ICCJ. Decizia nr. 3928/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3928/2012
Dosar nr. 779/3/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, reclamantul P.P.V. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi N.N., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sector 1, în contradictoriu cu primul pârât, şi să oblige pe cel deal doilea pârât să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, împreună cu cota indiviză corespunzătoare din părţile comune şi din terenul situat sub construcţie.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul situat în Bucureşti, format din S+P+3+M din care face parte şi apartamentul revendicat, a fost dobândit de autoarea reclamantului, numita S.A.E. (născută S.) în anul 1935. în anul 1950, imobilul a fost naţionalizat pe numele S.V.E., fiind trecut la poziţia 7518 din anexa la Decretul nr. 92/1950. După naţionalizare, succesoarea fostei proprietare (mama reclamanţilor) a rămas în imobil cu titlu de chiriaş. După apariţia Legii nr. 112/1995 pârâtul N.N. a cumpărat apartamentul revendicat de la Municipiul Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 883/29.255/96, deşi cunoştea că vecina lui, mama reclamantului era adevăratul proprietar al imobilului.
La data de 14 martie 2007 reclamantul a depus o cerere completatoare, solicitând ca pe cel de al doilea capăt de cerere privind revendicarea să fie introdusă în cauză pârâta N.M. şi arătând că imobilul preluat abuziv de stat şi revendicat este situat în Bucureşti, sector 1 şi este format din 3 camere plus anexe în suprafaţă de 147,75 mp, împreună cu cota indiviză de 16,355 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 29,49 mp din terenul situat sub construcţie.
Prin sentinţa civilă nr. 2670 din 27 februarie 2008 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă acţiunea precizată, au fost respinse excepţiile prescripţiei achizitive de 10 ani, a inadmisibilităţii acţiunii, a autorităţii de lucru judecat şi a litispendenţei, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat în sector 1 Bucureşti şi au fost obligaţi pârâţii persoane fizice, N.M. şi N.N., să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 67A din 20 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă, a admis apelurile declarate de apelanţii pârâţi N.M. şi N.N. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a anulat sentinţa pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti şi a reţinut dosarul pentru judecarea cauzei în primă instanţă.
Constatarea necompetenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona acţiunea în primă instanţă a avut la bază valoarea apartamentului revendicat, care la data sesizării instanţei - 04 ianuarie 2007 era de 846.070 RON.
Prin Decizia civilă nr. 401/R din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a, a respins recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menţionate anterior.
Judecând cauza în primă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 169 din 4 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
In motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantul este succesorul fostului proprietar al imobilului preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950,
De asemenea, s-a reţinut că prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 4834 din 27 decembrie 2005 s-a respins notificarea formulată de mama reclamantului (S.I.) privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru respectivele apartamente printre care şi apartamentul nr. 7 ce face obiectul prezentei acţiuni, care fusese cumpărat de pârâţii N. prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 882/29255 din 30 septembrie 1996.
Observând că dispoziţia Primarului General nu a fost contestată de către mama reclamantului sau de către acesta din urmă, ţinând seama de faptul că actul de vânzare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în justiţie în termenul de prescripţie şi având în vedere dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, respectiv Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, tribunalul a respins acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamantul P.P.V., iar prin Decizia civilă nr. 584/A din 02 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca, nefondat, apelul formulat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
S.I., succesorul fostului proprietar al imobilului în cauză, a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. După formularea notificării, numita S.I. a decedat, fiind moştenită de către apelantul - reclamant.
Prin dispoziţia nr. 4834 din 27 decembrie 2005 s-a respins notificarea formulată de S.I. şi continuată de reclamant, prin care se solicita restituirea în natură a apartamentelor situate în Bucureşti, sector 1 şi vândute în baza Legii nr. 112/1995. Prin aceeaşi dispoziţie s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru respectivele apartamente, printre care şi apartamentul nr. 7, situat la etajul 2 al imobilului în cauză, care fusese cumpărat de către pârâţii N. în baza Legii nr. 112/1995.
