ICCJ. Decizia nr. 4012/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4012/2012
Dosar nr. 1244/30/2010
Şedinţa publică din 1 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 23 februarie 2010 reclamantul V.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca să fie obligat acesta prin hotărâre judecătorească să-i plătească suma de 500.000 Euro reprezentând daune morale şi 30.000 Euro daune materiale ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva familiei sale, constând în dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, prin Decizia MAI nr. 200/1951.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1683 din 23 iunie 2010 a admis în parte cererea reclamantului V.S. şi a obligat pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 85.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant şi de familia sa; a fost respinsă în rest acţiunea.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantul a fost deportat împreună cu familia sa în Bărăgan, în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., suferinţele suportate pe perioada deportării şi consecinţele măsurii asupra vieţii lor.
Tribunalul a apreciat că reclamantul are calitate procesual activă, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009; că măsura deportării intră sub incidenţa dispoziţiilor sus-menţionatei legi; că persoanele deportate au fost prejudiciate moral şi că acest prejudiciu se impune a fi reparat într-un cuantum rezonabil.
Cererea de acordare de despăgubiri materiale a fost respinsă cu motivarea că Legea nr. 221/2009 nu vizează bunurile mobile, recoltele neculese şi nici lucrările de reparaţii la imobil.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri părţile şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Reclamantul a reclamat în apel greşita cuantificare a daunelor morale şi greşita respingere a cererii vizând daunele materiale.
Pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, a criticat cuantumul daunelor morale acordate şi a susţinut că nu sunt dovedite pretenţiile.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate în sensul plafonării impuse de OUG nr. 62/2010.
Prin Decizia civilă nr. 504 din 09 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul V.S., de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş; a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Curtea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârât şi, reţinând caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi 1358/2010 a considerat că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, întrucât prima instanţă nu a cercetat pe fond petitul privind despăgubirile materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii administrative. Totodată, Curtea a reţinut că potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu se face distincţie după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite în baza legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul V.S..
1. Reclamantul V.S. a criticat Decizia pentru motivul de recurs reglementat de dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând foarte amplu nemulţumirea sa cu privire la Decizia atacată, recurentul a formulat, în esenţă, următoarele critici:
a. - în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 13598/2010.
A susţinut că efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi se aplică doar pentru viitor. Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în prezentul litigiu ar duce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 privind dreptul la nediscriminare garantat de Convenţie, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie.
b. - o altă critică priveşte faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat în raport de dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ. şi art. 504 şi urm. C. proc. pen., indicate în apel în complinirea temeiului juridic al acţiunii.
c. - o ultimă critică vizează neacordarea despăgubirilor pentru bunurile mobile ale gospodăriei, confiscate ca efect al măsurii administrative (inventarul agricol şi animal, recolta neculeasă în anul 1951). Susţine că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu Legea nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind un act normativ de reparaţie în ceea ce priveşte bunurile imobile.
Prin precizările la motivele de recurs înregistrate prin grefa instanţei la data de 26 aprilie 2012 (fila 115 dosar) a arătat că locuinţa le-a fost restituită la data ridicării restricţiilor domiciliare, dar într-o stare deplorabilă, terenul agricol a fost restituit, rămânând nerestituite utilaje agricole şi animale domestice. Susţine că suma solicitată drept despăgubire pentru aceste bunuri reprezintă valoarea bunurilor confiscate şi lipsa lor de folosinţă.
2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat Decizia pentru motivele de recurs reglementate de dispoz. art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
a. A susţinut că in mod neîntemeiat Curtea de Apel Timişoara a trimis spre rejudecare cauza atât timp cât nici una dintre părţi nu a solicitat prin cererile de apel formulate casarea sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, situaţie in care instanţa avea obligaţia sa verifice, in limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt si aplicarea legii de către prima instanţa, si sa nu invoce din oficiu decât motive de ordine publica.
