ICCJ. Decizia nr. 3800/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3800/2012

Dosar nr. 11979/118/2009

Şedinţa publică din 28 mai 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 670 din 02 aprilie 2010, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta R.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, Consiliul Local Eforie şi Oraşul Eforie, prin Primar.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

In cauză, dreptul reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să o îndreptăţească să invoce, în prezent, dreptul său sau o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului la a cărei jurisprudenţă face trimitere chiar reclamanta în cererea de chemare în judecată a statuat (cauza Poenaru c. României) că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă.

Reclamanta nu a folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel că devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (5) din acest act normative potrivit cu care nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării ,,atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”Acest text se coroborează şi cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 din cuprinsul cărora rezultă că revendicarea bunurilor preluate fără titlu (cum este cazul din speţă) este permisa în condiţiile dreptului comun, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.

Nu s-a putut susţine că, prin soluţia prefigurată, reclamantei i s-a încălcat accesul liber la justiţie de vreme ce pretenţiile sale au fost analizate de către o instanţă în raport de actele normative şi legislaţia statului în vigoare în materie de restituire a proprietăţilor preluate de către stat. Dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, cale însă pe care reclamanta nu a parcurs-o.

Reţinând că dreptul reclamantei de a cerere recunoaşterea dreptului său s-a stins şi aceasta nu are un bun sau o speranţă legitimă în înţelesul Convenţiei, Tribunalul a respins, ca nefondată, acţiunea.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 167/C din 08 septembrie 2010, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă R.M., împotriva sentinţei civile nr. 670 din 02 aprilie 2010 a Tribunalului Constanţa în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, Consiliul Local Eforie şi Oraşul Eforie, prin Primar, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele.

Astfel, acţiunea în revendicare este acea acţiune în justiţie formulată de reclamantul-proprietar, care a pierdut posesia bunului, împotriva pârâtului-neproprietar, dar care posedă bunul, prin care se urmăreşte restituirea către reclamant a bunului pe care pârâtul îl ţine.

Din definiţie rezultă caracterele juridice ale acţiunii în revendicare: acţiune reală şi petitorie; această ultimă trăsătură semnifică faptul că acţiunea în revendicare poate fi exercitată doar de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, prin ea tinzând a se stabili direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantei, redobândirea posesiei fiind numai un efect accesoriu al acţiunii.

Temeiul juridic al unei acţiuni în revendicare îl poate constitui numai prevederile art. 480 C. civ., potrivit căruia proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limita deţinută de lege. Textul determină conţinutul juridic al dreptului de proprietate prin enumerarea atributelor acestuia: dreptul de a folosi bunul, dreptul de a-i culege fructele şi dreptul de a dispune de acesta.

Atributul folosinţei presupune exercitare de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu.

De aici, caracterul petitoriu al acţiunii în revendicare pentru că, dovedindu-se dreptul de proprietate preexistent, redobândirea posesiei este doar ca efect al recunoaşterii (şi nu stabilirii „ex tunc”) dreptului de proprietate, în plenitudinea atributelor sale.

Recurenta, cu toate că şi-a întemeiat acţiunea introductivă pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a pretins că dreptul său de proprietate există în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; mai mult, deşi se întemeiază pe dreptul comun, a solicitat acordarea unor despăgubiri stabilite doar prin legea specială.

Curtea a amintit că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989, stabileşte cadrul acordării unor măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în favoarea persoanelor care dovedesc calitatea de proprietari ai imobilelor, la data preluării lor în mod abuziv.

Fie că este vorba de „imobile preluate fără titlu” [situaţie prevăzută de art. 2 alin. (2)] fie de „imobile preluate în mod abuziv” [pentru această categorie s-au edictat art. 25 alin. (4) şi art. 26 alin. (3) şi (4)], persoanele îndreptăţite îşi vor putea exercita „calitatea de proprietar” (legiuitorul a avut în vedere dreptul de proprietate) după primirea deciziei/dispoziţiei motivate sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor Legea nr. 10/2001 – într-o formulare a legii care se aplică cererii formulată de reclamantă.

