ICCJ. Decizia nr. 4048/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 12 februarie 2010, reclamantul L.D. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Banca Națională a României, Banca Națională a României - Sucursala Timișoara, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor București și D.G.F.P. Timiș, obligarea pârâților la restituirea în întregime a sumelor de bani confiscate abuziv de Statul Român, prin Miliția Județului Timiș, și anume suma de 1.820.000 RON, respectiv obligarea la despăgubiri bănești corespunzătoare valoric cu sumele inițiale, conform principiului reparării integrale a prejudiciului.
în motivare, reclamantul a arătat că sumele de bani solicitate au fost ridicate și confiscate abuziv de organele de miliție din cadrul Miliției Județului Timiș, respectiv de lucrătorii acestora, în urma cercetării penale efectuate asupra sa în perioada anilor 1979-1980, în care s-a pronunțat sentința penală nr. 2388 din 19 septembrie 1980, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 924 din 25 octombrie 1980 din Dosarul Tribunalului Timiș.
Condamnările suferite sunt fundamentate pe dispozițiile Decretului nr. 244/1978, respectiv sancțiunile privind activitatea de trafic cu metale prețioase.
Astfel, în încercarea de a nu fi tras la răspundere penală, potrivit normelor în vigoare la acea dată și pe care legiuitorul le apreciază a fi unele abuzive, și care au încălcat dreptul la proprietate, deoarece deținerea de astfel de bunuri din metale prețioase se sancționa din punct de vedere penal, reclamantul a încercat să colaboreze cu organele de miliție, dar nu a fost suficient, fiind cercetat penal, trimis în judecată și ulterior condamnat.
Prin hotărârile de condamnare s-a dispus și confiscarea sumei de 1.820.000 RON, reprezentând contravaloarea unei cantități de 5,20 kg aur. Toate sumele și bunurile confiscate le-a apreciat la aproximativ 3.050.000 RON.
Prin sentința civilă nr. 3200/PI din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că reclamantul nu a dovedit prin niciun înscris achitarea, către Statul Român, a sumei de 1.820.000 RON, pentru care s-a dispus confiscarea.
Așa fiind, acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca nefondată, față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și pentru lipsa calității procesuale pasive, față de pârâții Statul Român, prin Banca Națională a României, Statul Român, prin Banca Națională a României - Sucursala Timișoara și D.G.F.P. Timiș, întrucât, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul L.D., arătând că instanța de fond a reținut în mod greșit starea de fapt și de drept dedusă judecății, că prin hotărârile de condamnare s-a dispus și confiscarea sumei de 1.820.000 RON, care reprezintă contravaloarea unei cantități de 5,20 kg aur, iar metodele abuzive prin care aceste obiecte din metale prețioase și suma de bani au fost confiscate nu constituie titlu valabil pentru preluarea acestora de către stat și păstrarea sau valorificarea lor de către pârâte, fiind fără putință de tăgadă faptul că nu se putea produce eliberarea sa din închisoare decât în condițiile plății efective a sumei de 1.820.000 RON.
Prin decizia civilă nr. 762 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că chiar dacă prin sentința penală nr. 2388 din 19 septembrie 1980, pronunțată de Judecătoria Timișoara, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 924 din 25 octombrie 1980 a Tribunalului Timiș, s-a dispus confiscarea sumei de 1.820.000 RON și a fost obligat inculpatul L.D. să o plătească statului, sarcina probei revine reclamantului, potrivit art. 1.169 C. civ., iar la adresele efectuate atât de către prima instanță, cât și de către reclamant, pentru a comunica instanței dacă suma de 1.820.000 RON la care a fost obligat prin sentința respectivă, a fost plătită, instanța de executare, respectiv, Judecătoria Timișoara, a răspuns că nu figurează înregistrată, în registrul pentru evidența și punerea în executare a sentințelor, nicio chitanță cu privire la plata acestei sume.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.D., arătând că instanțele anterioare au reținut în mod greșit starea de fapt și de drept dedusă judecății și au pronunțat hotărâri netemeinice și nelegale, și a reiterat apărările formulate în fazele procesuale precedente.
