ICCJ. Decizia nr. 3962/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3962/2012
Dosar nr. 5916/3/2010
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la data de 28 septembrie 2009, sub nr. 12158/302/2009, precizată ulterior, reclamanţii K.A. şi K.M. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi au solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa, obligarea acestuia la plata valorii de circulaţie (preţul de piaţă) a apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, sector 1.
In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au cumpărat imobilul cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, dar prin sentinţa civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civila, au fost obligaţi să lase acest apartament în deplină proprietate şi folosinţă foştilor proprietari.
Reclamanţii au mai arătat că, prin sentinţa civilă nr. 6618 din 19 septembrie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, Municipiul Bucureşti a fost obligat la restituirea preţului achitat, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, dar nu a valorii actuale a apartamentului şi că au efectuat o serie de îmbunătăţiri la acest imobil, iar aceste lucrări au mărit valoarea acestuia.
In drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 1/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 8414 din 18 decembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 12158/302/2009, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa soluţionării cererii formulate de reclamanţi în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., faţă de valoarea imobilului apreciată de către reclamanţi la suma de 290.000 Euro.
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 02 februarie 2010, sub nr. 5916/3/2010.
În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice evaluatoare care a avut ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă actuale a imobilului în litigiu, conform standardelor internaţionale de evaluare, potrivit dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 1/2009. Expertiza a stabilit şi contravaloarea îmbunătăţirilor pe care reclamanţii le-au efectuat la imobil.
La termenul de judecată din data de 10 ianuarie 2011, reclamaţii au arătat că renunţă la judecarea capătului de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului şi au solicitat să se ia act de această renunţare.
Având în vedere poziţia procesuală a reclamanţilor, respectiv renunţarea acestora la judecarea capătului de cerere ce are ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, tribunalul a considerat că nu se mai impune punerea în discuţia părţilor şi, respectiv, soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, pe acest capăt de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 1 din 10 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamanţi şi a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capătului de cerere având ca obiect îmbunătăţirile aduse imobilului în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, reclamanţii K.A. şi K.M. au cumpărat, în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1.
Prin sentinţa civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civila, reclamanţii au fost obligaţi sa lase acest apartament în deplină proprietate şi liniştită posesie foştilor proprietari, iar prin sentinţa civilă nr. 6618 din 19 septembrie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, Municipiul Bucureşti a fost obligat la restituirea către reclamanţi a preţului actualizat, inclusiv dobânda contractuală, achitat de aceştia, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti.
Instanţa de fond a arătat că, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus în conţinutul acestei legi prin art. 18 din Legea nr. 1/2009, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Prin Decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţine că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997 autorul foştilor proprietari ai imobilului ce constituie obiectul acestui contract formulase deja cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, astfel încât, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 1 pct. 4, 5 şi 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situaţiei juridice a imobilului respectiv.
Având în vedere aceste considerente, reţinute irevocabil prin hotărâre judecătorească (cu putere de lucru judecat), tribunalul a constatat că reclamanţii nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001(introdus în conţinutul acestei legi prin art. 18 din Legea nr. 1/2009), întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, desfiinţat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ci cu încălcarea acestor dispoziţii, întrucât la data încheierii lui exista formulată de către fostul proprietar o cerere de restituire în natură sau despăgubiri pentru acest imobil, iar, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 1 pct. 4, 5 şi 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, contractul nu ar fi trebuit încheiat decât după clarificarea situaţiei juridice a imobilului respectiv.
Prin urmare, având în vedere condiţiile în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, tribunalul a concluzionat că acesta a fost încheiat de către reclamanţi cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi nu cu respectarea acestor dispoziţii legale, astfel încât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanţii nu se încadrează în categoria persoanelor limitativ prevăzute de lege îndreptăţite să li se plătească de către Ministerul Finanţelor Publice preţul de piaţă al imobilului în litigiu, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 586 A din 9 iunie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi reţinând, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii au învestit instanţa de fond cu o cerere, precizată ulterior, prin care au solicitat obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă a apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, sector 1, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22.502 din 31 martie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a soluţionat cauza prin trimitere la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea 10/2001, modificată prin Legea 1/2009, „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
(2^1) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru
(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2^1) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Aşa fiind, Curtea a reţinut că prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat, cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Codului civil în materie de garanţie pentru evicţiune şi ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului, neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielile necesare şi utile, este pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi, corect, a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Totodată, Curtea a reţinut incidenţa dispoziţiilor „art. 20 alin. (2/1) din Legea nr. 10/2001”, prin care legiuitorul a stabilit că prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât şi situaţia în care, deşi contractul nu a fost anulat, s-a admis acţiunea în revendicare.
