ICCJ. Decizia nr. 3698/2012. Civil. Pretenţii. Recurs

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 3698/2012

Dosar nr. 8823/95/2009

Şedinţa publică de la 27 septembrie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 218 din 21 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia civilă, în Dosar nr. 8823/95/2009, s-au respins excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare.

S-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul S.J.E.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, pentru acordarea de despăgubiri, cu precizarea ulterioară în parte.

A fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj la 50.000 lei daune morale şi la 711.942 lei daune materiale.

S-a constatat că perioada 16 martie - 28 aprilie 2000 constituie vechime în muncă.

A fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj la 2.500 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul, analizând acţiunea de faţă prin prisma dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. şi având în vedere practica C.E.D.O., precum şi faptul că acţiunea reclamantului a fost respinsă ca tardivă, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., a constatat că este întemeiată având în vedere următoarele considerente:

Obligaţia statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării măsurii preventive pe nedrept, indiferent de temeiul achitării şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea decurge din raporturile de drept public şi îşi au drept cauză eroarea judiciară.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ. orice pretenţie în justiţie trebuie dovedită şi pe cale de consecinţă şi prejudiciul moral şi material invocat de reclamant.

Dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Prin sentinţa penală nr. 323 din 04 octombrie 2005 Tribunalul Gorj în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. civ. a dispus achitarea inculpatului S.J.E.M. şi s-a constatat că a fost arestat preventiv de la 16 martie - 25 aprilie 2000 şi s-a dispus ridicarea măsurii sechestrului asigurator luat prin Ordonanţele I.P.J. Gorj din 6 mai 1999 şi 25 martie 2000 şi aplicate prin procesele verbale din 26 mai 1999 şi 4 aprilie 2000 asupra unor bunuri proprietatea inculpatului.

Prin decizia penală nr. 136 din 13 aprilie 2006 Curtea de Apel Craiova a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, a desfiinţat sentinţa penală nr. 323 din 04 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 2855/2003 sub aspectul laturii penale, în sensul că în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică dată faptelor reţinute faţă de inculpaţi din infracţiunile prevăzute de art. 289, art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 22 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. au fost achitaţi oricare dintre inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. A fost schimbat temeiul achitării inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248¹ C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din art. 10 lit. a) C. pen. în art. 10 lit. d) C. proc. pen. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 1203 C. civ. prin lipsirea de libertate pe o perioadă de aproximativ 47 zile reclamantului i s-a adus atingere onoarei, reputaţiei şi prestigiului profesional, iar suferinţele psihice şi fizice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

În ceea ce priveşte reglementarea legală care îndrituieşte victimele unor erori judiciare să solicite despăgubiri în afara prevederilor art. 504 - 507 C. proc. pen., acestea pot invoca şi dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală şi care se referă la repararea prejudiciului fără a face vreo deosebire după natura acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 108 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 15282/95/2008 a fost respinsă acţiunea ca tardivă, formulată de reclamantul S.J.E.M., iar prin decizia nr. 294 din 05 noiembrie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant.

Raportul de expertiză efectuat în cauză în vederea stabilirii prejudiciului material a avut în vedere funcţia de director general ce a ocupat-o reclamantul în momentul arestării, precum şi funcţia de membru în Consiliul de Administraţie până la proba contrară, iar pârâtul nu a formulat obiecţiuni şi nu a înlăturat prezumţia rezultând din constantele îndeplinirii de către reclamant a funcţiei de director executiv.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenţiei (privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi material suferit pe perioada detenţiei nelegale.

Intentarea procesului penal pentru faptele în legătură cu serviciul care în final s-au dovedit că nu sunt reale au avut consecinţe grave asupra reclamantului vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziţia socială şi în special prestigiu profesional, aspecte care definesc persoana umană şi care analizate şi evaluate obiectiv constituie criterii importante şi serioase de stabilire a daunelor morale.

Astfel, trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile cu reala funcţie reparatorie şi cu respectarea dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Constituţia României şi art. 3 din protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

În considerarea celor expuse, tribunalul a constatat că în raport de durata arestării şi condiţiile în care reclamantul a fost pus în libertate, consecinţele produse asupra acestuia şi familiei, având în vedere şi practica judiciară naţională dar şi practica C.E.D.O. în materie, suma de 50.000 lei este apreciată corespunzător.

Referitor la daunele materiale, tribunalul a constatat că în raport de obiectivele stabilite, opinia expertului asistent este cea reală, luând în considerare legislaţia în vigoare pentru perioada supusă examinării, respectând actele dosarului, având în vedere perioada, activitatea desfăşurată şi veniturile realizate de reclamant anterior arestării şi ulterior punerii în liberate până la finalizarea procesului, în concluzie răspunzând punctual la fiecare obiectiv şi în mod justificat.

