5 pct. 3 şi 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, incidenţa art. 504 C. proc. pen. nu ar putea fi reţinută în cauză şi pentru că situaţia reclamantului, achitat în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., textele de lege fiind de strictă interpretare.
Referitor la daunele morale acordate, instanţa de apel omite practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, potrivit căreia tocmai achitarea reclamantului poate constitui în sine o satisfacţie suficientă şi echitabilă. In cauză, acordarea unor sume într-un cuantum exagerat, denaturează caracterul reparatoriu al despăgubirilor morale şi le transformă în sursă de îmbogăţire fără just temei.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele:
Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen.: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare".
Sunt întemeiate criticile formulate prin recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin care se susţine că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile rezultate din cuprinsul normelor legale menţionate pentru angajarea răspunderii statului şi repararea prejudiciului produs, în condiţiile art. 504 alin. (1) C. proc. civ.
Reclamantul nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru ca ulterior, în urma rejudecării cauzei, să beneficieze de o hotărâre definitivă de achitare.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 575/F din 28 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a I - a penală, inculpatul V.A. a fost achitat, în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea 143/2000.
Prin Decizia penală nr. 954 din 07 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a desfiinţat în parte sentinţa, condamnându-1 pe inculpat la 3 ani de închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. d) şi e) C. proc. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea 143/2000.
Însă, această ultimă hotărâre nu este o hotărâre definitivă în sensul art. 416/1 C. proc. pen., iar condamnarea dispusă nu este una definitivă, deoarece, prin Decizia nr. 5826 din 12 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de inculpatul V.A. împotriva deciziei penale nr. 954 din 07 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, a casat în parte Decizia şi, rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., 1-a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc. pen.
Prin urmare, nepronunţându-se împotriva inculpatului o hotărâre definitivă de condamnare, urmată, în urma rejudecării de o hotărâre definitivă de achitare, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii statului în condiţiile art. 504 pct. 1 C. proc. pen.
Însă, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 504 alin. (2) C. proc. pen., şi repararea prejudiciului produs prin arestarea sa nelegală pe parcursul judecării litigiului penal.
Din înscrisurile existente la dosar a rezultat că, prin încheierea din data de 08 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.A. pe o perioadă de 29 de zile, de la 08 noiembrie 2003 la 06 decembrie 2003, inclusiv.
Prin încheierea din data de 23 decembrie 2003, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 24 din 08 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi prin încheierea din data de 26 ianuarie 2004, definitivă prin Decizia penală nr. 152 din 30 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a menţinut starea de arest a inculpatului V.A.
Prin încheierea din data de 16 februarie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie pe cauţiune formulată de inculpatul V.A., încheierea rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 359 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală.
Prin încheierea din data de 22 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului V.A. Această încheiere a fost casată parţial prin Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală, instanţa de recurs dispunând revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În cauză, există o hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative de libertate - Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală, astfel cum impune art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Însă, pentru constatarea dreptului reclamantului la repararea de către stat a pagubei pretinse, în condiţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., urmează a se verifica dacă, prin hotărârea de revocare a măsurii privative de libertate, instanţa a stabilit că această măsură a fost dispusă în mod nelegal, aşa cum în mod expres prevede textul de lege menţionat.
Sub acest aspect, în considerentele deciziei penale nr. 570 din 06 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală, se constată că, iniţial, măsura arestării inculpatului V.A. a fost legal dispusă, existând presupunerea că inculpatul ar fi săvârşit o faptă penală, însă „pe parcursul soluţionării cauzei, respectiv până la încheierea urmăririi penale, nu s-a mai administrat nici o probă care să creeze convingerea că inculpatul ar fi săvârşit fapta care i se reţine în sarcină".
Prin urmare, prin hotărârea definitivă de revocare a măsurii arestării preventive se reţine că numai după terminarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpatului, măsura arestării preventive a fost menţinută în mod nelegal.
Cum potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei urmează a se ţine seama de durata pentru care arestarea preventivă a fost dispusă în mod nelegal, este necesar ca în cauză să fie determinată data la care a fost încheiată urmărirea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.A., deoarece, prin Decizia penală nr. 570 din 06 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a penală, s-a stabilit că începând cu această dată, măsura arestării preventive a fost menţinută în mod nelegal.
Stabilirea acestei date presupune verificări de fapt care nu au fost efectuate în fazele procesuale anterioare şi care, faţă de prevederile art. 314 C. proc. civ., nu pot fi efectuate în faza de judecată a recursului.
Nefiind determinată perioada de timp în care arestarea preventivă a reclamantului a fost menţinută în mod nelegal, instanţa de recurs nu poate analiza acele critici care vizează întinderea prejudiciului încercat de reclamant, durata arestării nelegale fiind unul din criteriile expres prevăzute de legiuitor, prin dispoziţiile art. 505 alin. (3) C. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparaţiei.
De aceea, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamantul V.A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va administra probatorii pentru stabilirea duratei arestării nelegale a reclamantului şi pentru determinarea întinderii prejudiciului pretins, în raport de pagubele materiale pretinse şi de drepturile şi valori nepatrimoniale pretins lezate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul V.A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei nr. 92 A din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3702/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3650/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