Ca urmare, termenul de „desfiinţare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă în această materie, prin voinţa legiuitorului şi „ineficacitatea” actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.
În cauza de faţă, în acord cu cele reţinute mai sus, Curtea a constatat că, într-adevăr, contractul de vânzare cumpărare al reclamanţilor nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ci s-a admis împotriva acestora acţiunea în revendicare formulată de către moştenitorii foştilor proprietari ai imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din Decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 301/2007 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Aşa fiind, Curtea a constatat că este îndeplinită situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - astfel că urmează să analizeze celelalte aspecte invocate de către apelanţi care vizează fondul cauzei.
Astfel s-a reţinut că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 se găsesc în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.
Or, în cauză, circumstanţele în care statul a înstrăinat apartamentul în raport de care reclamanţii invocă pretenţiile au făcut obiectul litigiului în care titlul reclamanţilor a fost „desfiinţat”, astfel că această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.Curtea a constatat în acest sens că prin Decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, s-a reţinut că titlul cumpărătorilor provine de la stat, că la data înstrăinării dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995 era formulată o cerere de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu, potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 4, 5, 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, astfel că Primăria municipiului Bucureşti nu ar fi trebuit să încheie actul de vânzare cumpărare decât după clarificarea situaţiei juridice a imobilului.
Apreciind că aceste considerente se impun cu putere de lucru judecat, Curtea a reţinut că în mod corect nu a fost stabilită în sarcina pârâtului de către prima instanţă obligaţia dezdăunării integrale a reclamanţilor prin acordarea acestora a unei dezdăunări la valoarea preţului de piaţă al imobilului în litigiu, pricinii de faţă fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi care îndreptăţesc chiriaşii cumpărători doar la restituirea preţului actualizat pentru imobil.
Susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că nu le pot fi opuse dispoziţiile prevăzute de art. 1 pct. 4, 5, şi 6 din Hotărârea nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, întrucât cererea de cumpărare a imobilului a fost adresată vânzătorului cu mult înainte de data la care aceste dispoziţii sus-citate au intrat în vigoare, nu a fost primită, cu motivarea că în cauză are relevanţă momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare şi nu al formulării cererii de cumpărare.
Astfel, reclamanţii aveau obligaţia ca la perfectarea contractului de vânzare cumpărare să verifice îndeplinirea condiţiilor cerute de legiuitor pentru încheierea valabilă a convenţiei. De asemenea, Curtea a apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că prin hotărârea prin care s-a desfiinţat titlul reclamanţilor nu a fost constatată reaua credinţă a acestora, art. 50 făcând trimitere doar la îndeplinirea unor condiţii legale de către cumpărători prin raportare la actul normativ reprezentat de Legea nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte demersurile efectuate de către apelanţi înainte de cumpărarea apartamentului, Curtea a constatat că aceştia s-au întemeiat numai pe susţinerile vânzătorului, care, interesat să vândă, nu era doritor să ofere relaţii complete; că, deşi au avut cunoştinţă de cererea moştenitorilor fostului proprietar, apelanţii reclamanţi nu au făcut diligenţe pe lângă aceştia în ceea ce priveşte intenţia lor cu privire la imobil, şi că, în mod greşit, au susţinut apelanţii reclamanţi că motivul pentru care titlul lor nu mai produce efecte constă doar în faptul că titlul fostului proprietar naţionalizat este mai bine caracterizat, şi nicidecum pentru nerespectarea legii, întrucât, chiar prin prin Decizia civilă nr. 1515 din 29 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, s-a statuat că chiriaşii cumpărători au cumpărat cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de legiuitor pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare, cererea moştenitorilor fostului proprietar neprimind o rezolvare până la data la care apelanţii au cumpărat.
