ICCJ. Decizia nr. 3848/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3848/2012
Dosar nr. 42346/3/2010
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin sentinţa nr. 8126 din 16 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâta BCR Leasing IFN SA, ca neîntemeiată.
1. Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a stabilit că obligaţiile, drepturile şi modul de încetare a convenţiei au fost convenite prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din decembrie 2008, având ca obiect imobilul pe care acesta îl identifică şi prin contractul de leasing financiar din 9 decembrie 2000 încheiat între reclamată în calitate de utilizator şi pârâtă în calitate de locator, cu dreptul utilizatorului de a deveni proprietarul imobilului finanţat la expirarea perioadei de leasing.
2. Conform art. 15.4 din acest contract, neefectuarea plăţilor de către reclamantă dă dreptul pârâtei să procedeze la rezilierea contractului, drept de care aceasta a uzat prin notificarea din 26 august 2010.
3. Cum potrivit contractului, art. 16.1, exonerarea de obligaţii intervine pentru caz de forţă majoră, iar criza economică de care se prevalează reclamanta nu întruneşte acest caracter conform adresei din 7 iulie 2010 a Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi nici din perspectiva art. 1082, 1083 C. civ., tribunalul a respins acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată prin care aceasta a solicitat să se constate încetarea contractului de leasing ca urmare a intervenirii forţei majoră, ca neîntemeiată.
II. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, prin decizia nr. 457 din 19 octombrie 2011, ca nefondat.
4. Criticile apelantei cu privire la imprevizibilitatea crizei economice şi la faptul că în mod greşit prima instanţă nu a reţinut că aceasta se constituie într-un caz de forţă majoră, imprevizibilitate care ar rezulta din declaraţiile publice ale Preşedintelui României şi ale Primului Ministru, în sensul că în ţara noastră nu se va extinde criza care se manifesta la acea epocă în SUA, au fost înlăturate de instanţa de apel. Au fost înlăturate şi criticile cu privire la avizul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, în sensul că deşi această instituţie nu a avizat caracterul de forţă majoră al crizei economice a încadrat-o în caz fortuit iar sub aspectul efectelor nu există nicio diferenţă între forţa majoră şi cazul fortuit.
5. Instanţa de apel a reţinut în argumentarea soluţiei sale că forţa majoră este un eveniment imprevizibil, inevitabil, extern şi care nu poate fi imputat unei greşeli a celui chemat să răspundă. Or, la data negocierii şi încheierii contractului, 9 decembrie 2008, criza economică a fost recunoscută ca atare, pieţele financiare din SUA şi Europa fiind afectate de aceasta.
Imprevizibilitatea este obiectivă, iar nu subiectivă prin raportare la capacitatea de previziune personală a celui chemat să răspundă. încrederea reclamantei în declaraţiile autorităţilor în sensul că România nu va fi afectată de criză conduce la ideea că acest fenomen era previzibil dar s-a apreciat că nu se va produce, susţine decizia din apel.
6. În considerentele deciziei se mai arată că solicitarea reclamantei, conform precizării acţiunii, de constatare a încetării contractului pentru cauză de forţă majoră se pune numai în situaţia în care obligaţia contractuală ar fi devenit imposibil de executat datorită forţei majore, or obligaţia reclamantei fiind o obligaţie de a da o sumă de bani, este posibil de executat în natură, consecinţa ivirii unui caz de forţă majoră constând în suspendarea temporară a executării obligaţiei şi nu în încetarea contractului.
7. Cât priveşte critica nereţinerii prin sentinţă a cazului fortuit, instanţa de apel a înlăturat-o cu motivarea ca judecătorul este obligat să se pronunţe în limitele învestirii, iar instanţa de fond a avut în vedere acţiunea astfel cum a fost ea precizată.
Pe de altă parte, sub acest aspect, s-a mai reţinut că imprevizibilitatea este obligatorie şi pentru reţinerea cazului fortuit, iar aceasta, conform analizei sale, nu a fost dovedită în cauză.
III. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC S. SRL solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.
8. Recurenta şi-a întemeiat motivele de recurs pe situaţia de nelegalitate reglementată de art. art. 304.9 C. proc. civ. cu referire la aplicarea greşită a prevederilor art. 1082 şi 1083 C. civ. şi încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ. privind forţa obligatorie clauzei constând în luarea în considerare a avizării de către Camera de Comerţ şi Industrie a României a intervenţiei cazului fortuit.
9. Dezvoltând motivele, recurenta face o amplă prezentare a situaţiei de fapt constând în istoricul relaţiilor contractuale cu intimata-pârâtă, o analiză detaliată a situaţiei economico-financiare globale existentă la momentul încheierii contractului de leasing şi o cronologie a evenimentelor care au precedat rezilierea unilaterală a contractului de către intimată precum şi a activităţilor judiciare din prezenta cauză.
10. Cât priveşte critica deciziei atacate, recurenta-reclamantă debutează cu afirmaţia că deşi intimata nu s-a apărat în proces, instanţa de apel şi-a luat „într-un mod foarte serios misiunea de apărător al acesteia"; ocupându-se de forţa majoră şi de enunţarea cerinţelor recunoaşterii unui eveniment ca fiind de forţă majoră şi ale admiterii efectelor acestuia asupra „celui chemat să răspundă";, exemplificând cu ample pasaje din decizie; că instanţa de apel a respins apelul pe baza afirmaţiei generale că a existat posibilitatea previzibilităţii, fără a infirma consecinţele negative grave pe care le-a suferit; că în acest mod a procedat la culpabilizarea sa într-un mod impersonal şi abstract, printr-o motivare ambiguă, în bună parte pseudo-teoretică, tară a analiza cazul în concret, analiză decisivă pentru încadrarea situaţiei ca forţă majoră sau caz fortuit.
11. Imposibilitatea de a-şi mai desfăşura obiectul de activitate nu s-a datorat unui management necorespunzător cum au fost „culpabilizaţi de ambele instanţe"; ci efectelor crizei economice, fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 1082 C. civ., situaţia descrisă putând fi caracterizată ca forţă majoră sau caz fortuit.
Certitudinea şi probabilitatea s-au relativizat în epoca prezentă, a tehnologiilor avansate în telecomunicaţii, instanţa făcând o judecată pe cunoştinţele teoretice caracteristice perioadelor anterioare prezentului, fapt ce a condus la concluzia inaplicabilităţii în vreo situaţie a prevederilor art. 1082 şi 1083 C. civ.
12. Instanţa nu a precizat ce ar fi trebuit să prevadă şi nu a reţinut că este culpabil de efectele respectivelor situaţii asupra executării contractului de leasing încheiat cu intimata. Factorul principal care a împiedicat cunoaşterea posibilităţii extinderii crizei economice mondiale şi în ţara noastră a fost reprezentat, susţine recurenta, de declaraţiile publice ale Primului Ministru şi ale Preşedintelui României din cursul anului 2008 în sensul că România nu va fi afectată de criză.
13. Instanţa de apel, „dorind cu orice preţ"; să îi respingă acţiunea, susţine recurenta, s-a raportat la precizarea de acţiune prin care ea a renunţat la desfiinţarea măsurii rezilierii unilaterale, lăsând un singur capăt de cerere: constatarea încetării contractului ca urinare a intervenţiei forţei majore, deoarece art. 1083 C. civ. nu o distinge de cazul fortuit, însă fondul problemei supuse judecăţii a rămas acelaşi, încetarea executării contractului de leasing ca urmare a intervenţiei unei cauze străine exoneratoare de plata daunelor interese conform art. 1082 C. civ.
Neîncadrarea crizei economice în caz fortuit prin decizia atacată, pentru lipsa imprevizibilităţii, reţinută şi pentru neîncadrarea ei în caz de forţă majoră comportă aceleiaşi critici.
