ICCJ. Decizia nr. 4073/1940. Civil. Restituire imobil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4073
Dosar nr. 1940/2002
Şedinţa publică de la 27 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 1861 din 6 noiembrie 2000, reclamanţii P.Ş.D., M.Ş.D. şi M.N., în calitate de moştenitori legali a defunctei G.E. decedată la 23 decembrie 1984, au chemat în judecată pentru revendicare imobiliară SC R. SA Coteşti judeţul Vrancea, cerând ca în contradictoriu cu aceasta să se constate că titlul de proprietate pe care îl înfăţişează şi în temeiul căruia antecesoarea lor a dobândit terenul în suprafaţă de 2500 mp şi două construcţii situate în intravilanul comunei Coteşti judeţul Vrancea, respectiv actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 39/1948 de fosta Judecătorie de Ocol Rural Coteşti, transcris sub nr. 604 din 25 martie 1948 la Grefa Tribunalului Râmnicu Sărat, este mai bine caracterizat şi ca urmare preferabil titlului opus de pârâtă.
Reclamanţii au susţinut în esenţă că antecesoarea lor G.E. a pierdut posesia în anul 1955, când imobilul a fost preluat în mod abuziv de către autorităţile locale ale puterii şi administraţiei de stat şi a fost predat în folosinţa şi ulterior în administrarea directă a fostului IAS Coteşti judeţul Vrancea, prin evacuarea forţată a fostei proprietare.
Totodată s-a arătat că refuzul pârâtei de a le restitui imobilul sub cuvânt că între fosta proprietară G.E. şi autorităţile locale ar fi intervenit un schimb voluntar de proprietăţi, nu este justificat, schimbul nefiind valabil în lipsa unei tranzacţii în formă autentică, încheiată cu respectarea cerinţelor legale în vigoare la data convenţiei şi anume, cu aprobările fostului Consiliu de Miniştri, prevăzute de Decretele nr. 151/1950, nr. 251/1950 şi nr. 111/1951.
Prin cererea ulterioară din 11 decembrie 2000 reclamanţii şi-au completat acţiunea, cerând ca în contradictoriu cu pârâta, să se constate nulitatea absolută a actului de schimb invocat de aceasta, întrucât nu a fost încheiat în formă autentică şi nu a fost avizat conform cerinţelor legale aplicabile de către fostul Consiliu de Miniştri.
Prin încheierea din 29 ianuarie 2001, instanţa de fond a dispus din oficiu introducerea în cauză a persoanelor fizice care potrivit susţinerilor părţilor ar avea imobilul în locaţiune în baza unor convenţii încheiate cu pârâta.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta SC R. SA a invocat excepţia autorităţii lucrului
judecat a hotărârii civile nr. 5063 din 13 octombrie 1999 a Judecătoriei Focşani rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 60 din 24 ianuarie 2000 a Tribunalului Vrancea şi devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 587 din 12 aprilie 2000 a Curţii de Apel Galaţi.
Pârâta a susţinut în esenţă că atât asupra acţiunii în revendicare cât şi în privinţa valabilităţii convenţiei de schimb, instanţele s-au pronunţat irevocabil în primă cerere de chemare în judecată, care a avut acelaşi obiect principal, a fost întemeiată pe aceiaşi cauză juridică şi părţile au fost aceleaşi, şi în aceiaşi calitate.
Soluţionând cauza în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 25 din 19 februarie 2001, Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii actului de schimb şi pentru autoritatea lucrului judecat, cel având ca obiect revendicarea imobilului, cu consecinţa obligării reclamanţilor la cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că schimbul voluntar între imobilul oferit de pârâta cu sprijinul organelor locale competente şi proprietatea E.G. antecesoarea reclamanţilor, a avut loc cu consimţământul neviciat al acesteia, care s-a înscris în rolul agricol al comunei Coteşti cu imobilul primit în schimb ca proprietar şi l-a deţinut sub nume de proprietar până la data decesului produs în anul 1984.
Totodată s-a reţinut că în conformitate cu legea aplicabilă, respectiv dispoziţiile art. 1405, art. 1406, art. 971 şi art. 1206 C. civ. şi art. 2 şi art. 4 din Decretul nr. 221/1950 convenţia de schimb era valabilă între părţi în temeiul liberului consimţământ fără să fie obligatorie încheierea înscrisului în forma autentică sau aprobarea organelor centrale ale administraţiei de stat.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului prin compararea titlurilor sau pentru nevalabilitatea titlului pârâtei, s-au constatat îndeplinite condiţiile art. 1201 C. civ. privind existenţa autorităţii de lucru judecat.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată integral prin respingerea apelului reclamanţilor conform deciziei civile nr. 81A din 20 decembrie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
Invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., reclamanţii P.Ş.D., M.Ş.D. şi M.N., au declarat recursul de faţă solicitând modificarea hotărârilor pronunţate în sensul admiterii acţiunii.
Recurenţii au susţinut că instanţele ar fi reţinut fără temei legal că schimbul de proprietăţi invocat în apărare de către pârâtă ar fi avut loc cu consimţământul neviciat al autoarei lor şi totodată că au aplicat greşit legea când au examinat valabilitatea actului juridic prin prisma dispoziţiilor Decretului nr. 221/1950 deşi regimul juridic al transmisiunilor imobiliare era reglementat de dispoziţiile Decretului nr. 151/1950 privind circulaţia bunurilor agricole.
