ICCJ. Decizia nr. 4090/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4090/2012
Dosar nr. 15070/3/2010
Şedinţa publică de la 23 octombrie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 423 din 10 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă SC M. SA împotriva sentinţei civile nr. 2607 din 15 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 15070/3/2010, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa decizia menţionată, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2607 din 15 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în Dosarul nr. 15070/3/2010 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca fiind prescris dreptul material la acţiune.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloare exporturi efectuate către Republica Populară Chineză, la care susţine că în mod nelegal pârâtul a renunţat, iar, pe de altă parte, pentru că nu a rezolvat, ulterior, pe plan intern, problemele generate de această renunţare în raporturile cu reclamanta. Astfel, se invocă de către reclamantă fapta ilicită a pârâtului.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. În conformitate cu prevederile art. 7 din acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar termenul prescripţiei este de 3 ani, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În materie de răspundere civilă delictuală, prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă potrivit dispoziţiilor art. 8 din acelaşi act normativ, respectiv de la data de când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de aceasta.
În cauză, tribunalul a reţinut că, prin Legea nr. 496/2001 (publicată în M. Of. nr. 635/10.10.2001), intrată în vigoare din data de 10 octombrie 2001, a fost ratificat un Protocol interguvernamental, încheiat cu Republica Populară Chineză, privind contravaloarea exporturilor efectuate către aceasta. Prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 496/2001, s-a prevăzut că în termen de 90 de zile Guvernul României va adopta o hotărâre prin care se vor reglementa la intern problemele financiare rezultate din această lege. Rezultă, aşadar, că până la data de 02 ianuarie 2002, trebuiau rezolvate, pe plan intern, problemele generate de încheierea Protocolului menţionat.
Ca atare, din 03 ianuarie 2002, începea să curgă şi termenul de prescripţie pentru acţiunea reclamantei în recuperarea sumelor reprezentând contravaloarea exporturilor, termen care s-a împlinit la data de 03 ianuarie 2005. Sub acest aspect, tribunalul reţine că art. 8 din Decretul nr. 167/1958, incident în cauză, stabileşte şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie: data la care reclamantul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de aceasta, dată care, în speţă, este reprezentată de data limită până la care pârâtul trebuie să îşi îndeplinească obligaţia asumată de a reglementa problemele în discuţie pe plan intern.
În condiţiile în care acţiunea reclamantului a fost introdusă la data de 19 martie 2010 (data poştei, avută în vedere ca şi dată de referinţă, faţă de dispoziţiile art. 104 C. proc. civ.), faţă de cele anterior expuse, termenul de prescripţie s-a împlinit.
Tribunalul nu a reţinut existenţa unei recunoaşteri a dreptului de către pârât, ca şi act întreruptiv al cursului prescripţiei, deoarece adresa din 27 noiembrie 2009 (invocată de către reclamantă), emisă de către pârât ca urmare a invitaţiei la conciliere nu poate avea această semnificaţie juridică. Astfel, în primul rând, această adresă este emisă la data de 27 noiembrie 2009, deci mult după împlinirea termenului de prescripţie, iar recunoaşterea, pentru a avea efect de întrerupere a cursului prescripţiei, trebuie să aibă loc în timpul termenului de prescripţie. Mai mult, în această adresă nu este menţionată deloc o recunoaştere, ci, dimpotrivă, se afirmă că pârâtul nu are nicio obligaţie.
În ceea ce priveşte invocarea recunoaşterii de către pârât, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a dreptului pretins prin procesul verbal încheiat la data de 27 mai 2004, chiar dacă s-ar accepta, faţă de concluzia oferită în acest proces-verbal (privind necesitatea completării cadrului normativ cu un act normativ care să reglementeze la intern problemele financiare în discuţie) că ar fi vorba despre o recunoaştere, care să întrerupă cursul prescripţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 167/1958, după recunoaştere ar începe să curgă o nouă prescripţie, care s-ar fî împlinit la data de 27 mai 2009. Şi prin raportare la această dată, tribunalul a reţinut că cererea reclamantei, introdusă la data de 19 martie 2010, apare ca fiind prescrisă.