14. Greşit instanţa de apel nu a luat în considerare avizul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, deşi părţile au convenit să-i accepte punctul de vedere, ignorând prevederile art. 969 C. civ.
15. Calificarea de către instanţa de apel a obligaţiei de plată generată de contractul de leasing ca fiind o obligaţie de a da, contravine prevederilor art. 1083 C. civ.
IV. Intimata BCR Leasing IFN SA Bucureşti a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului, apreciind că acţiunea reclamantei este lipsită de interes întrucât contractul de leasing este reziliat din 26 august 2010 ca o consecinţă a neplăţii ratelor de leasing de către utilizator, reziliere intervenită în temeiul art. 15 lit. g) din contract, acţiunea fiind formulată după acest moment.
16. „Criza economico-financiară mondială cu întreg corolarul ei"; nu constituie un caz de forţă majoră conform avizului Camerei de Comerţ şi Industrie a României, recurenta încercând să creeze o teză falsă cu privire la aşa-zisa motivare juridică specială a contractului de leasing de tip sale & lease back, acesta fiind reglementat de art. 22 din O.G. nr. 51/1997, ca şi cu privire la achitarea la zi a ratelor, la data expedierii adresei din 14 aprilie 2010 datora, de fapt, 35.548,76 RON din valoarea de intrare de care a beneficiat: 3.281.103,70 RON, susţine intimata.
Încheind un contract comercial, reclamanta, comerciant, este prezumată a fi avut capacitatea de a evalua riscurile pe care şi le asumă, conchide intimata.
Recurenta a formulat şi depus la dosar un răspuns la întâmpinare, în sensul motivelor de recurs, tară referiri la cuantumul obligaţiei sale de plată.
V. Recursul nu este fondat.
A. Cu titlu preliminar. Având în vedere maniera în care recurenta, societate comercială, a înţeles să-şi formuleze critici le cu privire la decizia pronunţată de instanţa de apel pe care a atacat-o cu prezentul recurs, fară o sistematizare şi o limitare la motivele de nelegalitate, acest recurs fiind formulat prin administratorul V.M., sub semnătura acestuia, Înalta Curte, se vede obligată să facă următoarele precizări clarificatoare, cu titlu preliminar:
17. Hotărârea pe care recurenta a atacat-o cu recurs este o hotărâre care, potrivit legii, este supusă apelului, încadrându-se în enumerarea făcută de art. 299 alin. (1) C. proc. civ.: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdictionaîă sunt supuse recursului";. Fiind o hotărâre dată în apel, inclusă în prima teză a alineatului care referă la hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti, iar nu o hotărâre reglementată de teza a II-a, hotărâre a altor organe cu activitate jurisdictionaîă, sunt incidente prevederile alin. (2) al art. 299 C. proc. civ.: „Recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel";, în cazul de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sunt incidente şi prevederile art. 304 C. proc. civ. care reglementează limitativ situaţiile de nelegalitate pentru care se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri pronunţate numai de instanţele judecătoreşti, nefiind în situaţia recursului reglementat de art. 3041 C. proc. civ. declarat tot numai împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă judecătorească, dar neapelabiie, caz în care acesta nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa de recurs putând să examineze cauza sub toate aspectele.
18. Ca atare, ceea ce Înalta Curte, ca instanţă de recurs, poate lua în examinare în cazul de faţă, sunt numai motivele/criticile de nelegalitate încadrabile în una din situaţiile reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
19. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurenta şi-a încadrat recursul în situaţia de nelegalitate reglementată de art. 304.9 C. proc. civ., formulând două motive de nelegalitate: unul prin raportare la aplicarea art. 1082 şi 1083 C. civ., greşită susţine recurenta, şi, al doilea, privind încălcarea art. 969 C. civ. conform aceleiaşi susţineri, cu trimitere la avizul Camerei de Comerţ.
