ICCJ. Decizia nr. 3978/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3978/2012
Dosar nr. 1943/85/2008
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 1943/85/2008, reclamantul Municipiul Sibiu a chemat în judecată pe pârâta D.A., solicitând obligarea acesteia la plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe terenul aparţinând pârâtei, înscris în C.F. nr. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1, 4009/35/1/1, valoare care să fie reactualizată până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata contravalorii investiţiilor la ambele corpuri de clădire, adică atât la cel nou, cât şi la cel preluat de stat de la pârâtă.
În motivarea acţiunii, a arătat că, prin Dispoziţia nr. 16335/2007 emisă de Primar municipiului Sibiu, s-a dispus restituirea către pârâtă a întregului imobil, înscris în C.F. nr. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1, 4009/35/1/1; că dispoziţia a fost emisă în baza sentinţei civile nr. 395/2006; că imobilul restituit este compus din 2 corpuri de clădire, cel nou fiind edificat prin adăugare la cel vechi după preluarea acestuia de către stat; că s-a restituit pârâtei inclusiv acest corp nou de clădire; că instanţele judecătoreşti, dispunând restituirea întregului imobil au reţinut dreptul său la recuperarea contravalorii investiţiilor efectuate, şi că investiţiile efectuate sunt cele identificate prin raportul de expertiză întocmit de către expertul B.E., respectiv edificarea unui adaos cu regim de înălţime P+E, închiderea şi deschiderea unor uşi, desfiinţarea unui balcon şi schimbarea destinaţiei unor încăperi, amenajarea unei bucătării la parter şi a unei băi la etaj, închiderea terasei iniţiale de la etaj, completarea sistemului de încălzire cu 3 sobe de teracotă, construirea unei pivniţe, înlocuirea împrejmuirilor imobilului, modificări şi extinderi de alei, amenajarea terenului imobilului cu mobilier specific destinaţiei de grădiniţă.
Prin cerere reconvenţională formulată în cauză, pârâta reclamantă reconvenţional D.A. a solicitat să fie obligat pârâtul ca la expirarea contractului de închiriere să-i predea imobilul în starea în care s-a aflat la data naţionalizării, iar, în caz de refuz, să fie autorizată să efectueze pe cheltuiala reclamantului lucrării necesare readucerii imobilului la starea de casă de locuit.
Prin sentinţa civilă nr. 190/2000, Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta să plătească acestuia suma de 198.250 lei cu titlu de despăgubiri, fiind respinsă acţiunea reconvenţională, pentru următoarele considerente:
Prin Dispoziţia nr. 16335/2007 a Primarului municipiului Sibiu, s-a dispus restituirea către pârâtă a întregului imobil înscris în C.F. nr. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1, 4009/35/1/1, situat în Sibiu, str. M. Sebastian nr. 1. Emiterea dispoziţiei s-a făcut în baza sentinţei civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu.
Imobilul preluat abuziv de la pârâtă a fost o casă de locuit compusă din 2 camere, bucătărie, antreu, pivniţă, spălătorie, cămară de alimente şi verandă la parter, la etaj - 5 camere, o baie şi o verandă, iar în curte un garaj cu magazie de cărămidă. Este necontestat faptul că ulterior preluării de către stat, prin amenajări şi extinderi, casa a fost transformată în grădiniţă. În prezent, la parter există un oficiu, bucătărie, o cămară de alimente, două săli de mese, o magazie lenjerie, 3 dormitoare, baie, 2 holuri, un hol al scării, 1 wc şi o cameră sub scară. La etaj există terasă închisă, un birou, 2 holuri, un hol scări, patru săli de clasă, o cameră de joacă, o baie şi o cameră arhivă. De asemenea, la corpul principal de clădire, în anul 1973, s-a realizat un corp nou de construcţie compus din 2 dormitoare, baie şi două holuri la parter, iar, la etaj, hol, două săli de clasă şi o cameră de joacă, suprafaţa totală a acestui corp construit din cărămidă cu planşee din lemn fiind de 171, 73. mp.