Prin necontestarea în termenele legale a dispoziţiei menţionate, reclamantul a acceptat soluţia stabilită prin aceasta, astfel că, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram, nu mai poate solicita ulterior, printr-o altă acţiune, în baza unui alt temei de drept, restituirea în natură a imobilelor.
Curtea de Apel a reţinut concluziile hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 publicată în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, care stabileşte că simpla nevalabilitate a titlului statului, chiar constatată prin hotărâre judecătorească, nu dă naştere unui bun actual în patrimoniul unei persoane, atâta timp cât aceasta nu deţine o hotărâre definitivă şi executorie în dispozitivul căreia să se fi dispus în mod expres restituirea bunului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul P.P.V.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.;
Respingerea cererii privind revendicarea imobilului este rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ., ale art. 21 şi următoarele din Legea 10/2001, ale deciziei 33/2008 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie şi ale art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi art. 1 al Protocolului 1 la Convenţie.
Dispoziţiile art. 480 si art. 481 C. civ. privind acţiunea in revendicare, acţiune prin natura ei imprescriptibilă, nu au fost abrogate prin intrarea in vigoare a Legii 10/2001, nici expres şi nici implicit. Mai mult, niciuna din prevederile Legii 10/2001 nu interzice accesul la exercitarea în justiţie a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Instanţa de apel a considerat în mod eronat că o acţiune în revendicare împotriva chiriaşului cumpărător poate fi admisă numai dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii 112/1995.
Necontestarea deciziei unităţii deţinătoare de a nu restitui bunul fostului proprietar nu se poate constitui într-un argument valabil în sprijinul deciziei apelate, deoarece pe calea procedurii administrative se puteau restitui exclusiv imobilele care se mai găseau în detenţia unităţii deţinătoare, iar nu şi cele înstrăinate de aceasta. Or, în cazul de faţă, imobilul fusese deja înstrăinat de unitatea deţinătoare.
Se mai arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea deciziei în interesul legii 33/2008, deşi recunoaşte caracterul de lege specială al Legii 10/2001 prin raportare la prevederile art. 480 si art. 481 C. civ., statuează că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe intre legea specială, respectiv Legea 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Se invocă în acelaşi sens hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele Păduraru vs. România şi Faimblat vs. România.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că imobilul în litigiu a aparţinut autoarei reclamantului, S.I., şi a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Ulterior, în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 883/29.255/96, încheiat în temeiul Legii 112/1995, imobilul a fost înstrăinat către pârâţii N.N. şi N.M.
Autoarea reclamantului a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, iar prin dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 4834 din 27 decembrie 2005, notificarea a fost respinsă în ceea ce priveşte solicitarea de restituire în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru respectivele apartamente printre care şi apartamentul nr. 7 ce face obiectul prezentei cauze.
Această dispoziţie nu a fost contestată de reclamant în procedura judiciară reglementată de Legea 10/2001. La data de 04 ianuarie 2007, reclamantul a formulat o acţiune în revendicare, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, N.N. şi N.M., întemeiată pe dispoziţiile de drept comun în materie - art. 480 şi următoarele C. civ - prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului.
In mod corect, instanţa de apel a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil.
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în Decizia pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii,SECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel este legală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. în consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
In analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
In cauză însă, reclamantul nu se poate prevala de existenţa unui bun în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.
Existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (par. 140 din hotărârea pilot, cauza Atanasiu ş.a. contra României).
Câtă vreme reclamantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a bunului, el nu este titularului unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
Faţă de împrejurarea că intimaţii-pârâţi nu au făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată solicitate, în temeiul art. 274 C. proc. civ.. raportat la art. 1169 C. civ., Înalta Curte va respinge cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.P.V. împotriva deciziei nr. 584 A din 02 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă.
Respinge cererea intimaţilor-pârâţi de acordare a cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3962/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3924/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
