ICCJ. Decizia nr. 4013/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4013/2012
Dosar nr. 2014/30/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 19 martie 2010 reclamantul S.S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul politic al măsurii de deportare şi internare într-o colonie de muncă în fosta Uniune Sovietică a mamei sale S.A., născută R. în perioada ianuarie 1945-16 octombrie 1949 şi să fie obligat pârâtul la plata sumei de 700.000 Euro daune morale pentru prejudiciul suferit.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 3143/PI din 16 noiembrie 2010 a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului, reţinând că măsura deportării într-o colonie de muncă în fosta URSS excede cadrului Legii nr. 221/2009, întrucât a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945 şi nu de către organele coercitive ale statului român.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia civilă nr. 899 pronunţată la data de 24 mai 2011 de Curtea de Apel Timişoara care nu a identificat motive de nelegalitate sau netemeinicie, confirmând soluţia tribunalului pentru aceleaşi considerente.
Împotriva acestei decizii reclamantul S.S.M. a formulat recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dezvoltând următoarele critici:
a. o primă critică vizează faptul că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fiind greşit aplicate prevederile referitoare la ipotezele subsidiare ale Legii nr. 221/2009 cu privire la alte măsuri abuzive pentru orice fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute a art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
b. deşi reclamantul a invocat ca temei de drept al cererii sale prevederile art. 998, art. 999 C. civ., instanţele de fond nu au cercetat pretenţiile formulate în raport de aceste norme de drept.
c. hotărârea încalcă principiul nediscriminării întrucât altor persoane, în situaţii similare, li s-au acordat despăgubiri morale de către instanţe.
d. a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii întrucât Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată după intentarea prezentei acţiuni civile.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
a. Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, autoarea reclamantului a fost deportată într-o colonie de muncă în fosta URSS, iar prin acţiunea promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada ianuarie 1945-16 octombrie 1949.
Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de mama reclamantului a creat prejudicii ale căror consecinţe s-au repercutat în mod negativ asupra vieţii ulterioare a familiei, fiindu-le ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv, onoare şi reputaţie.
Dislocarea din localitatea de domiciliu şi mutarea forţată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiţii materiale precare constituie suferinţe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensaţii materiale pentru abuzurile suportate, cu condiţia însă, de a fi îndeplinite cerinţele actului de reparaţie pe care se fundamentează o asemenea cerere.
Or, în speţă, situaţia reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte.
Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condiţiilor prevăzute de aceasta, şi nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparaţie.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din OUG nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de Statul Român, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă şi cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic şi istoric, de către instanţa de fond.
In cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
De altfel, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, măsura trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
cA1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială".
Situaţia reclamată în cauză nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, astfel cum s-a arătat, victima măsurii fiind deportată în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei ei la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
In speţă, nu este incidenţă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanţă, deoarece autoarea reclamantului a fost pur şi simplu deportată fără voinţa ei în statul vecin, în vederea reconstrucţiei U.R.S.S., şi ca măsură sancţionatorie pentru statul german şi aliaţii săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfăşurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voinţa părţii exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speţă.
In consecinţă, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct şi nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situaţiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecinţe şi ulterior, derulându-se şi după 6 martie 1945.
Ca atare, din această perspectivă pretenţiile reclamantului nu pot fi încadrate în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie., astfel încât prima critica din motivele de recurs nu poate fi primită,
b. Nici cea de a doua critică nu poate fi primită.
Este adevărată susţinerea recurentului că a indicat ca temei de drept al cererii sale atât legea specială cât şi dispoz. art. 998, art. 999 C. civ. şi că tribunalul nu a analizat cererea şi din perspectiva dreptului comun, dar reclamantul nu a înţeles să se plângă în apel de această situaţie astfel încât, omisso medio, cercetarea acestei chestiuni direct în apel nu se poate realiza.
c. Contrar susţinerilor recurentului nu se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 CEDO.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie", enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.
Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existenţă independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă priveşte un drept sau o libertate reglementată de Convenţie.
Or, în cazul reclamantului, în legătură cu despăgubirile pretinse în condiţiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puţin, o speranţă legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecţia Convenţiei.
Prin urmare, nu se poate reţine, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european.
Pe de altă parte, ipoteza deportaţilor din motive etnice prezintă diferenţe faţă de situaţia altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut şi care beneficiază de reparaţia prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puţin din perspectiva, factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, şi care, în cazul autoarei reclamantului, nu aparţin autorităţilor de stat româneşti, critica astfel formulată nefiind fondată.
d. Ultima critică formulată de recurent este, de asemenea, nefondată întrucât nu se referă la argumentele deciziei recurate, care au statuat că situaţia de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii 221/2009, în raport de care este irelevant ce s-a stabilit prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În consecinţă, măsura deportării luată faţă de mama reclamantului excede cadrului procesual şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive deduse judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamant în scopul obţinerii de despăgubiri.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte nu reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, în consecinţă, va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.S.M. împotriva deciziei civile nr. 899 din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4173/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4012/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