Recurentul-reclamant a mai arătat că prin modalitatea de soluționare a cauzei i-a fost încălcat și îngrădit dreptul la apărare, deoarece nu s-a administrat tot probatoriul solicitat, respectiv proba cu martori, instanța de fond limitându-se la efectuarea a două adrese, insuficiente însă pentru lămurirea pricinii, cu atât mai mult cu cât chiar din cuprinsul hotărârilor de condamnare rezultă măsura dispusă, aceea de confiscare a sumei de 1.820.000 RON.
Reclamantul a mai arătat că nu se putea produce eliberarea sa din închisoare decât în condițiile plății efective a sumelor dispuse a fi confiscate, respectiv 1.820.000 RON și că din motivarea hotărârii instanței de control în apel rezultă o sumară și nelegală analiză a fondului cererii pendinte, fapt ce impune, raportat și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, casarea hotărârii și trimiterea cauzei în vederea administrării probatoriului.
Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs.
Având în vedere că pe lângă aspectele de netemeinicie a deciziei, recurentul se raportează și la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, înalta Curte apreciază acest motiv ca fiind susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat.
Pretenția concretă dedusă judecății privește restituirea sumei de bani confiscate abuziv de Statul Român, prin Miliția Județului Timiș, și anume 1.820.000 RON, și, în subsidiar, obligarea pârâtului la despăgubiri bănești corespunzătoare valoric sumelor inițiale, conform principiului reparării integrale a prejudiciului.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 17 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului și O.U.G. nr. 190/2000. Astfel cum instanțele de fond au reținut prin sentința penală nr. 2388/1980 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 924 din 25 octombrie 1980 a Tribunalului Județean Timiș, secția penală, recurentul-reclamant a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare în baza art. 50 lit. a) și art. 52 din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase; prin aceeași hotărâre penală, în baza art. 57 din același Decret, s-a dispus confiscarea de la inculpatul L.D. a sumei de 1.820.000 RON; art. 57 din decretul menționat prevedea: "(1) Bunurile care fac obiectul infracțiunilor sau contravențiilor din prezentul decret, se confiscă.
(2) Când bunurile supuse confiscării nu se găsesc din orice cauza, instanțele judecătorești sau organele procuraturii vor obliga pe infractori sau contravenienți, după caz, la plata unei sume echivalente, calculată potrivit dispozițiilor legale."
Suma confiscată în baza acestui text legal de la recurentul-reclamant este cea a cărei restituire se solicită în prezenta cauză.
înainte de a realiza calificarea raportului juridic dedus judecății, instanța de fond a dispus efectuarea de verificări sub aspectul executării efective a acestei măsuri a confiscării speciale de către inculpat, sens în care s-a adresat Biroului executări penale al Judecătoriei Timișoara, care prin adresa de la dosar a comunicat Tribunalului că nu figurează în registrul pentru evidența și punerea în executare a sentințelor nicio chitanță cu privire la executarea confiscării speciale dispuse împotriva lui L.D., condamnat prin sentința penală nr. 2388/1980, definitivă prin decizia penală nr. 924/1980 a Tribunalului Timiș.
înalta Curte apreciază că aceste verificări erau subsidiare statuării asupra temeniciei pretențiilor cererii formulate de reclamant privind restituirea sumei confiscate ca măsură dispusă în urma condamnării sale, în aplicarea dispozițiilor art. 129 rap. la art. 84 C. proc. civ., din perspectiva temeiurilor în drept invocate de acesta sau a celor aplicabile, potrivit unei corecte calificări a cererii.
Prin urmare, suma a fost confiscată în baza unei sentințe penale de condamnare, potrivit regimului sancționator prevăzut de actul normativ special în baza căruia recurentul-reclamant a fost condamnat. Această condamnare, ca și măsurile subsidiare ce o însoțesc, nu a fost anulată în cadrul unei proceduri judiciare permise de mecanismul legislației procesuale penale, respectiv printr-un recurs în anulare care să fi fost promovat în interesul condamnatului (fost art. 410 și urm. C. proc. pen., în prezent norma fiind abrogată prin Legea nr. 576/2004); ca atare, numai dacă hotărârea de condamnare era anulată, recurentul-reclamant s-ar fi aflat în situația de a invoca preluarea abuzivă de către stat, ca efect al neîntoarcerii executării, presupunând că s-ar fi dispus și repunerea în situația anterioară condamnării (referitor la măsura confiscării speciale dispuse cu privire la suma de 1.820.000 RON).
