ICCJ. Decizia nr. 5692/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la data de 20 ianuarie 2007, reclamanții G.D., G.C.M., D.G., D.N. și D.E. au chemat în judecată pe pârâții Primarul orașului P., Secretarul Primăriei orașului P., Prefectul jud. Dâmbovița și A.N.R.P., solicitând:
anularea dispozițiilor din 28 decembrie 2006;
lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenurilor de 450 m.p. și respectiv 500 m.p., situate în P., str. F., jud. Dâmbovița;
obligarea A.N.R.P. de a aplica dispozițiile art. 45 și art. 451din Legea nr. 10/2001 Primarului orașului P. și Prefectului jud. Dâmbovița;
obligarea A.N.R.P. de a se justifica cu privire la anumite "indicații";
obligarea primarului orașului P. la plata de daune cominatorii de 300.000 RON.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilele au aparținut autorului comun, D.I.I., suprafața de 500 m.p.(350 m.p. curți-construcții și 150 m.p. teren de sub casă) fiind cedată statului printr-un înscris, cu obligarea acestuia de a-i acorda un apartament cu 3 camere la etajul II în blocul ce urma să se construiască, obligație care nu a mai fost executată deoarece nu s-a mai construit niciun bloc, iar suprafața de 450 m.p. a fost restituită prin decizia din 9 iunie 1995 a înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care s-a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării totale a averii aplicată autorului comun.
Urmare a notificărilor, prin care s-a solicitat restituirea în natură a terenurilor, au fost emise dispozițiile contestate.
La data de 26 martie 2007, reclamanții au precizat că au chemat în judecată U.A.T. orașul P. ca unitate emitentă a celor două dispoziții contestate, iar în ședința publică din data de 21 mai 2007 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.R.P.
La data de 31 iulie 2007, a decedat reclamanta D.E., moștenitorul acesteia fiind D.N., în calitate de fiu, conform certificatului de moștenitor din 10 martie 2008.
Prin cererea depusă în ședința publică din data de 8 august 2008, primarul și secretarul orașului P. au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, arătând că nu au atribuții în domeniul Legii nr. 10/2001.
După punerea în discuție a celor trei excepții invocate, în ședința publică din 21 ianuarie 2009, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Primarului orașului P. și a Prefectului județului Dâmbovița și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a secretarului Primăriei orașului P.
Printr-o cerere formulată la data de 27 mai 2009, reclamanții au solicitat ca Primăria orașului P. să demoleze toate construcțiile ridicate ilegal pe terenurile revendicate, neavând autorizația de construire conform dispozițiilor Legii nr. 50/1991.
în ședința publică din data de 11 februarie 2009, s-a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii formulată de U.A.T. oraș P., excepție care nefiind motivată în acest sens, a fost apreciată ca o veritabilă apărare la toate capetele de cerere.
în cauză s-a efectuat și o expertiză topografică de identificare a terenurilor revendicate.
Prin sentința civilă nr. 1309 din 10 iunie 2009, Tribunalul Dâmbovița, a admis în parte acțiunea reclamanților; a anulat dispozițiile din 28 decembrie 2006 ale orașului P., prin primar; a dispus restituirea în natură a terenurilor de 450 m.p. și respectiv, 500 m.p., situate în P., str. F., jud. Dâmbovița, așa cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert E.A.; a respins cererea de obligare a Primarului oraș P. și a Prefectului jud. Dâmbovița la plata de daune cominatorii; a respins cererea de a se constata că Parcul S. este construit ilegal, precum și parcarea alăturată și cererea de demolare a acestor construcții.
în ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că, prin dispozițiile din 28 decembrie 2006 ale Primarului orașului P. au fost soluționate notificările, s-a constatat că reclamanții au calitate de persoane îndreptățite conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, întrucât au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor revendicate cu actul de vânzare-cumpărare din 22 iunie 1935 și certificatul din 27 martie 2000 al Direcției Județene a Arhivelor Naționale, precum și a preluării celor două terenuri revendicate prin "minuta" din 4 octombrie 1972 și respectiv, procesul-verbal din 6 septembrie 1960, însă s-a propus acordarea de măsuri reparatorii fără a se motiva această măsură.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, U.A.T. oraș P., prin primar a arătat că s-a propus această măsură deoarece terenurile revendicate, de 450 m.p. și respectiv 500 m.p., care fac corp comun potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, sunt afectate de amenajări de utilitate publică, respectiv Parcul S.
Ulterior, prin notele scrise, aceeași pârâtă a precizat că ar mai fi și alte utilități, respectiv: rețele de apă potabilă, canalizare și instalații electrice subterane, fără însă a dovedi aceste afirmații prin înscrisurile corespunzătoare în conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 modificată, în situația imobilelor preluate abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, ca și în cauza de față, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii, precum și construcții ușoare sau demontabile.
Așa cum rezultă din anexa nr. 4 la inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al orașului P., Parcul S. a fost edificat în anul 1998 când erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor în construcții și care prevede obligarea obținerii autorizației de construire pentru parcuri, la art. 3 lit. d), autorizație care nu există.
Ca atare, instanța de fond a reținut că această construcție nu a fost edificată în condițiile legii, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Cu toate acestea, nu se poate admite cererea reclamanților de a se constata că parcul a fost construit ilegal, ca și parcarea alăturată, deoarece executarea fără autorizație a parcului și parcării se constată și se sancționează de către Inspectoratul de Stat în Construcții, conform art. 29 din aceeași lege.
Reclamanții au mai solicitat și obligarea Primarului orașului P. și a Prefectului județului Dâmbovița la daune cominatorii, pentru tergiversarea soluționării notificării și nerespectarea prev.art. 29 din Legea nr. 10/2001, cerere ce a fost respinsă deoarece, potrivit art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 10/2001 constituie contravenție tergiversarea nejustificată a soluționării notificării persoanei îndreptățite și se constată de corpul de control din cadrul A.N.R.P. sau prefectului județului.
în ceea ce-l privește pe prefect, activitatea acestuia este supusă controlului A.N.R.P., prin corpul de control al acestuia.
împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, au declarat apel reclamanții și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Oraș P., prin primar.
La termenul de judecată din 25 noiembrie 2009, Curtea de Apel, a pus în discuția apelanților o nulitate de ordine publică, respectiv faptul că la instanța de fond, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A.N.R.P. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale, pentru primele două capete de cerere.
Instanța a admis această excepție, dar din eroare a scos-o din cauză și sentința nu s-a mai pronunțat în contradictoriu și cu această pârâtă.
Prin decizia civilă nr. 223 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, a admis apelurile formulate de reclamanți și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială oraș P.,prin primar, a desființat sentința civilă sus menționată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 137 C. proc. civ. instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de fond și de procedură, care fac de prisos cercetarea fondului.
întrucât excepția invocată se referea doar la primele două capete de cerere din acțiune, în condițiile în care acțiunea avea mai multe capete de cerere, având în vedere că A.N.R.P. nu a mai fost citată după ședința din 21 mai 2007, Curtea de Apel, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv faptul că judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, motiv pentru care a dispus admiterea apelurilor, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița.
Cu ocazia rejudecării, instanța de apel, a dat îndrumarea de a se avea în vedere și criticile formulate în apel, respectiv, de a se verifica dacă se impune demolarea construcțiilor în litigiu și dacă sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 50/1991.
De asemenea, s-a dispus să se verifice dacă se pot restitui în natură cele două terenuri în discuție, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10 /2001, care este regimul juridic al acestor terenuri, dacă apelanții contestatori au dreptul la măsuri reparatorii și care este natura acestora.