20. Prin urmare, Înalta Curte va examina decizia atacată sub aspectul acestor motive de nelegalitate, aspectele de netemeinicie evocate generate de aprecierea asupra instalării sau nu a crizei economico-financiare în ţara noastră la momentul încheierii contractului de leasing financiar, de aprecierea declaraţiilor autorităţilor puterii executive prin exponenţii lor cu privire la imunitatea ţării noastre în faţa acestui fenomen, privind garanţiile de intangibilitate oferite de acestea, dovedirea culpei recurentei în contextul istoric dat, sau, cum, nejuridic se exprimă aceasta la „culpabilizarea sa"; de către instanţe, nu vor fi examinate de instanţa de recurs, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ. în care s-ar fi putut încadra aceste critici de netemeinicie fiind succesiv abrogate, generalitatea aprecierilor de natură economică, filozofică şi istorică venind, de altfel, în contradicţie cu rigurozitatea dreptului procesual civil în cadrul căruia instanţa aflată pe o anumită treaptă ierarhică trebuie să răspundă în concret la critici concrete de nelegalitate circumscrise obiectului cererii de chemare în judecată la care instanţa de fond şi de apel s-au raportat în judecata lor.
21. Tot cu titlu preliminar, se impun şi precizările care urmează cu privire la rolul judecătorului şi al instanţei în procesul civil faţă de afirmaţiile recurentei generate de necunoaşterea şi incapacitatea coroborării dispoziţiilor procesual civile, iar nu de rea credinţă, întrucât buna credinţă se prezumă, iar potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege";.
Astfel, pct. III din recurs: „Analiza critică a deciziei din apel"; debutează cu următoarea frază critică: „În prealabil învederăm instanţei de recurs faptul că nici în apel intimata nu s-a apărat, instanţa de apel luându-şi în mod foarte serios misiunea de apărător al acesteia";.
Or, din chiar frazele pe care recurenta le citează din decizie, rezultă că instanţa de apel în motivarea sa a respins criticile pe care apelanta reclamantă le-a formulat, prezentate într-o manieră, similară criticilor pe care aceasta le-a făcut în recursul de faţă.
22. Potrivit art. 129, judecătorii nu au în vedere interesele procesuale ale uneia sau alteia dintre părţile care se confruntă într-o procedură contencioasă, ci potrivit alin. 5 „au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale (...)";.
Ca atare, logica recurentei în sensul că, dacă partea adversă nu se prezintă sau nu îşi face vreo apărare este suficient ca judecătorul să-i dea câştig de cauză, este greşită, întrucât şi în acest context ea poate pierde procesul, acţiunea, ca în cazul de faţă, îi poate fi respinsă, deoarece judecătorul trebuie să prevină orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză iar conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ., părţile indiferent de calitatea procesuală, „au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările";.
23. Pe de altă parte, convingerea judecătorului (a instanţei) cu privire la cererile formulate de părţi se concretizează în motivele de fapt şi de drept pe care, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să le cuprindă. Prin urmare, instanţa de apel rezolvând şi motivând apelul reclamantei nu şi-a luat în „serios misiunea de apărător"; al intimatei-pârâte, cum, aparent tendenţios afirmă recurenta, o atare misiune fiind reglementată prin lege pentru avocatul părţii, judecătorul, potrivit art. 129 coroborat cu art. 261 C. proc. civ., şi-a adus la îndeplinire obligaţia de a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în raport cu faza sa procesuală, o cauză dedusă judecăţii privind pe toate părţile implicate în proces iar nu numai pe una dintre ele.
24. Înalta Curte se vede obligată să respingă şi afirmaţia recurentei la fel de nejuridică şi neadecvată ca şi precedenta, în sensul că „dorind cu orice preţ"; să îi respingă acţiunea instanţa de apel a recurs la metoda, „să găsim ceva, ca să putem motiva respingerea";, relativ la abordarea obiectului cererii de chemare în judecată în considerentele deciziei din apel.