Or, un asemenea recurs în anulare nu a fost formulat, astfel că recurentul-reclamant nu a demonstrat, din această perspectivă, caracterul abuziv al confiscării acestei sume.
Pe de altă parte, chiar dacă după anul 1989, regimul sancționator al săvârșirii unor asemenea fapte s-a edulcorat, astfel că, la acest moment "desfășurarea fără autorizație a operațiunilor cu metale prețioase și pietre prețioase constituie contravenție", astfel cum prevede art. 18 din O.U.G. nr. 190/2000, fapta fiind deci dezîncriminată, întrucât nu mai atrage o răspundere penală, ci doar una contravențională, nici această constatare nu plasează măsura confiscării dispuse în baza sentinței penale de condamnare a recurentului, în sfera unei preluări abuzive a respectivei sume de către stat.
O asemenea preluare ține de politica penală a fiecărui stat de a-și organiza prin legile pe care le adoptă sistemul de angajare a răspunderii penale pentru săvârșirea unor fapte antisociale; or, când o măsură este dispusă și executată în aplicarea legii sau a unei hotărâri judecătorești adoptate în baza legilor penale, o asemenea preluare nu poate fi calificată drept una abuzivă, câtă vreme acea hotărâre nu a fost schimbată sau anulată prin căile legale de atac.
Totodată, prin aceeași O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România, legiuitorul român nu și-a asumat în acest domeniu alte măsuri reparatorii pentru preluările dispuse de regimul anterior, decât "restituirea obiectelor din metalele prețioase și pietre prețioase de natura celor prevăzute de art. 4 care au fost preluate abuziv de stat, astfel cum dispune art. 26 alin. (1) din actul normativ menționat; în consecință, prin actul normativ reparatoriu adoptat în această materie nu s-a dispus și restituirea sumelor confiscate din comerțul cu metale și pietre prețioase sau a contravalorii acestor obiecte din metale și pietre prețioase dispuse a fi achitate către stat, cu titlu de confiscare specială ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu acestea (în speță, contravaloarea unei cantități de 93,980 kg argint).
Nici dispozițiile art. 480 C. civ. nu pot servi drept temei pentru cererea formulată, întrucât acesta este popriu revendicării imobiliare, iar sumele de bani sunt bunuri mobile fungibile; pe de altă parte, revendicarea mobiliară este circumscrisă condițiilor prevăzute de art. 1909, 1910 C. civ., ceea ce presupune ca statul să nu fi fost posesor de bună-credință, ci detentor precar, cerințe neîndeplinite în speță, deoarece dispunerea măsurii confiscării speciale și a obligării reclamantului la plata sumei de 1.820.000 RON către stat, în executarea ei are semnificația consitituirii unui titlu valabil pentru transferul acestei sume în patrimoniul statului.
în sfârșit, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, nici garanțiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi invocate de reclamant în favoarea sa, câtă vreme acesta nu este titularul unui "bun actual" (o hotărâre de restituire a sumei pronunțată într-o procedură judiciară penală) ori a unei "valori patrimoniale" (echivalentul unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiului efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire - baza suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor - parag. 137 din Cauza Atanasiu).
Or, așa cum s-a arătat, legislația de restituire (O.U.G. nr. 190/2000) nu îl califică pe reclamant pentru obținerea unui asemenea tip de reparație, întrucât i s-a confiscat o sumă de bani, iar nu obiecte din metale sau pietre prețioase (bunuri mobile corporale).
în concluzie, față de toate aceste evaluări realizate potrivit criteriilor prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, înalta Curte a constatat că statul are un titlu valabil asupra sumei ce a fost confiscată de la reclamant și la a cărei plată a fost obligat prin sentință penală arătată, astfel că pretenția acestuia a fost neîntemeiată și ea a fost corect respinsă de instanțele de fond, însă considerentele hotărârii recurate, au fost substituite cu cele ale prezentei decizii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4050/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3291/2012. Civil → |
|---|