Valoarea de circulaţie a corpului nou este de 182.900 lei, iar valoarea investiţiilor efectuate de stat la corpul vechi de clădire este de 44.200 lei, însă, din acestea, investiţiile care au dus efectiv la creşterea valorii imobilului iniţial sunt de 15.350 lei, celelalte investiţii ducând de fapt la scăderea valorii casei de locuit, scopul lor fiind acela de a face funcţional spaţiul pentru destinaţia de grădiniţă, aşa cum rezultă din noua expertiză efectuată în cauză.
Reclamantul a solicitat ca pârâta să-i plătească contravaloarea corpului nou de clădire, apreciat prin prima expertiză ca având valoarea de 662.000 lei, iar prin a doua expertiză la 182.900 lei. Această din urmă valoare a fost luată în considerare, fiind apreciată de către instanţa de fond ca reprezentând valoarea reală în raport de faptul că noul corp de clădire reprezintă un adaos care a stricat echilibrul şi estetica construcţiei iniţiale, ceea ce face ca la aprecierea valorii lui să se ţină cont de aceste împrejurări.
Cererea pârâtei de demolare a acestui corp de clădire nu a fost primită, întrucât, ţinând cont de contextul în care s-a edificat adaosul, respectiv în perioada în care Statul era proprietar asupra terenului şi construcţiei vechi, constructorul trebuie considerat de bună-credinţă. Poziţia subiectivă a constructorului trebuie raportată la momentul edificării construcţiei şi nu pe baza unor elemente noi, intervenite ulterior.
Or, la momentul respectiv, Statul era convins că edifică pe terenul proprietatea sa. Faptul că, ulterior, legislaţia a permis ca aceste preluări de imobile să fie considerate abuzive nu modifică atitudinea subiectivă de la data edificării construcţiei, când Statul s-a considerat proprietar al imobilului la care a făcut investiţiile.
Pentru aceste motive, în baza art. 494 alin. (3) C. civ. a fost respinsă cererea reconvenţională şi s-a admis în parte acţiunea principală, pârâta fiind obligată să plătească reclamantului contravaloarea investiţiilor efectuate la imobilul restituit acesteia, valoarea acestora fiind de 198.250 lei, adică 182.900 lei valoarea corpului nou şi 15.350 lei investiţii la corpul vechi.
Curtea Apel Alba Iulia, secţia civilă, în majoritate, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2011, a respins apelul declarat de pârâta D.A. reţinând, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantului, pe care apelanta a contest-o pentru prima dată în apel, s-a reţinut că acest prim motiv de apel nu este întemeiat, întrucât reclamantul a făcut dovada că adaosul de clădire a fost edificat în anul 1967 şi nu în anul 1973, că proiectul de extindere şi amenajare a Grădiniţei nr. 22 din anul 1973 nu a fost materializat, aşa cum rezultă din actele administrate în cauză, care sunt de natură a dovedi calitatea procesuală activă a reclamantului, în calitate de continuator al personalităţii juridice a Sfatul Popular al Oraşului Sibiu.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a reţinut că motivele de apel nu sunt fondate, iar apelul urmează a fi respins, pentru cele ce succed:
Imobilul în litigiu, înscris în C.F. 6899 Sibiu, nr. top nr. 4009/34/1 şi nr. 4009/35/1/1, a fost restituit în natură prin Dispoziţia primarului municipiului Sibiu nr. 16335/2007, emisă în baza sentinţei civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu, aşa cum a fost schimbată prin Decizia civilă nr. 258/A/2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1562//2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (f. 27-42, dosar fond).
Iniţial, prin Dispoziţia nr. 2754/2004 a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului, însă instanţele au constatat incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, articol prin care s-a instituit principiul restituirii în natură pentru imobilele afectate activităţilor de învăţământ, cu obligaţia persoanei îndreptăţite de a menţine afectaţiune acestora pe o perioadă de 5 ani.
Instanţele au constatat că în speţă nu este incident art. 19 din Legea nr. 10/2001 şi anume că supraedificatele realizate după preluarea imobilului de către Statul Român nu însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, astfel că au dispus restituirea în natură a întregului imobil, reţinând că reclamantul are posibilitatea formulării unei acţiuni de drept comun pentru a-şi valorifica dreptul de creanţă aferent valorii investiţiilor făcute (f. 41-42, dosar fond).