S-a stabilit astfel caracterul constitutiv, şi nu recognitiv, al actelor de autoritate prin care s-au stabilit măsuri reparatorii (după scurgerea procedurii de restituire administrative şi/sau judiciare).

Din cele expuse a rezultat, în mod evident, că nu poate fi concepută o acţiune în revendicare întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Acţiunea în revendicare formulată în baza Legii nr. 10/2001 este un nonsens juridic pentru că, de esenţa unei astfel de acţiuni, este dovedirea unui drept de proprietate preexistent, iar de esenţa cererilor prevăzute de această lege este caracterul constitutiv al procedurilor reglementate de acest actul normativ cu caracter special; neprevăzând, în conţinutul ei (aşa cum s-a arătat anterior), posibilitatea recurgerii la o acţiune în revendicare, Legea nr. 10/2001 a limitat accesul şi la acţiunea de revendicare cu dreptul comun (întemeiată pe disp. art. 480 C. civ.), fiind permisă numai calea sistemul reparator prevăzut în norma specială.

Reclamanta nu a urmat calea procedurii administrative deschisă de Legea nr. 10/2001, deşi nimic nu o împiedica să o facă, cu atât mai mult că, astfel cum pretinde în prezenta acţiune, terenurile erau libere, iar o dispoziţie a primarului era mult mai uşor de obţinut; deşi a pierdut termenul de decădere prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a formulat prezenta cerere în revendicare după aproape 6 ani de la finalizarea termenului de depunere a notificărilor.

Asupra temeiniciei acţiunii în revendicare bazată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., curtea a reţinut că, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, dar, în alin. (2) al aceluiaşi articol, se prevede că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul în litigiu face obiectul acestei legi, reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de aceasta, în cadrul căreia aveau posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile solicitate prin acţiunea introductivă.

În ceea ce priveşte incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză, s-a avut în vedere că, potrivit art. 2 alin. (1), în special lit. h) şi i), aplicabilitatea ei se extinde la toate imobilele preluate de stat; ca urmare, este evident că şi imobilul în cauză face obiectul acestei legi, din moment ce, din chiar cuprinsul acţiunii, rezultă că a fost preluat de stat fără drept/abuziv.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea civilă dispune pentru viitor, complinitor, art. 1 C. civ. prevede că legea civilă nu are putere retroactivă.

Rezultă că legea nouă este de imediată aplicare, în sensul că acţiunea ei se întinde exclusiv asupra situaţiilor juridice pendinte şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute; referitor la imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, aflate sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ca lege nouă de imediată aplicare, ele formează obiectul unor situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice generate de ineficacitatea actelor de preluare.

Premergător intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restitutio în integrum, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, fondat pe dispoziţiile art. 480–481 C. civ., ori al responsabilităţii civile dedus din art. 998 C. civ., ambele aparţinând legii vechi.

Dreptul comun, deşi avantajos, prin accesul direct la instanţele judecătoreşti, dar rigid şi conservator prin câmpul său de aplicare (restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), prin regimul probator (art. 1169 C. civ.) şi prescriptibilitate în cazul acţiunilor personale, a fost părăsit de Legea nr. 10/2001 şi înlocuit cu norme speciale de drept substanţial şi cu o procedură administrativă, obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.

Legea nouă extinde câmpul de aplicare al restitutio în integrum şi, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, supunându-le unor proceduri tehnice caracteristice dreptului administrativ, dar, în parte, necunoscute dreptului comun civil.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic, acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar, prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.

Cum reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează, substanţial şi procedural, ordinea publică, rezultă că sunt de imediată aplicare; soluţia a fost anticipată legislativ de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 .

În contextul arătat, a rezultat că, ulterior datei de 14 februarie 2001 - când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 -, acţiunea în revendicare a imobilelor la care se referă întemeiată pe dreptul comun, art. 480–481 C. civ., nu mai este posibilă, iar o acţiune fondată pe dispoziţiile noii legi este condiţionată de parcurgerea procedurii administrative (obligatorii), prealabil sesizării instanţelor judecătoreşti.

În concepţia legii noi, accesul la justiţie, printr-un proces echitabil, n-a fost, ca atare, eliminat.

Punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 este precedată de două etape succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua este facultativă şi eventuală, întrucât priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul acestor legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură ori prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.

Prima etapă, procedura administrativă prealabilă, are caracter obligatoriu (art. 22 şi art. 47 din lege) ceea ce înseamnă că, de la intrarea în vigoare a legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv acţiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deţinătoare direct la instanţele judecătoreşti competente sunt inadmisibile [art. 109 alin. (2) C. proc. civ.] dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzute de această lege (art. 22 şi urm.).

S-a avut în vedere că, potrivit art. 44 alin. (1) fraza a II-a din Constituţie, dar şi art. 480 C. civ., conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege.

O astfel de limitare rezultă din litera şi spiritul Legii nr. 10/2001, opţiunea legiuitorului fiind, prin această lege, să se instituie un mecanism special pentru recunoaşterea dreptului de proprietate privată şi pentru restituirea posesiei imobilelor preluate de stat în mod abuziv.

Astfel, prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut nu numai că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării” ci s-a adăugat şi menţiunea că această calitate de proprietar va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prezentei legi”; aşadar, Decizia sau hotărârea judecătorească de restituire presupune parcurgerea procedurii prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.

Dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au o dublă valenţă, în concordanţă cu prevederile constituţionale evocate anterior.

Pe de o parte, ele nu prevăd un mod special de expropriere în favoarea statului sau altei autorităţi publice, astfel încât nu sunt încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie.

Curtea Constituţională a statuat în Decizia nr. 373/2006 că Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiţie. Astfel, dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securităţii circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabilesc un anumit mod de exercitare a dreptului material la acţiune din conţinutul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat fără titlu, prin reglementarea unei proceduri administrative prealabile accesului la justiţie.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea pentru valorificarea dreptului de proprietate nu mai este acţiunea în revendicare, câmpul de aplicare al prevederilor art. 480 C. civ. pentru cererile de restituire a imobilelor preluate abuziv dispărând în acest fel, ci procedura prevăzută de acest act normativ; ceastă concluzie este în mod expres prevăzută şi în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Aceasta rezultă şi din aceea că numai cu titlu de excepţie, art. 46 din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea continuării acţiunilor introduse anterior adoptării acesteia.

De altfel, a admite că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar mai fi temeinice acţiunile în revendicare întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ., ar însemna golirea de sens a prevederilor acestei legi care stabilesc o procedură obligatorie, dar şi termene anume care trebuie respectate, termene succesiv prelungite, de unde şi importanţa lor, şi a căror nerespectare, atrage decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.

Sancţiunea este menită să asigure securitatea raporturilor juridice civile, prin definitivarea, la un moment, dat a procedurilor, şi prin eliminarea incertitudinii cu privire la situaţia unor bunuri imobile, de natură a afecta valoarea economică a acestora şi interesele eventualilor dobânditori de bună credinţă, incertitudine care ar fi generată de posibilitatea ca oricând să se introducă o acţiune în revendicare.

Acest scop al legii şi caracterul ei de excepţie, necesar pentru atingerea scopului său, rezultă în ansamblu şi din alte prevederi, cum ar fi prevederile art. 45 alin. (5) din lege, care instituie un termen de prescripţie de numai un an inclusiv pentru introducerea acţiunilor prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice, deşi în dreptul comun se admite că astfel de acţiuni sunt imprescriptibile.

Procedându-se astfel, nu se încalcă prevederile art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil; numai că, reclamanţii trebuie să parcurgă mai întâi procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială, lucru care nu înseamnă că reclamanţii nu au acces la justiţie şi la un proces echitabil.

În acest sens, nu poate fi vorba nici de o denegare de dreptate căci, după parcurgerea fazei prealabile, persoanele nemulţumite de Decizia sau dispoziţia prin care a fost finalizată, o poate ataca în justiţie, beneficiind de dreptul de a exercita căile legale de atac.

Aceasta întrucât, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este supusă controlului judiciar indiferent de modul în care se finalizează. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, admiţând recursul în interesul legii, a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care, s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

De asemenea, prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.