De asemenea, Curtea nu a validat susţinerea apelanţilor în sensul că prin Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse de Legea nr. 1/2009, s-a stabilit, fără echivoc, în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de plată a preţului de circulaţie a imobilului, aspect învederat de art. 501, aceştia lăsând să se înţeleagă faptul că pentru toate imobilele cumpărătorii au dreptul la valoarea de circulaţie, deoarece prin art. 50 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, în alin. (2) şi alin. (2)1, legiuitorul distinge după cum imobilele sunt cumpărate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar numai pentru cumpărătorii care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut restituirea preţului de piaţă al imobilelor, art. 501 prevăzând complementar că acest preţ va fi stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Faţă de cele expuse, s-a conchis că apelanţii nu se regăsesc în această ultimă situaţie prezentată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii K.A. şi K.M., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că, faţă de actele şi lucrările cauzei, atât Tribunalul Bucureşti, cât şi Curtea de Apel Bucureşti au reţinut, fără posibilitate de tăgadă, faptul că actul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997 a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, prin sentinţa civilă nr. 6618/2008, definitivă şi irevocabilă, iar aceste aspecte nu au fost analizate de către instanţa de apel, deşi actele doveditoare au fost depuse la dosarul cauzei; că lipsa de diligentă asupra condiţiei esenţiale, ca lucrul vândut să fie în circuitul civil, nu poate fi imputată cumpărătorilor, cu atât mai mult cu cât cererea de cumpărare a imobilului s-a făcut în contextul legislativ de la data respectivă, Legea nr. 112/1995 - art. 9 şi HG nr. 20/1996, art. 1 alin. (2), în conformitate cu care erau considerate ca fiind preluate cu titlu în proprietatea statului imobilele cu destinaţie de locuinţe în baza Decretului nr. 92/1950, ci vânzătorului care era obligat să facă demersuri pentru a afla dacă imobilul este în circuitul civil sau intră sub incidenţa altor legi de reparaţie speciale.
Or, de totală rea credinţă, instanţa de judecată a menţionat faptul că recurenţii din prezenta cauză aveau cunoştinţă de cererea formulată de către moştenitorul fostului proprietar, acest fapt nefiind dovedit şi nici adevărat, întrucât recurenţii K. nu au aflat de existenţa acestor cereri decât în faţa instanţei de judecată, în dosarul cu nr. 3289/2005, în care s-a pronunţat Decizia civilă 1515 din 29 septembrie 2006, prin care li s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare.
Mai mult, chiar şi în Decizia nr. 1515 din 29 septembrie 2006, amintită de instanţa de apel a reţinut ideea că reclamanţii au fost de bună credinţă, iar cel care nu ar fi trebuit să încheie contractul de vânzare cumpărare era Municipiul Bucureşti, prin mandatar.
S-a mai arătat, că, în forma iniţială a Legii nr.10/2001, chiriaşii-cumpărători aveau dreptul doar la restituirea preţului actualizat în condiţiile art. 50 alin. (2) şi (3), însă prin modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 „Legea Voiculescu" se doreşte şi repararea prejudiciului efectiv suferit de către reclamanţii cumpărători al căror contract a fost desfiinţat, prejudiciu care este mult mai mare decât preţul actualizat. Astfel, pentru ca prejudiciul să fie reparat în totalitate trebuie plătit preţul de circulaţie actual al imobilului, respectiv valoarea de înlocuire a bunului pierdut, ieşit din patrimoniul reclamanţilor, obligaţia de reparare a prejudiciului revenind statului ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin administratorii săi, prin exercitarea funcţiei legislative, dar şi prin faptul că a vândut un bun care nu era în circuitul civil, fiind dator să restituie reclamanţilor toate cheltuielile şi despăgubirile cuvenite şi rezultate din obligaţia de evicţiune, întrucât dispoziţiile Legii nr. 1/2009 nu sunt decât prevederi privitoare la obligaţia de garanţie contra evicţiunii.
S-a conchis, că hotărârea atacată, este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, nesocotind dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care este o lege reparatorie, prin care se doreşte acoperirea în întregime a pagubei produse prin evicţiune, pentru a putea să se înlocuiască bunul ce a ieşit din patrimoniul reclamanţilor.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele.