Şi cu privire la această critică tară suport în prevederile codului de procedură civilă, Înalta Curte aminteşte recurentei obligaţia instituită de art. 723 alin. (1) C. proc. civ. şi respingând afirmaţia critică, atipică, dar nocivă sub aspectul unei percepţii neavizate juridic, opune acesteia prevederea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform căreia, „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii";. Unul din principiile care guvernează procesul civil este principiul disponibilităţii, motiv pentru care tot ceea ce s-ar hotărî, peste ceea ce s-a cerut, cu încălcarea acestui principiu, poate fi atacat sau sesizat din oficiu, cu succes, în căile de atac, în respectarea şi aplicarea lui cât şi a principiului aplicării corecte a legii cu care se coroborează.
B. Cu privire la motivele de nelegalitate încadrate în art. 304 pct. 9 raportat la art. 1082, 1083 C. civ., şi respectiv, la art. 969 C. civ.
25. Înalta Curte va face o examinare comună a motivului privind greşita aplicare a prevederilor art. 1082, 1083 şi respectiv a motivului nerespectării art. 969 C. civ., având în vedere conexiunile dintre acestea şi izvorul lor comun: contractul de leasing financiar pe care părţile l-au încheiat în anul 2008, criticile recurentei cu acest obiect având şi ele o abordare comună.
26. Prin urmare, Înalta Curte constată că reclamanta-recurentă a investit instanţa de fond cu o acţiune, iniţial cu două capete de cerere: 1) desfiinţarea rezilierii contractului de leasing financiar din 9 decembrie 2008, dispusă unilateral de pârâtă; 2) dispunerea rezilierii aceluiaşi contract de către instanţă, tară culpa reclamantei, din motiv de forţă majoră sau caz fortuit.
Cererea de chemare în judecată a fost precizată conform art. 132 pct. 1 C. proc. civ., în sensul reformulării obiectului cererii de chemare în judecată, în scris, pentru termenul din 31 martie 2010, în faţa instanţei de fond, în sensul: „să se constate încetarea contractului de leasing financiar din data de 9 decembrie 2008, încheiat între noi şi pârâtă cu privire la imobilul situat în Municipiul Piteşti, strada A.R., judeţul Argeş, ca urmare a intervenţiei forţei majore";.
Cazul de forţă majoră pe care reclamanta l-a invocat este „criza economico-financiară mondială cu corolarul ei”, care la momentul încheierii contractului debutase în SUA, dar a cărei extindere în România ar fi fost imprevizibilă datorită declaraţiilor exponenţilor puterii executive.
27. Înalta Curte constată că părţile au încheiat un contract de leasing financiar în data de 9 decembrie 2008, în forma reglementată de art. 22 din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică şi în situaţia, în care o persoană fizică sau juridică vinde un bun unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul sau obligaţia de răscumpărare la sfârşitul contractului de leasing";.
28. În executarea acestui contract, societatea de leasing pârâtă a acordat reclamantei o finanţare valorică de intrare conform art. 9.1 din contract în sumă de 3.281.103,70 RON la data de 17 decembrie 2008. Această sumă a fost încasată de reclamantă, ea având obligaţia să o restituie sub formă de rate cu dobânda convenită. întrucât reclamanta nu a achitat 5 rate de leasing, intimata pârâtă a tăcut aplicarea art. 15 lit. g) din contract şi a declarat reziliat contractul de leasing la data de 26 august 2010, după ce anterior, cu adresa din 14 aprilie 2010, reclamanta a încunoştiinţat-o că nu mai este interesată de contractul de leasing încheiat cu aceasta, propunându-i o reziliere a contractului prin acordul părţilor iar cu adresa din 15 aprilie 2010, în completarea celei anterioare, a invocat forţa majoră ca motiv al încetării contractului de leasing.