Ca urmare, există toate căile stabilite de lege şi prin decizii obligatorii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, pentru a asigura accesul la justiţie al persoanelor interesate, pentru a supune unui control jurisdicţional atât soluţia dată în procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 dar şi refuzul de a da o astfel de soluţie.

Articolul 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu obligă statele membre să supună litigiile civile unei proceduri judiciare în fiecare etapă; intervenţia anterioară a unor organisme administrative sau profesionale care au sau nu prerogative jurisdicţionale poate fi justificată dacă aceste organisme sunt supuse controlului unei instanţe cu jurisdicţie deplină care garantează drepturile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Cauza Buzescu contra României).

De altfel, o asemenea procedură asigură un sistem unitar de restituire a imobilelor preluate abuziv, ceea ce este de natură a asigura securitatea circuitului juridic civil, principiu desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, din prevederile Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Netemeinicia rezultând din suprimarea aplicabilităţii unui text în cazul reglementării unor soliţii legale speciale nu constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, ci numai un mijloc de disciplinare procesuală a părţilor, care trebuie să aleagă calea prevăzută de lege pentru a-şi valorifica dreptul.

Această soluţie se păstrează şi raportat la cele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, a pronunţat Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 conţinând următoarea soluţie: „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.

În cauză, nu s-a putut reţine că reclamanta nu a avut nicio posibilitate de a se adresa unei instanţe şi nici faptul că dreptul lor de acces la o instanţă ar fi afectat în substanţa sa, întrucât, aşa cum s-a arătat, puteau urma procedurile judiciare după parcurgerea procedurii administrative sau puteau chema în judecată direct statul, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului.

Apoi, soluţia de obligare a pârâţilor la plata unor despăgubiri este evident contrară spiritului acţiunii în revendicare, ce este mijloc principal de apărare al proprietăţii şi pentru care restituirea bunului în natura sa este de esenţă.

Ca şi pentru justificarea în drept a acţiunii (motivată pe prevederile art. 480 C. civ. dar prin care se solicită şi despăgubiri băneşti – prin definiţie o acţiune în răspundere civilă) reclamanta a creat o mixtură de norme legale încercând calea acţiunii în revendicare (acţiune imprescriptibilă) repararea prejudiciului bănesc (cerere esenţialmente supusă prescripţiei extinctive).

Aceasta deoarece, dacă ar fi echitabil să se considere că statul a comis acte abuziv samavolnice de preluare a unor bunuri proprietate, practic săvârşind astfel acte ilice, este firesc să se aplice întreg corpul normativ legat de răspunderea civilă delictuală întemeiat în principal pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ., privind răspunderea autorului faptei şi nu altei persoane; nimic nu îndreptăţeşte concluzia că s-ar putea folosi o lex tertia în care reclamanta să invoce dispoziţiile favorabile din anumite instituţii de drept (imprescriptibilitatea, scutirea de taxă judiciară de timbru, răspunderea autorului faptei ilicite şi nu a posesorului etc.), căci în acest fel s-ar nega existenţa şi aplicarea unor principii constituţionale fără de care statul de drept nu poate fi închipuit, în principal cel privind supremaţia legii.

În fine, Curtea a observat că, deşi a invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recurenta a dat o interpretare eronată noţiunii de „bun” reglementată de această dispoziţie legală.

După cum a precizat în repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: „prima, care se exprimă în prima teză a primului alineat şi are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, figurând în a doua teză a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; în ceea ce o priveşte pe a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general (...).

Totuşi, între aceste reguli există o interdependenţă: cea de a doua şi a treia regulă se referă la exemple specifice de atingere ale dreptului de proprietate; în consecinţă, trebuie interpretate în conformitate cu principiul consacrat de prima (Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, Cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Cauza Sfintele Mânăstiri împotriva Greciei şi Cauza latridis împotriva Greciei).

Lipsa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 a reieşit din situaţia că reclamantei nu îi fusese recunoscut un drept de proprietate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, înaintea introducerii acţiunii în revendicare imobiliară la Tribunalul Constanţa la 06 noiembrie 2009, cu atât mai mult cu cât aceasta putea obţine despăgubiri doar în temeiul Legii nr. 10/2001.