Reclamanţii au învestit instanţele cu o acţiune în pretenţii, prin care au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata valorii de circulaţie, preţul de piaţă, a apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, sector 1.
Prima instanţă a analizat îndreptăţirea reclamanţilor la beneficiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, limitându-se la verificarea valabilităţii titlului reclamanţilor, contractul de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 1997, concluzionând că având în vedere condiţiile în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare rezultă că actul respectiv „a fost încheiat de către reclamanţi cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995”, şi că reclamanţii „nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite, prevăzute limitativ de lege, să li se plătească de către Ministerul Finanţelor Publice preţul de piaţă al imobilului în litigiu”.
Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, prin respingerea apelului declarat de reclamanţi, motivând, în esenţă, soluţia adoptată pe nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3903/22502 din 31 martie 2007, în sensul că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispoziţiilor acestei legi, se regăsesc în situaţia în care actul de vânzare-cumpărare „a fost perfectat cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute expres de Legea nr. 112/1995”, raportându-se la considerentele deciziei civile nr. 1515 din 29 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă, prin care însă s-a soluţionat acţiunea în revendicare promovată împotriva reclamanţilor din prezenta cauză în sens pozitiv, iar considerentele acestei decizii au vizat temeiurile de fapt şi de drept pentru care s-a acordat preferabilitate titlului reclamanţilor şi nicidecum temeiuri pentru care titlul reclamanţilor din prezenta cauză nu ar fi fost valabil încheiat.
Prin urmare, se constată că instanţele de fond şi apel au respins acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţi, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi al Legii nr. 1/2009, şi, respectiv, apelul declarat de aceştia împotriva sentinţei primei instanţe, pe care au menţinut-o ca temeinică şi legală, hotărârile fiind motivate pe nevalabilitatea titlului reclamanţilor, ca fiind încheiat cu nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, deşi acţiunea pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 se putea formula în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la 14 august 2002.
Prin urmare, după această dată, dreptul la acţiune pentru constatarea nulităţii unui act juridic încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este prescris, iar aceasta nu mai poate fi invocată nici pe cale incidentală de către instanţă sau de către orice parte interesată.
Or, procedând astfel, instanţele de fond şi apel au fixat cadrul procesual în limitele de aplicare ale Legii nr. 112/1995, nesocotind dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009, care au constituit temeiul de drept al prezentei acţiunii, iar dezlegarea dată asupra cadrului procesual în care s-a soluţionat cauza în fond şi apel nu are valoarea unui considerent, ci a constituit în realitate o soluţie dată unei probleme de drept.
În măsura în care pretenţiile reclamanţilor cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, iar instanţele de fond şi apel s-au pronunţat asupra aplicării în cauză a acestor prevederi legale, se constată că instanţele de fond şi apel au încălcat principiul disponibilităţii ce constituie unul din principiile de bază care guvernează procesul civil.
În condiţiile în care reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, ci pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009, se constată că procesul a fost soluţionat de instanţele de fond şi apel cu încălcarea limitelor cadrului procesual fixat de reclamanţi şi cu încălcarea art. 6 din CEDO, care implică în sarcina instanţei obligaţia de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare, şi a argumentelor părţilor în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.
Prin urmare, se constată că aceste norme Europene nu au fost respectate, reclamanţii nebeneficiind de o hotărâre prin care instanţele să se pronunţe, în limitele criticilor formulate, asupra cererii lor, în pretenţii, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 1/2009, şi care să cuprindă argumentele instanţelor în sensul temeiniciei ori a netemeiniciei unei astfel de cereri, ceea ce face imposibil şi controlul judiciar pe calea recursului asupra fondului litigiului.
Constatând că instanţele de fond şi apel au soluţionat cauza cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, neintrând astfel în cercetarea fondului litigiului, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte critici, aşa cum au fost expuse mai sus, şi care se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa Decizia recurată în sensul că va admite apelul reclamanţilor, va desfiinţa sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii K.A. şi K.M. împotriva deciziei civile nr. 586 A din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată,în sensul că admite apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei civilă nr. 1 din 10 ianuarie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3978/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3928/2012. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... → |
|---|