29. Prin contractul încheiat părţile, în mod legal, au reglementat forţa majoră cu un caz de exonerare de obligaţiile din contract, iar nu ca un caz de încetare a contractului. Astfel, conform art. 16.1 din contract: „Părţile sunt exonerate de obligaţiile din prezentul contract în caz de forţă majoră";, prin art. 16.2 părţile au stabilit că „prin cazuri de forţă majoră se înţeleg evenimentele imprevizibile şi de neînlăturat, prin art. 16.3 şi 16.4, au reglementat procedura de invocare şi constatare a cazului de forţă majoră, iar prin art. 16.5 au convenit asupra efectelor în ce priveşte contractul, în sensul că: „ În cazul în care forţa majoră persistă mai mult de 3 (trei) luni, părţile se vor întâlni pentru a conveni menţinerea sau rezilierea contractului";.
30. Ca atare, cererea reclamantei prin care solicită instanţei „să constate încetarea contractului de leasing financiar, ca urmare a intervenţiei forţei majore";, contravine principiului forţei obligatorii a contractului, părţile reglementând cauzele de încetare în art. 15.1 din contract în două situaţii: a) prin acordul părţilor şi b) ca efect al rezilierii, prevederea art. 16.5 fiind concordantă cu această reglementare dar şi cu legea, printre cauzele legale de încetare a contractului nefiind evidenţiat cazul de forţă majoră. Forţa majoră are efect asupra răspunderii contractuale a părţii contractante debitoare, problema punându-se în termenii riscului contractului, care, pentru situaţia pieirii bunului obiect al contractului se rezolvă conform regulii: res perit debitori, neaplicabilă însă în speţa de faţă, deoarece obiectul obligaţiei reclamantei recurente nu este un bun individual determinat ci un bun de gen conform art. 6.1 şi art. 10.1 din contractul de leasing, o sumă de bani, or, genera non pereunt, imobilul la care referă art. 13 din contractul de leasing formând obiectul unui contract distinct, contractului de vânzare cumpărare pe care părţile l-au încheiat în aceeaşi dată: 09 decembrie 2008, cu contractul de leasing.
31. Precizarea cererii de chemare în judecată şi limitarea acesteia numai la cazul de forţă majoră ca motiv de „încetare"; a contractului spre deosebire de cererea iniţială, introductivă de instanţă în care reclamanta alături de cazul de forţă majoră invocase şi cazul fortuit, reprezintă o punere de acord parţială a cererii cu conţinutul reglementării contractului, care în art. 16.1 - 16.5, reglementează numai forţa majoră, însă, drept cauză de exonerare de obligaţiile asumate, iar nu de încetare a contractului, modificarea cererii fiind tăcută cu respectarea art. 132.1 C. proc. civ.
Acesta este şi motivul pentru care în aplicarea art. 16.3 din contract Camerei de Comerţ şi Industrie a României i s-a solicitat să cerceteze expres cazul de forţă majoră nu şi cazul fortuit.
32. În raport de prevederile art. ll din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată, conform cărora: „În cadrul operaţiunilor de leasing drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi stipulate în contract şi nu vor fi limitate la prevederile art. 9 şi 10";, cu respectarea art. 969 C. civ., conform căruia „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante";, Înalta Curte constată că prin contractul de leasing pe care părţile l-au încheiat acestea nu au reglementat cazul de forţă majoră ca o cauză de încetare a contactului, aşa încât soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii şi a instanţei de apel de confirmare a acesteia sunt corecte şi în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ., critica cu privire la încălcarea acestora prin decizia atacată cu recurs, neputând fi primită.
33. Pe de altă parte, rezilierea operată de intimata-pârâtă, este conformă atât cu prevederile contractuale, art. 15.4 lit. g), în sensul că „Locatorul poate rezilia contractul, de plin drept, fără nicio formalitate prealabilă, fără punerea în întârziere a utilizatorului şi fără intervenţia instanţei de judecată, în următoarele situaţii: a) întârzierea plăţii integrale timp de 15 (cincisprezece) zile lucrătoare a unei rate de leasing, a unei prime de asigurare sau a oricărei obligaţii prevăzute de contract";, dar şi cu prevederea art. 15 din O.G. nr. 51/1997, care dispune în sensul: „Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing (...)";, în contextul în care avizul Camerei de Comerţ cu privire la certificarea cazului de forţă majoră a fost negativ.