Este de necontestat că imobilul preluat a avut destinaţia de casă de locuit, iar după preluare Statul Român a făcut o serie de investiţii la acest imobil şi a construit un adaos, astfel că, prin extinderi şi amenajări, imobilul a primit destinaţia de grădiniţă, fiind restituit pârâtei în starea în care se afla la data apariţiei Legii nr. 10/2001, conform art. 1 al acestui act normativ, potrivit cu care imobilele se restituie în natură în starea în care se află. De altfel, prin contestaţia împotriva dispoziţiei emise în 2004, pârâta însăşi, reclamantă în dosarul nr. 627/2005, a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, deci inclusiv a adaosului construit ulterior preluării, cunoscând fără îndoială destinaţia acestuia, aceea de grădiniţă. Pe de altă parte, în acelaşi dosar, reclamanta a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, arătând, în mod expres, că Statul Român are la dispoziţie o acţiune de drept comun pentru stabilirea dreptului de creanţă aferent valorii investiţiilor făcute (f. 30, dosar fond).
S-a conchis, că nu se poate susţine cu temei că Statul Român, preluând un imobil cu destinaţia de locuinţă, ar avea obligaţia să restituie imobilul în starea în care l-a preluat, Legea nr. 10/2001 reglementând în mod expres că imobilele se restituie în starea în care se află la momentul preluării.
Reclamantul Primarul municipiului Sibiu a formulat prezenta acţiune solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii investiţiilor efectuate la corpul vechi de clădire şi la plata contravalorii corpului nou de clădire denumit „adaos”, iar instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantului reţinând incidenţa art. 494 alin. (3) C. civ., pârâta proprietară a terenului şi a construcţiei vechi devenind, prin accesiune, proprietară şi asupra construcţiilor noi, respectiv a adaosului edificat de Statul Român după preluare. Pârâta a fost obligată la plata contravalorii investiţiilor realizate de constructor, reţinându-se buna-credinţă a acestuia din urmă la realizarea edificatului, considerent pentru care a respins acţiunea reconvenţională prin care pârâta a solicitat obligarea reclamantului-pârât reconvenţional să-i predea imobilul aşa cum fost la data naţionalizării, casă de locuit, iar în caz de refuz să fie autorizată să execute lucrările de refacere pe cheltuiala reclamantului-pârât reconvenţional (f. 53).
Instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ., referitor la accesiunea imobiliară artificială, potrivit cărora proprietarul terenului devine, prin accesiune, şi proprietar al construcţiilor, având însă obligaţia să-l despăgubească pe constructor pe temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză. Codul civil face distincţie între tratamentul juridic al constructorului de bună credinţă şi cel al constructorului de rea-credinţă, în primul caz proprietarul terenului devine, prin accesiune, în mod obligatoriu, proprietar al construcţiei, fără a putea cere demolarea ori desfiinţarea ei, această din urmă solicitare putând fi făcută numai dacă constructorul a fost de rea-credinţă la data edificării construcţiei. Pârâta reclamantă reconvenţională a solicitat acest lucru prin acţiunea reconvenţională, contestând buna credinţă a Statului Român la edificarea adaosului.
Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a dat o soluţie corectă, reţinând buna-credinţă a constructorului la data edificării construcţiei.
Astfel, s-a reţinut că este de necontestat faptul că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului contestatoarei, D.V., până în anul 1950, când, în baza Decretului nr. 92/1950, a fost trecut în proprietatea statului, preluarea fiind făcută de către Statul Român, reprezentat prin Sfatul Popular al Oraşului Sibiu, prin I.L.L. Imobilul a fost în administrarea I.L.L. Sibiu până în anul 1967, când, în baza Deciziei nr. 388 din 10 iunie 1967, s-a transmis din administrarea I.L.L. Sibiu în administrarea Sfatului Popular al oraşului regional Sibiu (f. 22 dosar apel). Această preluare a fost una abuzivă, chestiune care a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţele anterioare care au analizat modalitatea de preluare a imobilului, însă, s-a apreciat că nu se poate pune semn de egalitate între preluarea abuzivă a terenului de către Statul Român şi buna sau reaua credinţă a constructorului, adică a celui care a edificat construcţia în litigiu, respectiv adaosul denumit „extinderea Grădiniţei nr. 7”.