În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că perioada de la data arestării preventive şi până la finalizarea procesului penal constituie vechime în muncă, instanţa a constatat că perioada martie - aprilie 2000 de arest preventiv şi pentru care există întrerupere în cartea de muncă constituie vechime în muncă.

Situaţia existentă la data arestării reclamantului şi a declanşării procesului penal se prezumă a subzista şi pe durata procesului penal şi nu poate fi pusă sub semnul eventualităţii, reclamantul suferind un prejudiciu moral şi material.

În considerarea celor expuse tribunalul a respins excepţiile invocate de pârât prin întâmpinare, constatând că pârâtul are calitate procesuală pasivă şi acţiunea este admisibilă, şi a admis acţiunea civilă în parte cu precizarea ulterioară, fiind obligat pârâtul la 50.000 lei daune morale şi la 711.942 lei daune materiale aşa cum au fost stabilite de raportul de expertiză întocmit de expert asistent F.L. şi a constatat că perioada 16 martie - 28 aprilie 2000 constituie vechime în muncă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, calificat de instanţă ca fiind apel, pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P. prin direcţia generală a finanţelor publice Gorj.

Criticile au fost în esenţă următoarele: sentinţa împotriva căreia s-a promovat calea de atac este netemeinică şi nelegală.

Instanţa de fond a considerat în mod greşit că în cauza dedusă judecăţii se aplică dispoziţiile de drept comun ale Codului civil privind un raport de prepuşenie dintre Statul Român şi magistraţi, intr-o acţiune civilă bazată pe art. 1000 alin. (3) C. civ.

Instanţa de fond a reţinut greşit că Statul Român prin M.F.P. ar avea calitate procesuală pasivă, în realitate Statul Român prin Ministerul Justiţiei are această calitate, din moment ce este invocată răspunderea potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. Solicită să se constate că prin Decizia nr. 45 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că doar cazurile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. sunt singurele care conferă calitate procesuală pasivă Statului Român prin M.F.P., dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. neputând constitui un asemenea temei.

Se mai susţine, referitor la acordarea daunelor morale în cuantum de 50.000 lei că sentinţa instanţei de fond este criticabilă sub aspectul că suma este mult prea mare.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, a considerat că instanţa de fond trebuia să constate că între concluziile celor două expertize există diferenţe enorme, ceea ce duce la concluzia că ar mai fi fost necesară părerea unui alt specialist în materie care să confirme dacă cea de a doua expertiză este corectă. Consideră că suma de 711.942 lei este exagerat de mare. De asemenea, referitor la cheltuielile de judecată, solicită să se constate că acestea sunt prea mari raportat la gradul de complexitate al cauzei.

Calea de atac a fost calificata in cauza ca fiind apel, având in vedere faptul ca acţiunea este întemeiata pe dreptul comun, nefiind incidente dispoziţiile art. 506 alin. (5) C. proc. pen., respectiv dispoziţiile art. 282¹ alin. (1) tezele penultima si ultima C. proc. civ.

Aceste din urma dispoziţii legale au fost interpretate in sensul ca se refera la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile speciale prevăzute în art. 504-507 C. proc. pen. sau la alte acţiuni, dar circumstanţiate la cazuri anume prevăzute de lege.

Un argument în acest sens îl reprezintă şi dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. care stabilesc competenta materiala in prima instanţă a tribunalului în concordanţă cu dispoziţiile art. 506 alin. (3) C. proc. pen., privind explicit „ cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale”. Or, dispoziţiile art. 282¹ alin. (1) teza penultima se referă, la aceeaşi categorie de cereri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

În aceste condiţii, câtă vreme acţiunea în despăgubiri nu este întemeiată pe dispoziţiile procesual penale, deşi se referă la erori judiciare penale, şi nici nu este invocat sau incident un alt caz prevăzut anume de lege în sensul art. 282¹ alin. (1) teza finală C. proc. civ. - calea de atac împotriva sentinţei de prima instanţa este apelul, iar nu recursul.

Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 348 din 8 noiembrie 2011 a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în tot sentinţa civilă atacată, în sensul că a respins acţiunea precizată formulată de reclamant.

Pentru a dispune astfel, curtea a analizat următoarele doua probleme de drept, privind calitatea procesuală pasivă şi calitatea de reprezentant legal.