34. În ce priveşte aplicarea art. 1082, 1083 C. civ., faţă de cererea cu care reclamanta a investit instanţa: constatarea încetării contractului de leasing, se impune observaţia că acestea nu sunt incidente încetării contractului, ele având ca obiect de reglementare nerăspunderea debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor cauzată de o forţă majoră sau caz fortuit, nu încetarea contractului, prevederea art. 16.1 din contract fiind o transpunere convenţională a lor într-o interpretare sistematică cu prevederea art. 15.1 din contract care reglementează cazurile de încetare ale contractului cât şi cu prevederile art. 6.1 care reglementează obiectul contractului de leasing, respectiv obligaţiile părţilor, art. 10.1 care reglementează obligaţia principală a utilizatorului, respectiv a reclamantei de plată a ratei de leasing şi art. 17.32 care reglementează completarea contractului cu legislaţia română aplicabilă.
Astfel, art. 1083 C. civ. dispune: „Nu poate fi loc la daune interese când, din o forţă majoră sau din caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-i era poprit";, iar art. 1082 C. civ. reglementează excepţia de la regula plăţii de daune interese de către debitor pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării, „din o cauză străină"; care nu-i poate fi imputată. Or, recurenta-reclamantă a investit instanţa cu constatarea încetării contractului de leasing pentru caz de forţă majoră, cerere de neadmis în raport cu prevederile art. 16.1 şi art. 16.5 din contract, conform cărora în cazul în care forţa majoră persistă mai mult de 3 (trei) luni, părţile se vor întâlni pentru a conveni menţinerea sau rezilierea contractului.
35. Menţinerea contractului era posibilă deoarece obiectul obligaţiei reclamantei constă în plata unor sume de bani cu titlu de rate de leasing, iar sumele de bani, ca bunuri de gen, nu pier prin caz fortuit sau de forţă majoră, după cum s-a arătat mai sus, dincolo de observaţia că forţa majoră, asupra căreia poartă convenţia de nerăspundere a părţilor, nu a fost certificată expres de Camera de Comerţ şi Industrie a României, conform art. 16.3 din contract şi solicitării făcute, avizul acesteia fiind negativ iar cu privire la cazul fortuit el este irelevant faţă de limitele contractuale în executarea căruia a fost posibilă emiterea lui, situaţie cu privire la care art. 969 C. civ. a fost respectat iar nu încălcat de instanţă, cum greşit susţine recurenta.
36. Desigur, mutatis mutandis, sub aspectul efectelor, aceeaşi ar fi fost rezolvarea chiar dacă, dincolo de prevederile clauzei de nerăspundere şi obiectul cererii de chemare în judecată, s-ar alătura cazului de forţă majoră şi cazul fortuit, cum tardiv susţine recurenta, efectele celor două cauze de exonerare de răspundere fiind echivalente, nu însă şi exigenţele condiţiilor de invocare, dar nici limitele obiectului cererii de chemare în judecată, expres revizuite de reclamantă, nici limitele convenţiei de nerăspundere şi nici obiectul obiectului obligaţiei de executat: bunuri de gen, nu pot fi ignorate de instanţa de recurs, şi, mai ales, în raport de art. 969 C. civ. şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ., ele nu pot fi încălcate.
37. În concluzie, faţă de cele ce preced, Înalta Curte constatând că prin decizia atacată cu recurs s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 969, 1082 şi 1083 C. civ., în raport de art. 304.9 C. proc. civ., va respinge recursul declarat ca nefondat, menţinând ca legală decizia atacată, cu observarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC S. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 457 din 19 octombrie 2011 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3846/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3855/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