Din proiectul de comandă nr. 217/1967 (f. 27 dosar apel), rezultă că beneficiar al acestei extinderi a fost Sfatul Popular al oraşului Sibiu. Prin constructor de bună credinţă se înţelege persoana care ridică o construcţie, face o plantaţie sau o altă lucrare pe teren, având convingerea fermă, dar eronată, că acel teren este proprietatea sa, spre deosebire de constructorul de rea credinţă care ridică o construcţie cunoscând că terenul în cauză este proprietatea altuia.
În baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a devenit proprietatea Statului Român, iar la acel moment nu se putea pune sub semnul îndoielii valabilitatea titlului statului asupra terenului şi nu se putea pretinde că titularul dreptului de administrare, care exercita în numele statului posesia, folosinţa şi chiar dispoziţia, în anumite condiţii, să fi analizat dacă statul, proprietar de carte funciară, avea sau nu un titlu asupra imobilului, ori dacă titlul său era valabil sau nu, această chestiune devenind apanajul exclusiv al instanţelor de judecată abia după anul 1990. Este absurd a pretinde ca titularul dreptului de administrare să fi apreciat că statul nu era proprietar al imobilului în anul 1967 şi să refuze să construiască pe acel teren.
În aceste condiţii, instanţa de apel a conchis că prima instanţă a ajuns la o concluzie corectă atunci când a reţinut că Statul Român a fost constructor de bună credinţă, deoarece poziţia subiectivă a constructorului trebuie raportată la momentul edificării construcţiei şi nu pe baza unor elemente noi, intervenite ulterior; că nu se poate pune la îndoială buna credinţă a constructorului, care interesează la data edificării construcţiei, în anul 1967, şi că nu se poate aprecia buna sau reaua credinţă în funcţie de constatările ulterioare făcute prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în anii 2006-2007, care se referă la preluarea abuzivă a imobilului şi nu are nicio legătură cu ridicarea construcţiei.
Raportat la această stare de fapt, s-a reţinut că problema care se pune în speţă este aplicarea instituţiei accesiunii imobiliare artificiale şi tratamentul constructorului de bună credinţă. Astfel, art. 494 alin. (3) teza a doua C. civ. prevede că, dacă construcţiile au fost ridicate cu bună credinţă, proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construcţiei, fără a putea cere demolarea sau ridicarea ei, având obligaţia de despăgubire în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, legea oferindu-i posibilitatea de a opta între indemnizaţia constructorului cu o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi preţul muncii sau plata unei sume de bani reprezentând sporul de valoare a terenului înregistrat ca urmare a edificării construcţiei. Dispoziţiile art. 494 C. civ. au fost edictate în favoarea proprietarului fondului şi trebuie interpretate în sensul că s-a voit a se da proprietarului fondului posibilitatea de a plăti constructorului cea mai mică despăgubire posibilă, dat fiind că el este obligat să reţină pentru dânsul lucrările făcute pe terenul său de constructorul de bună credinţă, plătind acestuia suma ce reprezintă o îmbogăţire a sa, adică fie valoarea materialelor şi manoperei, fie plus valoarea ce s-a adăugat fondului.
Sub acest aspect, faţă de probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că valoarea de circulaţie a corpului nou este de 182.900 lei, iar valoarea investiţiilor efectuate la corpul vechi este de 15.350 lei, care au dus efectiv la creşterea valorii imobilului iniţial, instanţa de fond acordând în final suma totală de 198.250 lei.