In consecinţa, instanţa de apel trebuia sa soluţioneze pe fond apelurile declarate cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale si eventual, sa dispună desfiinţarea sentinţei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond numai a capătului disjuns privind acordarea despăgubirilor materiale, făcând aplicarea prevederilor art. 165 C. proc. civ., fără a întârzia astfel judecarea capătului de cerere aflat in stare de judecata privind acordarea despăgubirilor morale.
b. Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, acţiunea reclamantului este lipsita le temei legal, având in vedere faptul ca prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată in M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunţate in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie I989, cu modificările si completările ulterioare.
c. O ultimă critică vizează faptul că nu se pot acorda despăgubiri materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, întrucât din interpretarea teleologica a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se desprinde faptul ca aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile si, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiţionarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau în echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv.
Totodată, nu pot fi acordate despăgubiri in condiţiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor in materia fondului funciar.
Înalta Curte a invocat în şedinţa publică din 1 iunie 2012, ca motiv de ordine publică, incidenţa în speţă a deciziei pronunţate în interesul legii nr.12/2011, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, în ordinea priorităţii impuse de raţionamentul juridic, având în vedere inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, Înalta Curte constată următoarele.
Recursul reclamantului nu este fondat.
1.b. Critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat în raport de dispoziţiile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ. şi art. 504 şi urm. C. proc. pen., indicate în apel în complinirea temeiului juridic al acţiunii, nu poate fi primită.
Reclamantul a invocat drept temei juridic al cererii de chemare în judecată dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 221/2009, pretenţiile au fost examinate ca atare de instanţele de fond, iar condiţiile de aplicare a dispoziţiilor din acest act normativ au fost evaluate şi în faza apelului.
În condiţiile în care reclamantul a invocat acest temei juridic al cererii, analizarea pretenţiilor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. (potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi).
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii lui pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
De altfel, dispoz. art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevăd clar că modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată se poate face la prima zi de înfăţişare, iar acest termen priveşte judecata în primă instanţă.
Faţă de considerentele expuse, se apreciază că, în mod corect, instanţa de apel nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., critica pe acest aspect nu este fondată.
1.c. Nici critica privind neacordarea despăgubirilor materiale nu este fondată, pentru considerente diferite de cele avute în vedere de instanţa de apel, care au determinat-o la casarea sentinţei pe acest aspect.
Înalta Curte urmează a reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 30.000 Euro reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate (utilaje agricole, animale domestice şi recolta neculeasă pe anul 1951) ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care au fost supuşi reclamantul şi familia sa, bunuri care nu i-au fost retrocedate până în prezent şi pentru care nu a fost despăgubit. A precizat că imobilul, casă şi teren, i-a fost restituit la ridicarea restricţiei domiciliare.
Motivarea instanţei de apel este greşită cât priveşte sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, textul de lege nevizând şi bunuri mobile.
Astfel, potrivit textului de lege sus-menţionat, persoanele prevăzute de lege pot solicita „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare”.
Chiar dacă textul de lege nu se referă în mod expres la bunuri imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri. De asemenea, se pot solicita doar bunuri care, totodată, fac şi obiectul legilor speciale de reparaţie menţionate în text şi pentru care încă nu s-au obţinut măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece, în cuprinsul dispoziţiei enunţate, se arată că pot fi solicitate daune materiale constând în echivalentul bunurilor confiscate „…dacă bunurile respective nu i-au fost restituite…în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al Legii nr. 247/2005”.
Într-o interpretare gramaticală, termenul „respective” se referă la „obiectul despre care este vorba”, care se raportează la fiecare bun în particular şi, cum această individualizare vizează cele două legi de reparaţie, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, sub imperiul cărora partea interesată trebuie să nu fi obţinut deja o reparaţie, obiectul pretenţiilor materiale formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu pot fi decât imobile prin natura lor sau prin destinaţie.