În cazul în speţă, este incidentă jurisprudenţa Curţii referitoare la „speranţă legitimă”, din moment ce s-a constatat că, formulând cererile de restituire la instanţele interne, reclamanta a vrut să i se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu; în consecinţă, nici aceste cereri, nici procedurile pe care le-au generat nu se raportau la un „bun actual” al reclamanţilor.

Conform art. 1 al Protocolului nr. 1, aşa cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii, noţiunea de „bun” poate acoperi atât „bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de un drept de proprietate (cauza Kopecky împotriva Slovaciei). Curtea Europeană a afirmat deja că o creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială” din moment ce are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită de tribunale; de asemenea, poate căpăta o anumită pertinenţă în această privinţă problema de a şti dacă, în contextul procedurii pentru care s-a formulat cerere în faţa Curţii, reclamantul putea pretinde că are o „speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de bunul său .

În mod constant, Curtea a considerat că doar anumite împrejurări faptice şi/sau juridice care caracterizează situaţia reclamanţilor pot fi calificate „speranţă legitimă” în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel, s-a constatat că o sentinţă definitivă poate crea, în beneficiul reclamantului, „speranţa legitimă” de a se vedea efectiv pus în posesia terenului identificat printr-o decizie administrativă şi de a obţine, ulterior, titlul administrativ de proprietate (cauza Abăluţă împotriva României, cauza Georgi împotriva României, cauza Tacea împotriva României); de asemenea, Curtea a stabilit că o decizie definitivă prin care o instanţă a constatat nelegalitatea naţionalizării unor bunuri în hotărârile a avut drept efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunurilor în cauză (cauza Athanasiu Marshall împotriva României); apoi, au un „bun” reclamanţii nu au dorit recunoaşterea continuării unui drept vechi de proprietate, ci beneficierea de un drept de proprietate pe care l-au moştenit de la părinţii lor în conformitate cu certificatul de moştenitor pentru care au plătit taxa funciară pentru imobil şi teren şi au închiriat un apartament unei societăţi comerciale (cauza Bock şi Palade împotriva României) ş.a.

Dimpotrivă, este pe deplin aplicabilă jurisprudenţa Curţii (cauza Caracaş împotriva României) care a stabilit că, în cazul când se constată că, creanţa, de a cărei restituire reclamanţii se puteau prevala eventual, era, încă de la început, o creanţă condiţionată, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurilor judiciare, pe care le-au demarat, această creanţă nu putea fi considerată, în momentul sesizării instanţelor interne, suficient de bine stabilită pentru a se constitui într-o „valoare patrimonială” susceptibilă de protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Kopecky împotriva Slovaciei, paragraf 58 aplicată, spre ex., în Cauza Smoleanu împotriva României paragraful 49).

Aceasta deoarece, ca urmare a exproprierii, nici autorii reclamantei, nici reclamanta însăşi, în calitatea sa de moştenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului; în consecinţă, nu se putea considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menţionat, că reclamanta a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o „speranţă legitimă”, în sensul jurisprudenţei Curţii (Cauza Costandache împotriva României sau Cauza Smoleanu împotriva României).

De asemenea, în măsura în care reclamanta a susţinut imposibilitatea de a obţine despăgubiri pentru imobilul său conform dreptului român, şi au fost avute în vedere dispoziţiile art. 480 C. civ. iar nu cele ale Legii nr. 10/2001, Curtea a stabilit (tot în Cauza Costandache împotriva României) că nu este garantat de Convenţie un drept la reparaţie pentru prejudicii a căror cauză iniţială nu constituie o încălcare a Convenţiei (şi Cauza Mayer şi alţii împotriva Germaniei).

În fine, s-a mai amintit că s-a stabilit (Cauza Viaşu împotriva României) că, atunci când un stat contractant, după ratificarea convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire;acelaşi principiu se poate aplica în ceea ce priveşte dispoziţiile de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislaţii adoptate înainte de ratificarea convenţiei în cazul în care o asemenea legislaţie rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 .

În acelaşi context, Curtea a hotărât că, atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este de legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de către autorităţi, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea Broniowski citată anterior, pct. 151; Păduraru împotriva României, pct. 92 şi 112,).