Apelanta a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul acordării acestei sume ca reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, atâta timp cât art. 494 C. civ. vorbeşte de contravaloarea materialelor şi preţul muncii sau de suma de bani egală cu creşterea valorii fondului, iar instanţa de apel a apreciat că această critică este fondată, întrucât nu se pune problema tranzacţionării acestei construcţii, ci ceea ce interesează este valoarea materialelor şi preţul muncii din momentul facerii lucrărilor respective, actualizate la data judecăţii, având în vedere prevederile art. 494 alin. (3) teza finală C. civ. Expertiza efectuată în apel a concluzionat că valoarea materialelor se estimează la 131.382 lei, iar valoarea manoperei se estimează la 93.245 lei, ceea ce reprezintă un total de 224.627 lei (f. 66 dosar apel), dar această sumă depăşeşte suma acordată de instanţa de fond, aşa încât, deşi motivul de apel este fondat, instanţa nu a admis apelul pârâtei în sensul acordării acestei sume, deoarece se opune principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
S-a concluzionat, că, în speţă, în mod corect, prima instanţă a făcut aplicarea art. 494 alin. (3) teza finală C. civ. şi a constatat că reclamantul a edificat construcţia nouă cu bună credinţă; că reclamantul, fiind de bună credinţă, proprietarul fondului a devenit prin accesiune proprietarul întregii construcţii, deci şi asupra adaosului realizat ulterior preluării de către Statul Român, şi că, în aceste condiţii, în mod corect a fost respinsă acţiunea reconvenţională prin care pârâta reclamantă a solicitat obligarea pârâtului reconvenţional să-i predea imobilul aşa cum a fost la data naţionalizării, ceea ce presupunea, de fapt, deşi aceasta nu a spus-o în mod expres, demolarea adaosului construit ulterior preluării, situaţie ce ar fi fost posibilă decât dacă se constata incidenţa art. 494 alin. (2) C. civ. şi, în acelaşi timp, dacă se dovedea reaua-credinţă a constructorului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D.A., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că Decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicare greşită a legii.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a arătat că greşit, în raport de actele depuse la dosar, respectiv autorizaţia de extindere a lucrării, extindere şi amenajare, din 12 iulie 1973, emisă la cererea Grădiniţei cămin din municipiul Sibiu, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului, fără ca instanţa să se pronunţa în dispozitivul deciziei asupra acestei excepţii de procedură dirimantă; că, prin motivele de apel, s-a reţinut că instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantului plecând de la premisa greşită, legată de buna credinţă a acestuia, în calitatea sa de constructor pe terenul altuia; că, pentru acelaşi considerente legate de buna credinţă a acestuia, date fiind dispoziţiile art. 494 C. civ., instanţa de fond a respins acţiunea reconvenţională, fondată pe prevederile art. 494 alin. (1) şi (2) C. civ., iar instanţa de apel, în opinia majoritară, a amplificat într-un mod mult mai pretenţios susţinerile instanţei de fond, apreciind că, atâta timp cât la momentul efectuării investiţiilor administraţia comunistă nu avea posibilitatea predictivă a schimbării regimului politic după anul 1990, aceste organe au fost de bună credinţă atunci când a procedat la schimbarea destinaţiei imobilului şi la efectuarea adaosului încorporat în construcţia veche, ignorând cu bună ştiinţă o serie de realităţi istorice care se înscriu în categoria faptelor notorii, dispensate procedural de probă, respectiv că uzurpatorul dreptului de proprietate a fost statul, ca entitate juridică şi politică, sfatul popular sau consiliul popular fiind instrumentele administrative ale statului, poziţia obiectivă, de rea - credinţă, a statului, manifestându-se la momentul preluării abuzive ca element al aşa-numitei lupte de clasă, pentru lichidarea „clasei burghezo - moşiereşti".
S-a mai arătat, că al treilea motiv de apel a vizat faptul că cererea reconvenţională a fost fondată pe dispoziţiile art. 494 alin. (1) şi (2) C. civ. respectiv pe dreptul proprietarului fondului de a reţine construcţia, alternativ cu dreptul de a cere ridicarea acesteia pe cheltuiala terţului - constructor, cu posibila obligaţie de plată a unor daune interese pentru prejudiciul adus proprietăţii, că, chiar dacă s-ar accepta susţinerea instanţelor de fond şi de apel cu privire la buna credinţă a constructorului, este de remarcat faptul că instanţa de fond a dispus obligarea sa la plata valorii de circulaţie a adaosului, temeiul de drept invocat de către aceasta fiind art. 494 alin. (3) teza a doua C. civ., fără a se ţine seama că exercitarea opţiunii, respectiv disponibilitatea, aparţin proprietarului fondului şi nu constructorului de bună credinţă; că, în privinţa chestiunii legată de creşterea valorii fondului, s-au adus argumente legate de prejudiciul adus construcţiei iniţiale, respectiv de diminuarea valorii fondului, şi că, prin această soluţie a instanţei de fond, a fost obligată proprietara construcţiei să fac investiţii legate de demolarea adaosului şi pentru readucerea construcţiei la situaţia iniţială, respectiv, la valoarea de circulaţie reală.
În acest sens, s-a arătat că, instanţa de apel, în opinia majoritară, a acceptat temeinicia susţinerilor reclamantei, dar a apreciat faptul că stabilind valoarea actualizată a materialelor şi a manoperei la suma de 224.627 lei, s-ar ivi situaţia inadmisibilă, a agravării situaţiei în propria cale de atac.
Or, eroarea instanţei de apel este legată de neobservarea obiectului procesului civil, determinat prin cererea reclamantului de sub punctul nr. 1, respectiv „obligarea ...la plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe terenul aparţinând pârâtei... ", însă acest adaos nu reprezintă un corp nou de sine stătător, ci o alipire la corpul principal de clădire.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanţele de fond şi apel au stabilit situaţia de fapt, în raport de probele administrate în cauză, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în sensul că pe calea recursului se pot formula numai critici privind nelegalitatea deciziei recurate.
Astfel, s-a stabilit că imobilul în litigiu, ce a avut iniţial destinaţia de casă de locuit şi a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, înscris în C.F. 6899 Sibiu, nr. top 4009/34/1 şi nr.4009/35/1/1, a fost restituit în natură către pârâtă, prin Dispoziţia Primarului municipiului Sibiu nr. 16335/2007 emisă în baza sentinţei civile nr. 395/2006 a Tribunalului Sibiu, aşa cum a fost schimbată prin Decizia civilă nr. 2588/A/2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1562/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă; că imobilul în litigiu, după preluarea de către Statul Român, reprezentat prin Sfatul Popular al Oraşului Sibiu, prin ILL, care l-a avut în administrare până în anul 1967, în baza Deciziei nr. 388 din 10 iunie 1967, a fost transmis în administrarea Sfatului Popular al oraşului regional Sibiu; că, în anul 1967, l-a imobilul în litigiu s-a realizat un adaos denumit „extinderea Grădiniţei nr. 7” al cărei beneficiar a fost Sfatul Popular al oraşului Sibiu; că, la momentul edificării construcţiei, constructorul a fost de bună credinţă, iar buna credinţă a acestuia trebuie apreciată la momentul edificării construcţiei şi nu pe baza unor elemente noi, respectiv în raport de hotărârile judecătoreşti pronunţate în anii 2006 – 2007, care se referă la preluarea abuzivă a imobilului de către stat, ce nu au nicio legătură cu ridicarea construcţiei.
Prin apelul său, reclamantă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţie respinsă de către instanţa de apel, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate.
Această excepţie fiind invocată prin motivele de apel, se constată că a fost analizată în cadrul cercetării cererii de apel, astfel că nu se mai impunea ca instanţa de apel să se pronunţe explicit asupra acesteia prin dispozitivul deciziei recurate, aşa cum susţine recurenta pârâtă.
În ceea ce priveşte soluţia dată acestei excepţii de către instanţa de apel, se constată că este legală.
Astfel, calitatea procesuală activă în litigiu de faţă presupune existenţa identităţii reclamantului cu titularul dreptului corelativ obligaţiei recurentei pârâte reclamante, de a-i acorda despăgubiri, în condiţiile art. 494 alin. (3) C. civ, reprezentând fie creşterea valorii fondului acesteia prin edificarea corpului nou de clădire şi prin investiţiile la corpul de clădire iniţial efectuate de reclamant, fie contravaloarea materialelor şi preţul muncii.
Or, aşa cum s-a reţinut de către instanţele de fond şi apel, privitor la starea de fapt, adaosul la clădire s-a realizat în anul 1967, proiectul de extindere şi amenajare a Grădiniţei nr. 22 din anul 1973 nemaifiind realizat, iar beneficiarul proiectului a fost Sfatul Popular al oraşului Sibiu, care administra imobilul în litigiu, ce se afla în proprietatea statului român.
Prin urmare, se constată că există identitate între reclamantul din prezentul litigiu şi titularul dreptului corelativ obligaţiei recurentei pârâte reclamante, în raportul juridic dedus judecăţii, respectiv, în plan procesual, că reclamantul are calitate procesuală activă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta pârâtă reclamantă potrivit cărora instanţa de apel a pronunţat Decizia recurată cu aplicare greşită a prevederilor art. 494 alin. (3) C. civ., în speţă fiind aplicabile dispoziţiile art.494 alin. (1) şi (2) C. civ., se constată că sunt nefondate.
Astfel, corect, instanţele de fond şi apel, în aprecierea bunei credinţe sau a relei credinţe a constructorului imobilelor în litigiu, s-a raportat la momentul edificării acestora şi nu la împrejurările survenite ulterior acestui moment, stabilind că reclamantul a fost un constructor de bună credinţă la momentul edificării construcţiilor, în anul 1967, când acesta era convins că edifică construcţiile pe terenul proprietatea sa.
Împrejurările survenite ulterior, respectiv pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, în baza unor acte normative de reparaţie, cu caracter special, adoptate după anul 1990, prin care s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv şi prin care s-a dispus restituirea sa în natură, inclusiv a construcţiilor edificare de reclamant ulterior preluării, nu produc nici un fel de consecinţe cu privire la stabilirea atitudinii subiective a constructorului la momentul edificării construcţiei.
Prin urmare, reclamantul fiind constructor de bună credinţă, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ., potrivit cărora „… cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună credinţă, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea respectivelor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului” şi nu dispoziţiile alin. (1) şi (2) din acelaşi text de lege, aşa cum susţine recurenta pârâtă reclamantă.
De asemenea, susţinerea recurentei pârâte reclamante că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat plata valorii de circulaţie a adaosului şi a „investiţiilor efectuate la ambele corpuri de clădire”, iar instanţa de fond a dispus obligarea acesteia la plata valorii de circulaţie a adaosului, deşi temeiul de drept invocat era art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ., fără a ţine seama că exercitarea opţiunii oferite de acest text de lege aparţine proprietarului fondului, este nefondată.
Astfel, dispoziţiile art. 494 alin. (3) teza ultima C. civ., stabilesc două obligaţii alternative în sarcina proprietarului fondului, respectiv de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului, iar dreptul de dispoziţie pentru îndeplinirea uneia din cele două obligaţii aparţine constructorului de bună credinţă, în speţă reclamantului şi nu proprietarului fondului.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel a apreciat că, stabilind valoarea actualizată a materialelor şi a manoperei la suma de 224.627 lei, pârâtei i s-ar înrăutăţit situaţia în propria cale de atac, fără să observe că reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea sa la plata contravalorii actuale a corpului nou de clădire edificat pe terenul proprietatea pârâtei, se constată următoarele:
Într-adevăr, strict formal, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamantul a solicitat prin acţiune obligarea recurentei pârâte reclamante la plata „contravalorii corpului de clădire numit adaos” şi a investiţiilor efectuate la ambele corpuri de clădire, însă din motivarea acţiunii rezultă că ceea ce s-a solicitat a fost realizarea „dreptului de creanţă aferent valorii investiţiei făcute”, drept stabilit în favoarea reclamantului prin Decizia nr. 1562 din 20 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, respectiv de a fi obligată pârâta reclamantă de a plăti o sumă de bani egală cu cea a creşterii valorii fondului, iar analiza instanţelor de fond şi apel s-a circumscris acestui obiect al acţiunii în condiţiile art. 494 C.civ., în tranşarea fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta D.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta D.A. împotriva deciziei civile nr. 59 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3981/2012. Civil. Prestaţie tabulară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3962/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