Or, cum pretenţiile reclamantului vizează bunuri mobile, constând în utilaje agricole, animale domestice, recolta neculeasă pe anul 1951 şi lipsa de folosinţă a acestor bunuri, cererea reclamantului privind daunele materiale nu se subsumează sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Pentru aceste considerente critica reclamantului pe acest aspect nu este fondată reţinându-se, în acelaşi timp, ca fiind întemeiată ultima critică formulată de pârât ( motivul de recurs 2.c).
Cât priveşte recursul pârâtului, se reţine, în primul rând, că deşi a invocat şi disp. art. 304 pct. 5 C. proc. civ., dezvoltarea criticilor de recurs nu se subsumează acestui motiv, astfel că nu poate fi cercetat din această perspectivă.
Analizând, însă, Decizia atacată în raport de criticile formulate de pârât şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
2.a Cu privire la prima critică formulată de pârât, se reţine că anterior adoptării Legii 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevedea că : „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe."
Aceasta este forma avută în vedere de Curtea de Apel care, constatând că prima instanţa nu a intrat în cercetarea fondului cererii de obligare a pârâtului la plata daunelor materiale solicitate de reclamant în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea 221/2009, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe în privinţa acestui capăt de cerere.
În forma modificată prin art. 27 din Legea 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. are următorul conţinut: „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul (...)".
Susţinerea formulată de recurentul - pârât în sensul că instanţa de apel trebuia să aplice prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată prin Legea 202/2010 nu sunt întemeiate.
Înalta Curte are în vedere prevederile art. XXII alin. (2) din Legea 202/2010 interpretate gramatical, din care rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma modificată să se aplice cererilor de apel înregistrate după data de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a Legii 202/2010, de vreme ce textul menţionat face referire la „procesele şi cererile formulate".
Prin urmare, în cadrul unui litigiu pornit înainte de intrarea în vigoare a Legii 202/2010, noile reguli de procedură vor fi aplicabile acelor cereri, formulate în cadrul litigiului, după intrarea în vigoare a noii legi. Cum cererea de apel este o cerere formulată în derularea unui litigiu, prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în noua redactare se vor aplica numai dacă calea de atac a apelului a fost exercitată după data intrării în vigoare a Legii 202/2010.
Or, în cauză, apelul formulat de reclamant a fost promovat la data de 4 august 2010, înainte de intrarea în vigoare a Legii 202/2010, astfel încât aplicarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma dinaintea modificării intervenite prin Legea 202/2010, este legală.
Critica comună celor două recursuri referitoare la greşita stabilire de către instanţa de apel a efectelor în cauză ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (critica reclamantului 1.a şi a pârâtului 2.b. din motivele de recurs) prin care reclamantul tinde la a obţine daunele morale solicitate prin invocarea neretroactivităţii legii civile noi şi prin care pârâtul invocă lipsa de temei juridic a acţiunii formulate de reclamant va primi următoarea dezlegare:
Aspectul, care interesează prioritar în speţă, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că în mod nelegal curtea de apel nu a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, critica pârâtului în acest sens fiind fondată.
Prin urmare, în speţă nu există un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunţate în interesul legii enunţate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art.14, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de Euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
Este vorba, aşadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
În consecinţă, având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului reclamantului, admiterea recursului pârâtului şi pe fond respingerea acţiunii, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În condiţiile în care, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acordarea daunelor morale prevăzute de legea specială nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar (pentru considerentele avute în vedere în analiza recursului reclamantului) pretenţiile privind daunele materiale nu se circumscriu ariei de aplicare a Legii nr. 221/2009.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, va admite recursul pârâtului, va modifica decizie recurată, în sensul că va admite apelul aceleiaşi părţi, respingând apelul reclamantului, va schimba în parte sentinţa primei instanţe, iar pe fond va respinge acţiunea formulată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 504 din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia recurată.
Respinge ca nefondat, apelul declarat de reclamantul V.S. împotriva sentinţei civile nr. 1683 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că respinge şi capătul de cerere privind daunele morale, ca neîntemeiat.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul V.S. împotriva deciziei civile nr. 504 din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4013/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4007/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