Reclamantul a chemat în judecată numai comitentul - Statul în calitate de garant, iar nu şi pe eventualii săi prepuşi. Prin urmare M.F.P. nu este chemat în judecată în calitate de prepus pentru a fi discutabilă împrejurarea ca s-ar fi impus chemarea în judecată a Ministerului Justiţiei, şi cu atât mai puţin nu se poate admite ipoteza acţionării numai a Ministerului Justiţiei, pentru eventualii săi prepuşi. Deci, M.F.P. nu este chemat în judecată în nume propriu, ci stă in judecată în calitate de reprezentant legal în instanţă al statului.

Astfel, p otrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (3) Constituţia României republicată după revizuirea din anul 2003 (fost. art. 48 alin. (3)), Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

De asemenea, potrivit art. 96 alin. (6) si (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P. Şi, după ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se îndreaptă cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Chiar prin dispoziţiile legii speciale - Codul de procedură penală în art. 505 alin. (4) şi 506 alin. (3), reparaţia se suportă numai de stat prin Ministerul Finanţelor şi statul este chemat în judecată prin Ministerul Finanţelor. Mai mult decât atât, în cazul acţiunii în regres, cei chemaţi în judecată, deci cei care răspund finalmente, sunt magistraţii care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Sau cei care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, au provocat situaţia generatoare de daune (art. 507 C. proc. pen. ). Prin urmare, orice discuţie legată de existenţa sau inexistenţa vreunui raport de prepuşenie între stat şi Ministerul Justiţiei sau între Ministerul Justiţiei şi magistraţi, nu are obiect.

Faptul că mijlocul procedural prevăzut de legea la care se face trimitere generică prin textul constituţional şi trimitere explicită prin Legea nr. 303/2004, este reglementat prin dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. nu schimbă datele problemei cu privire la cadrul procesual referitor la părţi în litigiul de faţă întemeiat chiar şi pe dreptul comun.

Deci, critica vizând calitatea procesuală pasivă şi cea privind calitatea de reprezentant legal, sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte critica vizând caracterul neîntemeiat al acţiunii, aceasta a fost apreciată fondată.

În cazul prevăzut de Constituţie - 52 alin. (3), de Legea nr. 303 - art. 96 alin. (6) şi legea specială C. proc. pen. - art. 504-507, răspunderea patrimonială a statului este obiectivă, asemănătoare ca mecanism cu cea reglementată în art. 1000 alin. (3) C. civ., dar specializată şi nu este condiţionată de caracterul ilicit al “faptei” sau de “vinovăţia” prepusului, astfel că victima nu trebuie să dovedească prezenţa tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale în raporturile sale cu prepusul: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate faptă-prejudiciu şi culpa prepusului.

Deci, victima trebuie să dovedească doar că se află în una din ipotezele prevăzute în legea specială. Cu alte cuvinte, victima nu trebuie să producă dovezi privind caracterul ilicit al “faptei” sau în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare. Trebuie subliniat că domeniul de înfăptuire a justiţiei are anumite caracteristici exclusive, proprii sistemului, care îl diferenţiază de alte domenii de desfăşurare a activităţilor socio-umane. Prin urmare, “fapta prepusului” magistrat care se bucură de independenţă, a cărui activitate statul o garantează, este întotdeauna o hotărâre judecătorească sau un act al procurorului. Astfel, săvârşirea cu vinovăţie a unui “delict” în desfăşurarea activităţii proprii magistratului judecător sau procuror, nu se pot stabili intr-un litigiu de drept comun declanşat de pretinsa victimă. Această procedură este posibilă potrivit legii, dar este o procedura specială, fiind rezervată numai statului prin autorităţile competente.

Cu alte cuvinte, pe de-o parte, în concursul dintre legea specială şi cea generală, are prioritate legea specială şi, pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că victima unei “erori judiciare”, a unei privări sau restrângeri de libertate nelegale, ar avea la îndemână două căi în justiţie pentru repararea pagubei suferite, se constată că legea specială oferă calea cea mai simplă şi eficientă.

Faptul că în procedura legii speciale termenul de prescripţie este mai mic decât termenul general de prescripţie, nu este un argument suficient pentru un punct de vedere contrar. Astfel, termenul legal de 1 an şi 6 luni, este apreciat ca fiind suficient pentru acces real şi efectiv la justiţie.

În această ordine de idei, Curtea de apel a reţinut că nu operează în speţă autoritatea de lucru interpretat dată art. 5 alin. (5) C.E.D.O., de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Pantea împotriva României. Nici circumstanţele de fapt şi, cu atât mai puţin cele de drept, nu sunt asemănătoare în acea măsură necesară de natură să reclame soluţii asemănătoare.

Pentru a susţine această concluzie este necesar, să se amintească doar dispoziţiile legale interne în cele două cazuri, cuprinse în art. 504-507 C. proc. pen. , prin diversificarea cazurilor în care se angajează răspunderea statului şi mărirea termenului pentru formularea acţiunii în justiţie.

Astfel, în intervalul de timp dintre cele două cazuri au intervenit mai multe evenimente legislative, printre care Decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001 a Curtii Constituţionale şi Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale.

În al doilea rând apare necesar să se sublinieze faptul că în cazul Pantea împotriva României, Curtea EDO nu a făcut nicio apreciere asupra duratei concrete a termenului, în contextul în care la acel moment acesta era doar de 1 an, durată care prin caracterul său insuficient să-l fi pus pe reclamant în situaţia de a nu fi putut formula acţiunea, deci să-i fi dat acestuia doar un drept iluzoriu de acces la justiţie.

Instanţa a mai analizat problema dacă situaţia reclamantului şi pretenţiile acestuia, se încadrează sau nu, în ipotezele normelor legale conţinute în art. 504-505 C. proc. pen.

O acţiune în despăgubiri, potrivit art. 506 alin. (1) - (3) C. proc. pen. poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504 şi pentru reparaţiile prevăzute la art. 505, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504 şi pentru obţinerea reparării pagubei. Astfel, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Curtea a constatat ca într-adevăr, reclamantul a formulat o astfel de acţiune.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 108 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 15282/95/2008 a fost respinsă acţiunea ca tardivă, formulată de reclamantul S.J.E.M., iar prin decizia nr. 294 din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de reclamant.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că în condiţiile în care acţiunea reclamantului a fost respinsă ca tardivă raportat la dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. , acesta mai poate invoca separat şi dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Deci, deşi tribunalul a reţinut corect că orice arestare sau inculpare pe nedrept, produc celor în cauză suferinţe pe plan moral, social, profesional, le lezează demnitatea, onoarea libertatea individuală, greşit a admis ca mijlocul procedural folosit de reclamant pentru acţionarea statului pe calea dreptului comun ar fi corect, acesta neavând la dispoziţie o astfel de acţiune, chiar şi în condiţiile în care primul său demers judiciar întemeiat pe dispoziţiile legii speciale procesual penale nu au fost încununate de succes.

În concluzie, Curtea apreciază că nepromovarea acţiunii în despăgubiri în termenul legal de 18 luni prevăzut de legea specială, respectiv promovarea tardivă a acesteia nu justifică promovarea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun şi se datorează exclusiv conduitei subiective a reclamantului. Acesta nu poate invoca elemente obiective, exterioare voinţei sale şi care să fi fost generate de neclarităţi, imprecizii ale legii speciale, de caracterul imprevizibil al acesteia, sau nu poate invoca cu succes faptul că legea specială nu i se adresează, ca situaţia sa nu se încadrează în niciuna din ipotezele normei legale speciale, ori că termenul de 18 luni nu ar fi unul rezonabil şi optim.

De altfel, în litigiul anterior, o cerere de repunere în termen formulată de reclamant, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.J.E.M., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În preambulul cererii de recurs, reclamantul a reiterat petitul cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept al acţiunii şi considerentele pentru care a fost admisă acţiunea în fond, respectiv considerentele reţinute de practica CEDO în cauza Pantea contra României, situaţie identică cu a reclamantului, în opinia recurentului. În esenţă a susţinut că temeiurile pentru care a fost admisă acţiunea au decurs din raporturile juridice de drept public şi au drept cauză juridică eroarea judiciară.

Reglementarea specială nu exclude dreptul victimelor de a solicita despăgubiri în baza dispoziţiilor din dreptul comun, fiind irelevant că o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 504-506 C. proc. civ. a fost respinsă ca tardiv formulată.

Din punct de vedere al motivelor de nelegalitate invocate, recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost motivată în mod contradictoriu, prin prezentarea unor argumente străine de natura pricinii, respectiv că hotărârea Pantea împotriva României ar fi perimată sau că procedura prevăzută de art. 504 - 507 C. proc. civ. ar oferi calea cea mai simplă şi eficientă de realizare a drepturilor încălcate.

Din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în mod greşit au fost reţinute efectele autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte acţiunea respinsă ca tardiv formulată.