Cu privire la raportul de expertiză topografică efectuat la instanța de fond, s-a dat îndrumarea ca instanța de trimitere să analizeze dacă această expertiză a fost pusă în discuția părților, dacă s-au formulat obiecțiuni, în funcție de care urmează a dispune măsurile care se impun.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 3941 din 22 iunie 2010, înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.
Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că, aspectul pus în discuție de instanța de apel nu reprezintă o nulitate de ordine publică a hotărârii, ci o nulitate relativă, vizând interesul părții considerată prejudiciată prin măsura dispusă de instanță.
S-a motivat că, fiind o nulitate relativă, sancțiunea procedurală poate interveni numai după cererea părții care are interes să o invoce, iar pârâta A.N.R.P. nici nu ar fi avut interes să invoce acest aspect, deoarece prin sentință nu s-a dispus în sarcina acestei pârâte nicio obligație, fiind admise primele două capete de cerere, care nu erau însă formulate împotriva sa și pentru care s-a admis de altfel excepția lipsei calității procesuale pasive.
De asemenea, s-a arătat că prin apelurile formulate nu s-au formulat critici care să vizeze modul de soluționare a acțiunii față de pârâta A.N.R.P.
Ca atare, nefiind o nulitate absolută, nu putea fi invocată de instanță, astfel cum prevăd de altfel și disp. art. 108 alin. (1) C. proc. civ.
S-a motivat că, procedând în această manieră, instanța de apel, nu a mai intrat în cercetarea fondului, aspect ce atrage incidența disp. art. 304 pct. 5 și art. 312 pct. 5 C. proc. civ., cu consecința casării deciziei și a trimiterii pricinii spre rejudecare aceleiași Curți de Apel.
în rejudecare, prin cererea formulată la data de 13. mai 2011, reclamanții au solicitat, sub un prim aspect, să se ia act că renunță la acțiune, în baza art. 246 C. proc. civ. în privința capetelor de cerere pentru care a fost declarat apelul, urmând să se judece separat în legătură cu aceste aspecte, referitoare la demolarea construcțiilor realizate ilegal și fără autorizație de către apelanta U.A.T. oraș P., prin primar.
Sub un al doilea aspect, s-a solicitat respingerea apelului declarat de U.A.T. oraș P.,prin primar.
Prin decizia civilă nr. 148 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a luat act de renunțarea la judecata apelului declarat de reclamanți și a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială oraș P., prin primar.
Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut cu privire la apelul pârâtei că susținerea acesteia în sensul că cele două suprafețe de teren ce fac obiectul dispozițiilor Primarului orașului P. din decembrie 2006 sunt afectate de următoarele amenajări de utilități publice: parcul S., rețele de apă potabilă, canalizare și instalații electrice subterane, conducta de apă sulfuroasă ce deservește baza de tratament, este nefondată, întrucât prin sentința nr. 949/2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ, s-a admis cererea formulată de apelanți, prin care au solicitat anularea punctului inventarului care se referă la terenul situat în str. F., în suprafață de 950 m.p., constituit din 2 parcele, respectiv 500 și 450 m.p.
Prin aceeași sentință s-a anulat în parte hotărârea Consiliul Local P. din 11 august 2009 privitor la pct. din inventar, sentință rămasă irevocabilă prin respingerea recursului declarat de C.L. P., prin decizia din 9 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești.
Mai mult, în art. 1 cap. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 293/2010, se prevede că indisponibilizările generate de calificarea regimului de proprietate prin acte subsidiare emise în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nu prezintă relevanță în cursul procedurii administrative de soluționare a notificărilor.
Ca atare, nu are importanță dacă terenul este calificat ca domeniu public sau privat pentru soluționarea unei notificări.
Critica apelantei că s-a efectuat o expertiză topografică de identificare a terenurilor revendicate, însă nu a fost pusă în discuția părților, cu privire la care ei au formulat obiecțiuni și cu privire la care instanța nu s-a pronunțat, urmează a fi respinsă, întrucât aceste obiecțiuni nu au fost depuse la primul termen de judecată după depunerea lucrării, conform art. 212 alin. (2) C. proc. civ.