Recurenţii au criticat şi interpretarea dată dispoziţiilor art. 1201 C. civ., susţinând că între cele două cereri de chemare în judecată nu ar exista identitate de părţi, obiect şi cauză juridică.
S-a arătat în acest sens că în vreme ce prima acţiune s-a întemeiat pe lipsa titlului statului, cea de faţă are în vedere nulitatea actului de schimb şi subsecvent revendicarea prin comparare de titluri, părţile fiind de asemeni diferite.
Recursul nu este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că antecesoarea reclamanţilor a avut în proprietate bunurile revendicate în temeiul actului de partaj voluntar din anul 1948, până în anul 1955 când casa construită în anul 1931 împreună cu o cramă, două coteţe şi terenul aferent înscrise corespunzător pe numele său şi în registrul agricol între 1948-1955 au fost preluate de IAS Coteşti.
Concomitent G.E. a primit în schimb o altă casă compusă din două corpuri în suprafaţă de 76 mp, o cramă, un coteţ, o leasă şi terenul aferent acestora, cu care s-a înregistrat în registrul agricol al comunei Coteşti cu începere din anul 1956, pe care le-a preluat pe bază de inventar şi le-a stăpânit efectiv sub nume de proprietar până în anul 1984 când a decedat.
Consimţământul deplin al antecesoarei reclamanţilor la schimbul ce s-a dovedit netăgăduit (fiind de altfel recunoscut implicit de reclamanţii recurenţi care în calitate de moştenitori au preluat imobilul după 1984) a rezultat pe de o parte din faptul exercitării dreptului de proprietate în mod efectiv, pe de altă parte din lipsa oricărei contestaţii sau opoziţii la care ar fi fost îndreptăţită în condiţiile legii, pe parcursul celor 28 de ani ulteriori convenţiei.
Sub acest aspect de altfel, reclamanţii care aveau sarcina probei nu au făcut dovada contrarie, iar pe cale incidentă instanţele investite cu soluţionarea primei cereri de chemare în judecată, s-au şi pronunţat prin decizia civilă nr. 587 din 12 aprilie 2000 a Curţii de Apel Galaţi.
Şi critica privind greşita aplicare a legilor speciale în examinarea valabilităţii actului de schimb prin prisma condiţiilor de formă se dovedeşte neîntemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 privitor la împărţeală sau la înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii, înstrăinarea prin act autentic şi cu autorizarea prealabilă a organelor desemnate legal, era obligatorie numai în cazurile imobilelor aflate pe teritoriul capitalei şi a unora dintre comunele învecinate acesteia, nominalizate în anexe şi a celor situate în comunele supuse sistematizării prin planuri aprobate sau aflate în curs de aprobare la data transmiterii.
Or, cum rezultă din dovezile cauzei, la data schimbului în anul 1956, pentru comuna Coteşti, judeţul Vrancea nu existau planuri de sistematizare aprobate sau în curs de aprobare.
Pe de altă parte din dispoziţiile art. 2 alin. (2) ale decretului menţionat rezultă că prevederile Decretului nr. 151 din 10 iunie 1950 privitor la circulaţia şi comasarea bunurilor agricole, era incident numai în cazul împărţelii sau înstrăinării terenurilor agricole.
Or în cauză, schimbul a avut ca obiect exclusiv locuinţa, construcţiile anexele şi terenul aferent gospodăriei, care neintrând în categoria terenurilor agricole supuse comasării nu reclamau obţinerea avizelor prevăzute prin Decretul nr. 151/1950 şi întocmirea actului juridic în formă autentică.
Este de altfel semnificativ în acest sens în privinţa raporturilor dintre părţi, că terenul agricol supus regimului juridic reglementat prin Decretul nr. 151/1950 care a aparţinut antecesoarei reclamanţilor şi care a şi fost comasat în timpul vieţii E.G., intrând astăzi în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea moştenitorilor.
Motivele de recurs privind greşita admitere a excepţiei autorităţii lucrului judecat în privinţa capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobiliară sunt de asemeni neîntemeiate, întrucât;
În înţelesul dispoziţiilor art. 1201 C. civ., identitatea de părţi exista şi atunci când în cel de al doilea proces, pe lângă părţile constante în ambele, figurează şi alte persoane ale căror drepturi sunt subsecvente sau derivă din cele ale părţilor care au participat în primul proces.
Tot astfel identitatea de obiect exista şi atunci când atât obiectul material concret cât şi dreptul subiectiv ce se invoca asupra acestuia, este acelaşi în ambele cereri de chemare în judecată şi în fine identitatea de cauză este neîndoielnică, atunci când justificarea şi temeiul de drept al pretenţiei ca şi scopul acţiunilor sunt aceleaşi, dar natura, denumirea formală sau mijloacele de susţinere ale cererilor de chemare în judecată sunt diferite.
În consecinţă, recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.Ş.D., M.Ş.D. şi M.N. împotriva deciziei civile nr. 81/A din 20 decembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurenţi la 4.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata R.E.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7247/1984. Civil. încheiere de şedinţă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7127/1985. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