Susţine că acţiunea de faţă nu putea fi respinsă decât în condiţiile în care nu ar fi fost îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte va lua în examinare şi va examina punctual motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul apreciază că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii. Ipostazele în care s-a ajuns la nemotivarea hotărârii din acest punct de vedere, în opinia recurentului sunt cele legate de modul de soluţionare al criticilor vizând calitatea procesuală pasivă şi cea privind calitatea de reprezentant legal, precum şi în ceea ce priveşte caracterul neîntemeiat al acţiunii.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au fost încălcate de către instanţa de apel, hotărârea cuprinzând situaţia de fapt şi argumentele de drept care au format convingerea instanţei. Motivele pretins a fi contradictorii şi străine de natura cauzei astfel cum pretinde recurentul, care să echivaleze cu o nemotivare a deciziei, nu subzistă, nerezultând că a fost nesocotită obligaţia legală a judecătorului, de a proceda la motivarea hotărârii judecătoreşti.

Instanţa de apel, prin considerente, a decelat problemele de drept care s-au reliefat din modul de redactare al criticilor, acestea fiind analizate în consecinţă, fiind prezentate, în mod detaliat argumentele care au stat la baza pronunţării acestei soluţii.

Examinarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. impune observarea unor chestiuni prealabile specifice speţei.

Din motivarea în fapt a acţiunii rezultă că faptele prejudiciabile invocate se încadrează în ipotezele normei legale conţinute de art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Dispoziţiile art. 1000 alin. (3) şi 998-999 C. civ. invocate de către reclamant şi de către instanţa de fond ca temei al răspunderii civile delictuale a statului român în calitate de comitent, pentru prepuşii săi nu sunt incidente în speţă, acestea referindu-se la obligaţia de a repara prejudiciul cauzat unei persoane prin săvârşirea unei fapte ilicite, angajarea răspunderii fiind posibilă numai în măsura în care victima dovedeşte prezenţa tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În consecinţă, dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin M.F.P. are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii, nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ. sunt general aplicabile.

Art. 5 paragraful 5 din C.E.D.O. prevede că orice persoană care este victima unei arestări sau unei deţineri în condiţii contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri, ceea ce presupune ca în prealabil, instanţa internă să constate încălcarea unuia dintre drepturile garantate de primele 4 paragrafe ale art. 5.

Valorificând precizările de mai sus, urmează ca Înalta Curte să examineze respectarea dreptului intern cât şi a Convenţiei Europene în ceea ce priveşte obţinerea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul pretins.

Astfel, acţiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi 1000 alin. (3) C. civ., susţinând că în cauză operează răspunderea civilă delictuală a statului, pentru prepuşii săi, însă instanţa de apel a reţinut că în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 108 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Gorj a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant, întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., ca tardivă, acesta are deschisă calea acţiunii întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

Revenind la temeiul acţiunii, reclamantul a invocat autoritatea de lucru interpretat a hotărârilor pronunţate de instanţa europeană, respectiv identitatea de circumstanţe dintre cauza de faţă şi Hotărârea din 3 iunie 2004 pronunţată în cauza Pantea împotriva României.

Din acest punct de vedere, se constată în ceea ce priveşte hotărârea sus evocată, că circumstanţele de fapt şi de drept nu sunt asemănătoare. Astfel, în ceea ce priveşte acţiunea în reparare pentru arestare ilegală, Curtea Europeană a reţinut că, în condiţiile în care Guvernul a invocat două căi de recurs care i-ar fi permis reclamantului să obţină despăgubiri şi având în vedere punctele de vedere contradictorii ale Guvernului nu-i revine competenţa de a se pronunţa asupra oportunităţii soluţiilor instanţelor interne. În consecinţă, chestiunea legată de cea de a doua cale de recurs, respectiv acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. nu a fost tranşată, Curtea reţinând-o ca o excepţie de neepuizare a căilor de recurs interne, care nu a fost luată în considerare.

De altfel, practica judiciară internă nu este în contradicţie cu aceste considerente ale jurisprudenţei Curţii Europene.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr. 6976 din 09 decembrie 2004 că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art. 504 şi urm. C. proc. pen., iar nu în temeiul art. 998-999 C. civ., precum şi pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat C. proc. pen.”.

În acelaşi sens, prin decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006 instanţa supremă a statuat că „dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare”.

De asemenea, astfel cum a relevat instanţa de apel, nu există exemple de practică judiciară în care o persoană să fi obţinut o reparaţie de tipul celei prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

În concluzie, din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în temeiul art. 504 C. proc. pen. şi numai în cazurile în care se înlătură răspunderea penală în cadrul unui proces penal, iar dispoziţiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.J.E.M. împotriva deciziei nr. 348 din 8 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6064/2012. Civil. îndreptare eroare...		ICCJ. Decizia nr. 5227/2012. Civil. Fond funciar. Revizuire -... →

Vezi şi alte speţe de drept civil: