ICCJ. Decizia nr. 3877/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3877/2012
Dosar nr. 22311/3/2008
Şedinţa publică de la 30 mai 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 652 din 12 mal 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea reclamanţilor G.N. şi G.M. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general, P.F., E.Ş.C. şi V.G.
A admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.F., E.Ş.C. şi V.G. şi a obligat Primarul general să emită o dispoziţie prin care să-i propună pe cei trei intervenienţi pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind terenul de 319 m.p., situat în str. Emil Holuţ.
A obligat Primarul general să înainteze documentaţia necesară către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că soţii G.N. şi G.M. au dobândit, prin contractul de vânzare - cumpărare din 5 decembrie 1958, un teren loc viran de casă, în suprafaţă de 319 m.p., situat în Bucureşti, str. Emil Holuţ, pe care l-au înstrăinat prin act sub semnătură privată către V.S. şi V.F. la 13 septembrie 1970.
Cei doi cumpărători au edificat pe teren o casă şi anexe gospodăreşti, care au fost demolate în anul 1983, cu plata despăgubirilor doar pentru construcţii.
Tribunalul a mai reţinut că cei care au fost expropriaţi şi de la care s-a preluat efectiv terenul au fost cumpărătorii V., care în perioada 1970 - 1983 s-au comportat ca adevăraţi proprietari, iar nu soţii G., care au primit preţul de 7.600 lei chiar în anul 1970, când au predat terenul.
Deşi notificarea a fost formulată atât de reclamanţi, cât şi de intervenienţi, aceştia din urmă au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 319 m.p., imposibil de restituit în natură.
Prin decizia nr. 456/ A din 3 mal 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general.
Instanţa de apel a arătat că, prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanţi şi a admis cererea de intervenţie principală formulată de P.F., E.Ş.C. şi V.G.
A mai reţinut că nu există legătură între criticile apelantei şi dispozitivul hotărârii atacate relativ la pretinsa obligare a pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, având în vedere că o asemenea dispoziţie nu se regăseşte în dispozitiv.
Instanţa de apel a mai reţinut că intervenienţii au făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, pentru că au cumpărat terenul prin act sub semnătură privată şi l-au posedat efectiv până în anul 1983.
Este evident că notificarea intervenienţilor nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel că hotărârea apelată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Hotărârea atacată nu vine în contradicţie nici cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005, atât timp cât instanţa a dispus transmiterea documentaţiei prevăzute de lege către Comisia Centrală.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primar general
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece, potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie însoţită de acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi calităţii de moştenitor.
Imobilul în litigiu a Scut obiectul Decretului nr. 539/1973, fiind expropriat în vederea construirii a 11 blocuri de locuinţe, motiv pentru care preluarea nu a fost abuzivă, atât timp cât s-au acordat despăgubiri.
Cât priveşte trimiterea dosarului şi a dispoziţiei motivate către Comisia Centrală, acest lucru nu poate fi realizat înainte de controlul de legalitate efectuat de Prefectul municipiului Bucureşti.
A mai arătat recurentul, că nu s-au făcut dovezi că intervenienţii nu ar fi beneficiat de despăgubiri, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Recurentul a susţinut că decizia atacată este nelegală, deoarece, potrivit art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie însoţită de acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi calităţii de moştenitor. Această susţinere nu poate fi considerată o critică, în sensul art. 304 din C. proc. civ., deoarece este o simplă afirmaţie, fără a prezenta argumentele de fapt şi de drept pentru care dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 nu ar fi fost respectate.
De altfel, chiar dacă recurentul ar fi făcut critici de legalitate sub acest aspect, ele nu ar fi putut fi analizate, pentru că au fost formulate pentru prima dată în recurs, nefăcând obiect de analiză în apel.
Cât priveşte susţinerea privind faptul că preluarea imobilului nu a fost abuzivă, se constată că art. 2 lit. g) şi h) din Legea nr. 10/2001 stabileşte prezumţia de preluare abuzivă pentru orice imobile preluate de stat cu titlu sau iară titlu valabil, motiv pentru care, indiferent de scopul exproprierii şi achitarea de despăgubiri, imobilele preluate prin expropriere sunt imobile preluate în mod abuziv.
Mai mult decât atât, art. 11 din Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziţii speciale privind imobilele expropriate, acesta fiind un argument suplimentar în susţinerea ideii că măsurile reparatorii prevăzute de legea specială de reparaţie se aplică şi imobilelor expropriate.
Recurentul a mai susţinut că decizia atacată este nelegală pentru că a menţinut soluţia înaintării documentaţiei către Comisia Centrală de Acordare a Despăgubirilor, deşi este necesar controlul de legalitate al prefectului.
Această critică nu poate fi primită, deoarece Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cuprinde dispoziţii lipsite de echivoc cu privire la entitatea juridică ce are obligaţia transmiterii notificării şi documentaţiei aferente către Comisia Centrală, aceasta fiind unitatea deţinătoare care a primit notificarea.
Desigur, aceasta nu exclude controlul de legalitate al prefectului, din moment ce unitatea deţinătoare şi-a îndeplinit obligaţia de a emite dispoziţie cu propunere motivată.
În sfârşit, recurentul a mai arătat că nu s-au făcut dovezi că intervenienţii nu ar fi beneficiat de despăgubiri, potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, dar această critică, pe lângă faptul că a fost pentru prima oară invocată în recurs, este şi străină de cauză, pentru că art. 5 din Legea nr. 10/2001 este aplicabil doar în ipoteza în care persoanele ce se pretind îndreptăţite au primit alte reparaţii, potrivit acordurilor internaţionale ale României, ceea ce nu a fost cazul în speţă.
Pentru toate aceste motive, recursul declarat de Municipiul Bucureşti este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca atare.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 din C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii - intervenienţi, diminuate în funcţie de complexitatea cauzei şi valoarea pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 456/ A din 3 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurentul - pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General la plata către intimaţii - intervenienţi P.F., E.Ş.C. şi V.G. a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei, reduse conform art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3790/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 4091/2012. Civil → |
|---|