Nici temeinicia susţinerilor reclamantei în sensul că a acţionat, anterior, prezentului litigiu, printr-o acţiune în contencios administrativ şi că doar de la data respingerii acestei cereri în mod irevocabil ar începe să curgă termenul de prescripţie, susţinând că doar de la această dată a cunoscut că este obligată să acţioneze Statul Român în judecată pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită nu a fost reţinută, întrucât împrejurarea că un anumit demers judiciar i-a fost respins nu înseamnă că dă naştere unui nou moment de la care să înceapă prescripţia. Prescripţia curge de la momentul la care reclamanta a cunoscut paguba, adică cel expus anterior, cu atât mai mult cu cât mult anterior demersului său judiciar problema fusese rezolvată pentru alte societăţi (prin H.G. nr. 714/2002), nu însă şi pentru reclamantă. În aceste condiţii, tribunalul a conchis că nu se poate reţine că mai putea spera în mod rezonabil rezolvarea problemei sale printr-un act normativ. Oricum, chiar şi prin raportare la data adoptării H.G. nr. 714/2002, chiar dacă s-au socoti aceasta ca şi moment de începere a cursului prescripţiei, acesta s-ar fi împlinit la data de 15 iulie 2005, astfel că cererea apare ca prescrisă şi prin raportare la acest moment.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termenul legal apelanta SC M. SA, criticând soluţia sub aspectul greşitei reţineri a prescripţiei dreptului material la acţiune.
În susţinerea apelului s-au depus la dosar înscrisuri.
Examinând apelul declarat de către reclamanta SC M. SA, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de apel invocate, cu dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. şi celelalte prevederi legale incidente în speţă, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Apelanta-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală, iar prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data de când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de aceasta.
Nu se poate reţine susţinerea apelantei privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Curtea a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 15 iulie 2002, care este data publicării în M. Of. a H.G. nr. 714/2002 privind reglementarea la intern a problemelor financiare rezultate din Legea nr. 496/2001, deoarece la această dată apelanta a cunoscut faptul că prin această hotărâre nu s-a reglementat situaţia şi cu privire la sumele solicitate de ea. Prin urmare acesta este momentul la care a cunoscut, sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de aceasta.
Susţinerea apelantei în sensul la momentul pronunţării deciziei nr. 1693 din 21 martie 2001 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea nu a fost reţinută deoarece apelanta cunoştea paguba produsă chiar la momentul încheierii protocolului cu Republica Populară Chineză, fiind vorba de exporturi efectuate de societatea apelantă în acest stat, precum şi faptul că Statul Român prin Guvern a încheiat acest protocol şi prin urmare acesta este cel vinovat de producerea pagubei.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel referitor la repunerea în termenul de prescripţie Curtea a reţinut că din modul în care este reglementată repunerea în termenul de prescripţie rezultă faptul că repunerea în termen este o măsură cu caracter excepţional putând fi dispusă numai pentru cauze temeinic justificate.
În cauză apelanta nu a dovedit existenţa unor astfel de împrejurări de natură să o împiedice să exercite dreptul la acţiune în termenul de prescripţie. Efectuarea de către apelantă a unor demersuri administrative şi judiciare în vederea recuperării sumelor datorate de statul român nu pot fi considerate ca reprezentând astfel de împrejurări. Mai mult şi dacă s-ar considera că demersurile judiciare efectuate de apelantă ar fi împiedicat-o să formuleze acţiunea în termenul de prescripţie, potrivit art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 cererea de repunere în termen trebuia făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie, deci cel mai târziu în termen de o lună de la pronunţarea deciziei nr. 1693 din 21 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauză apelanta a formulat această cerere de repunere în termen 29 septembrie 2011 prin motivele de apel.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a fost declarat recurs de către apelanta-reclamantă care a reiterat criticile privitoare la nelegala soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
După o prezentare a istoricului cauzei, recurenta a invocat greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, arătând, în esenţă, că instanţa a apreciat greşit cu privire la momentul de la care se poate considera că începe să curgă termenul de prescripţie, în prezenta speţă.
Astfel, data publicării H.G. nr. 712/2002 nu poate reprezenta un reper cu privire la începutul curgerii termenului de prescripţie deoarece actul normativ indicat nu face nicio referire la creanţa datorată societăţii, nu este unicul act emis în reglementarea situaţiei create prin încheierea protocolului, nu arată că reglementează integral situaţia cauzată de încheierea protocolului.
În mod evident, decizia irevocabilă pronunţată de Înalta Curte la 21 martie 2007 a marcat momentul de la care societatea a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv împrejurarea că este obligată să acţioneze în judecată Statul Român pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa ilicită.
S-a învederat şi că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 în sensul că există motive temeinice care să justifice repunerea în termenul de prescripţie, întrucât societatea a avut o speranţă legitimă cu privire la reglementarea cadrului normativ în urma nenumăratelor demersuri administrative şi judiciare efectuate pentru recuperarea creanţei.
Recurenta a solicitat casarea deciziei apelate, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În probaţiune, a depus la dosarul cauzei înscrisuri.
Recursul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia apelată din perspectiva criticilor de nelegalitate, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele: Având în vedere natura pretenţiilor reclamantei-recurente, instanţa de apel a stabilit în mod corect că termenul de prescripţie se calculează de la data cunoaşterii prejudiciului şi a autorului faptei ilicite, în baza art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, se reţine că prin Legea nr. 496/2001 pentru ratificarea Protocolului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Populare Chineze privind rezolvarea problemelor restante la conturile instituite în baza acordurilor interguvernamentale, semnat la Bucureşti la 27 februarie 2001 s-a prevăzut că în termen de 90 zile Guvernul României va adopta o hotărâre prin care se vor reglementa la intern problemele financiare rezultate din această lege.
Momentul publicării în M. Of. a H.G. nr. 714/2002 marchează începutul curgerii termenului de prescripţie, întrucât de la acest moment reclamanta ar fi trebuit să aibă reprezentarea faptului că datoria în discuţie în prezenta cauză nu a fost reglementată. Mai mult decât atât, în actul normativ menţionat nu se arată că acesta va fi completat prin alte acte normative, cu privire la situaţiile nereglementate, iar reclamanta însăşi a formulat, în contencios administrativ, o acţiune având ca obiect obligarea Statului Român la emiterea unui act normativ pentru reglementarea creanţelor sale, acţiune care a fost respinsă pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Întrucât prin decizia civilă nr. 1693 din 21 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1972 din 28 noiembrie 2005, reţinându-se autoritatea de lucru judecat, se apreciază că decizia invocată nu poate marca începutul curgerii termenului de prescripţie, acesta putând fi cel mult raportat la data de 10 noiembrie 2004, dată la care a fost soluţionat primul demers judiciar al reclamantei privind reglementarea la intern a problemelor financiare rezultate din operaţiunile de export cu China.
Criticile formulate de recurentă apar ca nefondate şi în ceea ce priveşte greşita aplicare a art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Astfel, justificarea instituţiei repunerii în termen se regăseşte în ideea ca titularul dreptului la acţiune nu poate fi sancţionat dacă el nu acţionează din motive ce nu îi pot fi imputate. Motivele repunerii în termen nu sunt prevăzute expres de lege, iar instanţa de judecată apreciază asupra temeiniciei lor.
Înalta Curte va înlătura criticile recurentei care se referă la modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză, reţinând că acestea privesc netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii, iar schimbarea situaţiei de fapt în recurs ca urmare a reevaluării probatoriilor nu se mai poate produce odată cu abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ.
Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, apreciind că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a legii, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC M. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 423 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 23 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4041/2012. Civil. Dizolvare societate. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4091/2012. Civil. Retragere asociat. Recurs → |
|---|