Or, analiza cauzei de faţă nu putea conduce la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de practicile adoptate de către autorităţi la aplicarea noii legislaţii de restituirea a bunurilor prelate abuziv de stat într-un regim anterior, ci datorită exclusiv atitudinii culpabile a reclamantei care nu a înţeles să se folosească de aceste prevederi legale speciale şi derogatorii de la dreptul comun.

Observaţia care se impune referitor la existenţa unui „bun” este aceea că, atunci când se solicită restituirea unui imobil în raport cu care dreptul de proprietate nu a mai fost exercitat o lungă perioadă de timp, reclamantul nu are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; este şi situaţia reclamantului care invocă prevederile art. 480 C. civ. privind dreptul de proprietate, şi continuarea folosirii acestui drept după decesul tatăl său.

Împotriva deciziei mai sus menţionată a declarat recurs reclamanta R.M., criticând-o ca fiind nelegală, invocând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., deoarece:

- Obiectul cererii îl constituie revendicarea loturilor nr. 52, nr. 91, nr. 99, nr. 100 situate în fosta comună Techirghiol, imobile ce au trecut în proprietatea Statului Român fără titlu valabil, de la autorul reclamantei.

- Nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu s-au pronunţat asupra primului capăt din acţiune, respectiv constatarea că imobilele din litigiu au trecut în proprietatea statului, fără titlu valabil, şi în mod abuziv.

- Instanţele de fond şi apel nu au avut în vedere solicitările cuprinse în acţiune, precum şu temeiurile de drept invocate, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamanta R.M. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Consiliul Local Eforie, reprezentat prin Primar, pentru a se dispune, potrivit acţiunii precizate, obligarea acestora să lase în deplină proprietate şi posesie imobilele-terenuri, reprezentând loturile nr. 52, 91, 99, 92, 100 situate în fosta comună Techirghiol.

În argumentarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că este unica moştenitoare a defunctului Matei Gheorghe şi că terenul în suprafaţă de 2938 mp a trecut în proprietatea Statului Român, fără titlu valabil. Că, deşi a formulat notificare în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, reclamanta a apreciat că are deschisă şi calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, se aplică în toate situaţiile în care se constată o preluare abuzivă a imobilului dacă preluarea s-a făcut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aplicarea legii mai sus enunţată este prioritară, astfel cum a statuat în mod obligatoriu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în Secţiile Unite, în cazul unui eventual concurs între Legea nr. 10/2001 şi aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ..

Aşadar, înaintea oricărei analize a îndreptăţirii reclamantei la compararea titlurilor de proprietate, în lumina deciziei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional al C.E.D.O., trebuie analizat dacă reclamanta are un bun şi dacă dreptul său de a cere revendicarea nu a fost pierdut.

În speţă, dreptul reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care să o îndreptăţească să invoce dreptul său, sau speranţa legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.

Reclamanta nu a folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, potrivit cu care nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Nu se poate susţine că prin soluţia prefigurată reclamantei i s-a încălcat accesul liber la justiţie, de vreme ce pretenţiile sale sunt analizate de către o instanţă în raport cu actele normative şi legislaţia statului în vigoare în materie de restituire a proprietăţilor preluate de stat.

Analiza cauzei de faţă nu poate conduce la concluzia că lipsa restituirii este cauzată de practicile adoptate de către autorităţi la aplicarea noii legislaţii de restituire a bunurilor preluate abuziv de stat într-un regim anterior, ci datorită, exclusiv, atitudinii culpabile a reclamantei care nu a înţeles să se folosească de aceste prevederi legale speciale şi derogatorii de la dreptul comun.

Prin urmare, reclamanta nu a acţionat în virtutea unor prevederi legale ( Legea nr. 10/2001) ci şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile generale în virtutea cărora nu se mai poate considera că aceasta mai are un bun, astfel că, în lipsa dreptului de proprietate, întregul suport juridic creat de reclamantă în cererea sa cade, neexistând o situaţie juridică care să reclame protecţie.

Aşadar, faţă de cele reţinute, se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 167 din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.M. (decedată) şi continuat de moştenitorul M.C.R. împotriva deciziei nr. 167/C din 8 septembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3818/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie...		ICCJ. Decizia nr. 3702/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil: