ICCJ. Decizia nr. 3702/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3702/2012
Dosar nr. 2937/108/2009
Şedinţa publică din 24 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 635 din 30 septembrie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea precizată a reclamanţilor împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor, suma de 2280,11 lei, reprezentând valoarea apartamentului, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, şi 14253 lei, reprezentând valoarea investiţiilor efectuate de către reclamanţi la acesta, cu dobânzi legale de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a respins capătul de cerere privind stabilirea dreptului de retenţie, a respins acţiunea reclamanţilor împotriva pârâţilor Municipiul Arad şi Episcopia Romano Catolică Oradea.
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005, s-a admis acţiunea Episcopiei Româno Catolică Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995, s-a dispus revenirea la situaţia anterioară de carte funciară. S-a reţinut ca temei al nulităţii frauda la lege şi, implicit, reaua-credinţă a reclamanţilor în privinţa cumpărării imobilului, sentinţa având caracter irevocabil.
In drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, text care prevede că, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se poate solicita restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi, respectiv contravaloarea lucrărilor de investiţii făcute la imobil.
Prin Decizia civilă nr. 664 din 24 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelurile reclamanţilor, respectiv al pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad.
S-a reţinut că, între părţi, s-a mai purtat un litigiu, finalizat prin sentinţa civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin Decizia civilă nr. 109 din 09 martie 2006 a Tribunalului Arad, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâre prin care s-a admis acţiunea Episcopiei Romano Catolică Oradea, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului. S-a reţinut astfel încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, respectiv frauda la lege şi reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa a apreciat că în procesul pendinte nu se mai poate pronunţa cu privire la buna sau reaua-credinţă a reclamanţilor.
Referitor la cererea de a li se acorda preţul de piaţă al apartamentului, în mod corect s-a făcut aplicaţia dispoziţiilor art. 50/2 din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanţii pot beneficia doar de plata preţului actualizat pe care l-au plătit pentru apartament.
Criticile pârâtului referitoare la faptul că prima instanţă a acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii determinate prin cererea de chemare în judecată, Curtea le-a înlăturat, pentru cele ce urmează:
Reclamanţii au solicitat instanţei restituirea preţului de piaţă al apartamentului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, precum şi obligarea pârâtei Episcopia Romano Catolică Oradea să le plătească sporul de valoare al apartamentului în litigiu.
Cum în speţă s-a constatat irevocabil că vânzarea a fost lovită de nulitate absolută pentru fraudă la lege şi cauză ilicită, este fără echivoc faptul că reclamanţii nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale, ci doar de restituirea preţului achitat efectiv, actualizat cu indicele de inflaţie, prima instanţă făcând doar aplicarea textului legal incident speţei deduse judecăţii fără ca prin aceasta să acorde mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.
S-a invocat totodată lipsa calităţii procesuale pasive privind plata despăgubirilor pe motiv că aceste despăgubiri cad în sarcina persoanei îndreptăţite, respectiv a proprietarului actual al imobilului.
Critica a fost înlăturată, întrucât potrivit art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, plata preţului actualizat plătit de către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, urmează să se facă de către Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Ca urmare, s-a apreciat că Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti are calitate procesuală pasivă în cauză.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 07 iulie 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad şi (II) la data de 11 iulie 2011, reclamanţii G.T.S. şi G.F., prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
(I) Recursul pârâtului a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Prin acţiunea introductivă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei Episcopia Romano Catolică la plata sumei de 15.000 Euro, reprezentând sporul de valoare al imobilului. Instanţele anterioare au acordat ceea ce nu s-a cerut, în condiţiile în care reclamanţii nu au solicitat ca valoarea investiţiilor să fie plătită de Ministerul Finanţelor Publice, ci de Episcopia Romano Catolică, interpretând astfel greşit actul juridic dedus judecăţii.
Prin obiecţiunile la raportul de expertiză s-a susţinut că valoarea investiţiilor făcute de către chiriaş cad în sarcina proprietarului, ceea ce înseamnă că valoarea investiţilor trebuie scăzută din valoarea de circulaţie potrivit Legii nr. 10/2001.
Instanţa de fond, cât şi cea de apel au ignorat acest aspect, pronunţând o hotărâre nelegală.
Au fost invocate dispoziţiile art. 48 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, respectiv prevederile art. 43 din OG nr. 40/1999.
Instanţele anterioare au acordat ceea ce nu s-a cerut, fără a respecta limitele investirii, respectiv principiul contradictorialităţii.
S-a susţinut totodată încălcarea principiului disponibilităţii reglementat de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Prin acţiunea introductivă s-a solicitat restituirea valorii de piaţă a apartamentului în litigiu. Reclamanţii nu au solicitat actualizarea preţului achitat pentru imobilul în cauză. Cu toate acestea, prima instanţă admite în parte acţiunea şi dispune obligarea la actualizarea preţului plătit pentru imobilul în litigiu.
Instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut şi a interpretat greşit actul dedus judecăţii, astfel că s-a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Decizia pronunţată este nelegală şi în ceea ce priveşte interpretarea prevederilor art. 1 pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - art. 50/1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3), coroborate cu prevederile art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 " Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Dispoziţiile susmenţionate nu sunt incidente în cauză, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat "cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995"
Pentru a se putea admite o acţiune având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: contractele de vânzare-cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; contractele de vânzare-cumpărare sa fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
In ceea ce priveşte prima condiţie, aceasta nu este îndeplinită, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R. SA şi reclamanţi nu a fost încheiat cu respectarea prevederile Legii nr. 112/1995. Această concluzie rezultă din motivarea sentinţei civile nr. 5099 din 26 octombrie 2005, irevocabilă, a Judecătoriei Arad, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român - Municipiul Arad, SC R. SA Arad şi reclamanţi, " instanţa apreciază incidenţa în cauză a acestor dispoziţii legale, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate cu încălcarea flagrantă a Legii nr. 112/1995.".
(II) Recursul reclamanţilor a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate;
Sentinţa nu a fost dată de instanţa competentă material după valoarea apartamentului în litigiu, expertiza determinând o valoare sub 500.000 lei, pentru care Tribunalul ar fi competent material.
Prima instanţă a improcesuat-o pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti, cât priveşte obligaţia de plată a contravalorii apartamentului, dar nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia, lăsând astfel problema calităţii de parte a A.V.A.S. nesoluţionată, situaţie care echivalează eu nerezolvarea fondului cauzei.
Tot nesoluţionarea fondului înseamnă şi neadministrarea de probe, atât în primă instanţă cât şi în apel, privind modalitatea şi metoda de calcul al contravalorii preţului apartamentului - nu s-a stabilit perioada de timp la care se face actualizarea, nici formula de calcul şi nici cine efectuează calculul.
In ceea ce priveşte evicţiunea, prin neadmiterea plăţii valorii de circulaţie a apartamentului, s-a susţinut că nu se poate reţine valoarea de lucru judecat hotărârii judecătoreşti pronunţate anterior - respectiv că Statul Român, prin Municipiul Arad, a vândut iar reclamanţii au cumpărat în complicitate cu aceştia, şi astfel au fost de rea-credinţă, comiţând o fraudă la lege.
In calitate de chiriaşi ai statului, reclamanţii au solicitat cumpărarea în baza Legii nr. 112/1995, şi nu este vina acestora că autoritatea publică a consimţit la vânzare.
Dacă în relaţia persoana revendicatoare şi subdobânditori s-a stabilit că contractul este nul absolut pentru fraudarea legii, nu aceeaşi este situaţia în relaţia vânzător şi cumpărător. Dreptul acestora la despăgubire integrală există şi în momentul actual. In calitate de cumpărători de la autorităţile locale, sunt prezumaţi a fi de bună-credinţă, neavând o înţelegere frauduloasă cu vânzătorul.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat pe acest motiv de apel, şi, din această perspectivă, s-a solicitat casarea cu trimitere la instanţa competentă material.
Recursurile vor fi admise pentru considerentele ce urmează;
Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii la data de 18 iunie 2009, reclamanţii G.T.S. şi G.F. au chemat în judecată Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Arad, prin primar şi Episcopia Romano Catolică Oradea, solicitând obligarea în solidar a pârâţilor de ord. 1 şi 2 să le restituie preţul de piaţă al apartamentului nr. 20, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, obligarea pârâtei de Episcopia Romano Catolică Oradea să le plătească sporul de valoare al apartamentului în litigiu, obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale pentru aceste sume din ziua rămânerii irevocabile şi până la plata lor efectivă, să li se stabilească un drept de retenţie asupra apartamentului, până la plata sumelor pretinse mai sus.
Situaţia cauzei pendinte, astfel cum aceasta a fost redată în expunerea de motive, a relevat faptul că, cu privire la imobilul în litigiu, s-a mai purtat un litigiu, finalizat prin sentinţa civilă nr. 5099 din 26 octombrie 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin Decizia civilă nr. 109 din 09 martie 2006 a Tribunalului Arad, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2047 din 25 octombrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâre prin care s-a admis acţiunea Episcopiei Romano Catolică Oradea şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.
In raport de pretenţiile concrete deduse judecăţii şi de minimele clarificări aduse de instanţa fondului, dispoziţiile legale incidente cauzei ar putea fi, art. 48 "(1) Chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţa prin îmbunătăţirile necesare şi utile; (2) Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite; (4) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte pe baza de expertiză; (5) Prin îmbunătăţiri, în sensul prezentei legi, se înţelege cheltuielile necesare şi utile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătăţirilor, în raport cu durata de viaţă normală a acestora, care se suportă de chiriaşi", respectiv art. 50 şi art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, a căror corectă interpretare relevă necesara şi cuvenita distincţie între ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 50 alin. (2), chiriaşul cumpărător fiind îndreptăţit la restituirea preţului actualizat şi ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desfiinţat in situaţia admiterii acţiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50/1 din lege.
Din conţinutul normativ al art. 313 şi art. 314 C. proc. civ. rezultă în mod clar ideea că stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate în cauză.
Dovada îndeplinirii condiţiei prescrise de normele procedurale susmenţionate este oferită de chiar conţinutul hotărârii judecătoreşti atacata cu recurs.
Obligaţia instanţei de recurs este aceea de a verifica dacă hotărârea judecătorească cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", realizându-se astfel situaţia - premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.
In ceea ce priveşte cauza de faţă, hotărârea instanţei de apel nu cuprinde în mod complet, clar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului şi nu realizează o analiză pertinenta a tuturor cererilor părţilor, a probelor administrate de fiecare dintre acestea şi nu s-a preocupat sa înlăture în mod justificat apărările formulate.
Aceste aspecte au fost analizate din perspectiva dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", ceea ce înseamnă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural în cauză - în conformitate cu art. 105 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat ca înlăturarea consecinţele acestei încălcări trebuie sa se facă prin desfiinţarea hotărârii recurate.
S-a avut în vedere, in mod concret, împrejurarea că, insuficienţa motivării în privinţa unor aspecte relevante pentru cauză - identificarea imobilului în litigiu şi a investiţiilor aduse la acesta, clarificarea situaţiei de fapt si de drept a imobilului in litigiu din perspectiva fiecărei pretenţii, dar şi a fiecărei părţi chemate în judecată, inclusiv a A.V.A.S., cu toate consecinţele ce derivă din aceasta situaţie, stabilirea dreptului pretins, respectiv a eventualelor forme de reparaţie civilă pentru restabilirea situaţiei anterioare - este echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Soluţia de casare a hotărârii pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă s-a impus, aşadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicţie, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalităţii, a normelor de drept aplicabile, dar şi a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.
In procesul de elaborare a unei hotărârii judecătoreşti, ca act final al oricărei judecăţi, instanţa trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecinţele desprinse din operaţiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic litigios, cu atât mai mult cu cât cadrul procesual a fost configurat cu precizie de către reclamanţi, inclusiv prin intervenţia primei instanţe.
In lipsa unor astfel de elemente care compun structura unei hotărâri judecătoreşti nu se poate răspunde în mod pertinent criticilor care susţin acordarea a ceea ce nu s-a cerut, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, nerespectarea limitelor investirii şi a principiului contradictorialităţii. In egală măsură nu pot fi cercetate criticile de pretinsă nelegalitate formulate de către reclamanţi - clarificarea cadrului procesual şi stabilirea obligaţiei fiecărei părţi atrase în judecată, prin voinţa reclamanţilor, respectiv la intervenţia primei instanţe de judecată, neregularităţi în valorificarea concluziilor raportului de expertiză.
În privinţa criticii referitoare la necompetenţa de primă instanţă a tribunalului, Înalta Curte o apreciază ca nefondată, întrucât potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.
Totodată, potrivit art. 18/1 C. proc. civ., instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Dispoziţia legală menţionată reiterează regula potrivit căreia competenţa materială se fixează prin actul de sesizare şi încă din momentul învestirii instanţei - reclamanţii au indicat foarte clar cuantificarea pretenţiei formulate, situaţie în care competenţa materială de primă instanţă nu a fost contestată.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea celorlalte critici formulate de reclamanţi, în baza art. 304 pct. 5, 7 şi 9, coroborat cu art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., respectiv art. 313 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va analiza şi celelalte critici formulate prin recurs, sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamanţii G.T.S. şi G.F. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva deciziei nr. 664 din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3800/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3697/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