în cauza de față, lucrarea de expertiză întocmită de ing. E.A. a fost depusă la instanță la data de 10 iunie 2008, însă apelanta nu a depus până la următorul termen de judecată cu procedura completă, respectiv până la data de 22.10.2008, obiecțiuni la raportul de expertiză, situație în care, neinvocarea nulității raportului de expertiză la prima zi de înfățișare după depunerea lui și înainte de a se fi pus concluzii în fond, atrage sancțiunea decăderii.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta unitatea administrativ-teritorială a orașului P., prin primar, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în parte a deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea apelul declarat împotriva sentinței Tribunalului Dâmbovița din 10 iunie 2009, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
în dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta a arătat că nu poate fi nefondată susținerea sa referitoare la faptul că cele două suprafețe de teren care interesează prezenta cauză sunt afectate de amenajări publice (Parcul "S.", rețele de apă potabilă și altele), așa cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât aceste terenuri fac parte din proprietatea publică a U.A.T. Orașul P., potrivit O.U.G. nr. 1350/2001 privind atestarea domeniului Public al județului Dâmbovița, precum și al municipiului Târgoviște, al orașelor și comunelor din judelui Dâmbovița. Anexa 4, poziția 240. Iar poziția 240 din Anexa 4 a O.U.G. nr. 1350/2001 nu a fost anulată.
Totodată, recurenta-pârâtă a invocat art. 11 din Legea nr. 213/1998 și art. 136 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora cele două terenuri în cauză afectate de amenajări de utilități publice (proprietatea publică a U.A.T. orașul P.), nu pot fi restituite în natură reclamanților, de vreme ce astfel de imobile aparțin în mod exclusiv stalului sau unităților administrativ teritoriale.
O astfel de abordare juridică conduce ulterior la exproprierea reclamanților de către U.A.T. orașul P., pentru cauză de utilitate publică, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituție și în condițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Instanța de apel nu a observat că, urmare a celor expuse anterior, reclamanților li s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, potrivit dispozițiilor legale, întrucât ne aflăm în imposibilitatea restituirii în natură a celor două imobile.
în mod greșit instanța de apel face referire la prevederile art. 1 lit. f) din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, câtă vreme regimul proprietății publice este reglementat atât prin Constituție, cât și prin Legea nr. 213/1998.
Mai mult decât atât, prin aplicarea prevederilor H.G. nr. 250/2007 în speța de față, Curtea de Apel Ploiești, a încălcat principiul neretroactivității legii, întrucât cele două dispoziții ale Primarului U.A.T. Orașul P., au fost emise în 28 decembrie 2006, cauza ce face obiectul litigiului de față, nr. 617/120/2007, a fost înregistrată la Tribunalul Dâmbovița la 25 ianuarie 2007, iar H.G. nr. 250/2007 a fost publicată abia în 03 aprilie 2007 (fără să mai facem referire la data intrării în vigoare), în M. Of. nr. 227/03.04.2007.
Așa fiind, cele două dispoziții prin care le-au fost soluționate reclamanților notificările, au fost emise în temeiul principiului tempus regit actum, (H.G. nr. 250/2007 nefiind nici măcar publicată, așa cum am arătat deja), deci cu respectarea prevederilor legale incidente așa cum erau în vigoare la acea dată. Și acest principiu a fost, de asemenea, încălcat de către instanța de control.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Contrar susținerilor recurentei-pârâte, terenul în litigiu nu aparține domeniului public al statului, deoarece prin sentința nr. 949 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ, s-a dispus anularea în parte a H.C.L. nr. 66/1999 privitor la pct. 10 din inventar.
în considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, una din suprafețele ce a aparținut autorului reclamanților (450 m.p.) a intrat în domeniul public prin confiscare, în baza sentinței penale nr. 365/1960 a Tribunalului Militar București, iar această măsură a confiscării a fost înlăturată prin decizia nr. 1682/1995 a Curții Supreme de Justiție, secția penală; cea de-a doua suprafață (500 m.p.) nu a intrat niciodată în domeniul public al statului, deoarece nu a fost îndeplinită condiția suspensivă prevăzută în actul încheiat în anul 1947 între autoritatea administrativă și autorul reclamanților (repartizarea în proprietate a unui apartament în blocul ce urma a fi construit pe teren și care nu a mai fost edificat), caz în care părțile au fost repuse în situația anterioară încheierii actului juridic civil.
Instanța de contencios administrativ a constatat și faptul că din cuprinsul hotărârii atacate și din cuprinsul notei de fundamentare a acestui act administrativ nu rezultă împrejurările care au determinat calificarea terenului de 950 m.p. ca fiind de uz sau de interes public.
Ca urmare, s-a reținut că reclamanții sunt vătămați în dreptul și interesele lor legitime de a obține reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorului lor I.D. din inventar al H.C.L. nr. 66/1999, care se referă la declararea terenului situat în str. F., în suprafață de 950 m.p., ca fiind domeniu public, motiv pentru care se impune anularea în parte a respectivei hotărâri.
Recursul declarat de pârâtul Consiliul Local P. împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia din 9 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, hotărâre irevocabilă.
Și raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert E.A. în dosarul de fond, al Tribunalului Dâmbovița concluzionează în sensul că terenul nu poate face parte din domeniul public, întrucât nu este afectat de rețele de utilități, iar cu privire la amenajarea zonei numită Parcul S. s-a constatat că primăria nu deține acte de înființare a numitului parc și a parcării, neexistând proiect de construcție, autorizație de construcție, plan de buget, proces-verbal de recepție.
Ca urmare, expertul a reținut că nu există nicio bază legală specială stabilită de primărie sau un alt organism privind folosirea suprafeței în vreun fel anume, așa încât aceste terenuri pot fi restituite în natură.
împotriva concluziilor raportului de expertiză, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială orașul P. prin Primar nu a formulat obiecțiuni în termenul procedural, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel.
Având în vedere situația de fapt a imobilului și regimul juridic al acestuia, se constată că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 care instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a legii speciale, respectiv art. 1,art. 7,art. 9 și art. 10 alin. (3) și alin. (4).
Așa fiind, pârâta-recurentă consideră în mod nefondat că a emis dispozițiile atacate privind terenurile în litigiu cu respectarea prevederilor legale aplicabile la acea dată (anul 2006).
Nu poate fi primită nici critica recurentei privind încălcarea principiului neretroactivității legii de către Curtea de Apel Ploiești, care a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 lit. f) din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevederi legale ce nu erau în vigoare la data emiterii dispozițiilor și la data înregistrării contestației.
Astfel, este de reținut că art. 1 lit. f) din Anexa 1 a H.G. nr. 250/2007 a preluat dispoziția legală prevăzută de art. 1 lit. f) din Norma metodologică de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobată prin H.G. nr. 498/2003, publicată în M. Of. nr. 324/14.05.2003, în vigoare la data emiterii dispozițiilor contestate și la data promovării prezentei acțiuni în justiție. H.G. nr. 498/2003 a fost abrogată la data intrării în vigoare a H.G. nr. 250/2007.
Textul legal menționat prevede că indisponibilizările generate de calificarea regimului de proprietate prin actele subsidiare emise în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, se mențin numai în măsura în care acestea fac obiectul procedurii prevăzute de art. 16 din lege.
Or, în speță, imobilele în discuție nu fac parte din categoria celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001.
în susținerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă pârâta a menționat doar formal acest text legal, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menționat.
Față de toate considerentele reținute, înalta Curte, a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că astfel, nu au fost îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul a fost respins, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4199/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4050/2012. Civil → |
|---|
